Prezentare susţinută de domnul viceguvernator Bogdan Olteanu, la Conferinţa “BNR – Zilele portilor deschise pentru studenţii economişti” ediţia 2012, Cluj-Napoca

Cât şi cum să intervină în funcţionarea societăţii sunt cele două mari provocări ale autorităţii, oricare ar fi ea. Ele îşi au sorgintea atât în lumea ideologiilor, care definesc tipul de stat, de autoritate în funcţie de aplecarea sa către reglementare, cât şi în experienţa tehnică a administrării în cheie tehnocrată, care poate identifica elementele de „bună practică”, de „bună guvernare”.

Ambele surse de politici sunt necesare şi legitime. Cele ideologice vin să susţină un mandat reprezentativ obţinut de o putere aleasă, şi au sprijinul opţiunii cetăţeneşti. Cele tehnice vin să maximizeze eficienţa opţiunii publice printr-o bună administrare a acesteia. Pentru a porni de la un exemplu simplu, dacă opţiunea ideologică este cea a păstrării unei companii în proprietatea statului, atunci opţiunea tehnică poate fi de a asigura un management selectat pe criterii de competenţă şi controlat exclusiv în funcţie de criterii de performanţă. Dacă opţiunea ideologică este cea a privatizării unei companii a statului, atunci opţiunea tehnică poate fi cea a asigurării unei proceduri de privatizare care să maximizeze beneficiul public (prin preţ, prin alte condiţii contractuale, prin creşterea competiţiei pe piaţă, prin clauze sau măsuri de protejare a consumatorilor, etc.)

Pentru a porni la o discuţie, e important mai întâi să ne definim termenii. Noţiunea de reglementare însăşi nu are o definiţie consacrată în lumea juridică ori în cea economică. Vom încerca să o identificăm la un nivel neutru, ca angajare a unor instrumente de constrângere publică, presupunând impunerea unui comportament sub ameninţarea unei sancţiuni, în vederea implementării unor obiective de politici social-economice^[1].

După mecanismul vizat, vorbim de reglementare de sistem şi reglementare de conduită. Reglementarea poate viza sistemul şi parametrii săi: restricţii de intrare şi ieşire de pe piaţă, calificări cerute pentru a activa pe o piaţă, impunerea unor sisteme mutuale de susţinere reciprocă a actorilor pieţei ori a unor reguli de acces egal la servicii neconcurenţiale pentru toţi actorii de pe piaţă. Reglementarea poate viza însă şi modul de comportament al participantului la piaţă: controlul preţurilor, obligaţia de a trata în mod egal toţi solicitanţii, obligaţii legate de protecţia consumatorului.

Legitimitatea reglementării ca act de autoritate este, în sine, un subiect controversat. A-l lăsa deoparte presupune, însă, riscul major al discreţionarismului, al reglementării dincolo de limitele necesare şi dincolo de interesul public. Analiza legitimităţii reglementării presupune o abordare prin prisma valorilor ce pot face obiectul protecţiei – abordarea axiologică, dar şi o abordare a eficienţei reglementării, a raportului dintre scopurile urmările şi mijloacele angajate – abordarea economică^[2].

Din punct de vedere al valorilor, întrebarea se pune până unde trebuie să intervină reglementarea în a pune sub control comportamentul uman? Altfel spus, unde aşezăm granita hayek-iană dintre Lege si legislaţie? Criza curentă a ridicat, faţă de mediul financiar, o serie întreagă de acuzaţii de ordin etic, şi a pretins autorităţii să reglementeze ceea ce fusese considerat valoare întemeietoare a capitalismului, dar părea să se fi pierdut. Chestiunea merită dezvoltată şi o voi dezvolta în cele ce urmează.

Din punct de vedere al eficienţei reglementării trebuie luate în discuţie costurile instituirii şi administrării reglementării, dar şi coerenţa sistemică a reglementării.

În privinţa coerenţei mai întâi. Să observăm că, de multe ori şi cu siguranţă în domeniul financiar, reglementările trebuie asumate într-un sistem care să asigure generalitatea şi universalitatea. Dacă actorul social are loc să se strecoare printre reglementările privind diferite instituţii ori să o aleagă pe cea care îi convine – arbitrajul de reglementare la nivel intern, atunci procesul de reglementare nu şi-a atins scopul, a fost ineficient. De aici, probabilitatea ca decizia de a reglementa un anume domeniu – instituţiile de credit de exemplu – să impună necesitatea de a asigura, la nivel naţional, reglementări contigue în domenii precum pieţe financiare, pieţe de capital, protecţia consumatorului, etc.

Nu este însă şi suficient, odată ce intervine cea de-a doua provocare, cea de a asigura reglementarea domeniului vizat pe întreaga piaţă relevantă. Pentru a lua un exemplu, restrângerea creditului în valută în România nu are eficienţă dacă banca poate acorda acelaşi credit printr-o structură dintr-o altă ţară unde reglementarea nu este aplicată. Vedem aici cea de-a doua formă de arbitraj de reglementare, la nivel internaţional, prin alegerea legii preferate dintre legi similare din state diferite. Aici, principiul clasic juridic al teritorialităţii legii este provocat de realitatea economică a globalizării, prin integrarea si deschiderea pieţelor care imping limitele conceptului de universalitate de la ideea teritorialităţii naţionale spre cea a unei teritorialităţi a pieţei deschise (care poate fi naţională în rare situaţii, extinsă la nivelul Uniunii Europene pentru produse agricole sau cvasiglobală în cazul produselor financiare).

Necesitatea coerenţei de reglementare este destul de bine înţeleasă de reglementatori în prezent. Unde lucrurile sunt mai puţin reuşite este în cazul situaţiei simetrice – coerenţa dereglementării. Într-adevăr, pentru identitate de motive, procesul de dereglementare riscă să creeze aceleaşi două dezechilibre – în planul armonizării^[3] şi în planul acoperirii teritoriale^[4]. În plus, dată fiind obişnuita lungime în timp a unui ciclu de reglementare – dereglementare, elementul de cunoaştere, memoria instituţională a procesului anterior se estompează în cazul în care nu se pierde.

De aceea, atenţia în abordarea dereglementării trebuie să vizeze nu numai identificarea impactului normei ce urmează a fi eliminată, ci şi, simultan, identificarea consecinţei rămânerii în vigoare a altor norme cu posibilă incidenţă în domeniu. De aici izvorăşte de altfel pricipalul punct de diferenţă între opiniile pro şi contra reglementării când e vorba de abordarea ei economică. Să luăm exemplul pieţei financiare. Privind înspre o statistică a numeroase cicluri economice derulate în întreaga lume de-a lungul ultimelor secole, întocmită de K. Rogoff si C. Reinhart, dereglementarea este constatată a determina creştere, supraîncălzire, urmate de crize. Adepţii reglementării strânse consideră că responsabilitatea revine dereglementării în sine. Adepţii reglementării minimale, pe de altă parte, invocă prea puţina dereglementare. O viziune neutră ideologic ar putea invoca mai ales caracterul nesistemic, dezechilibrat al dereglementării. Altfel spus, se elimină o singură reglementare ce făcea parte dintr-un sistem stabil (sau aparent stabil, după libertarieni), făcând sistemul instabil; dar vina este nu a dereglementării, ci a anterioarei reglementări prea profunde, sau eventual a faptului că dereglementarea nu a mers suficient de departe.

În ce priveşte costurile reglementării, principiul general admis este că între beneficiul (financiar şi mai larg, social al) aplicării reglementării şi costul acesteia trebuie să apară o diferenţă, un „profit”, de o dimensiune suficientă încât să justifice instituirea unei reglementări. Estimarea beneficiului şi costului aplicării unei reglementări ia în calcul dimensiunea direct financiară, dar şi pe cele de timp, de armonie socială între cetăţeni, respectiv între cetăţeni şi autoritate sau pe cele de funcţionare a reprezentării politice – respectarea angajamentelor electorale.

Costurile şi beneficiile reglementării pot fi costuri absolute atunci când sunt aferente unei formule unice de intervenţie respectiv atunci când sunt aferente nonintervenţiei. În cazul existenţei mai multor soluţii de intervenţie, ele se evaluează prin raportare la soluţia alternativă. Astfel, în domeniul economic, inclusiv în sistemul bancar, costurile reglementării trebuie evaluate fie în raport cu cele ale reglementării în vigoare, fie în raport cu cele ale mecanismelor private precum autoreglementarea, aplicarea contractelor private şi a practicilor comerciale, folosirea arbitrajului ca alternativă la justiţia publică.

Asta în ce priveşte instrumentul. Când vorbim de modalitatea de a-l folosi, de proces, vom numi pe mai departe proces de reglementare financiar bancară creşterea numărului de constrângeri ori a intensităţii acestora asupra cetăţeanului şi a instituţiilor de credit, referitoare la modul în care aceştia încheie contracte de natură financiară sau îşi administrează portofoliile financiare.

La rândul său, procesul de dereglementare în domeniul financiar bancar ar viza scăderea numărului şi intensităţii menţionatelor constrângeri. După cum se prezenta în literatura clasică, anterioară Marii Dereglementări de după anii ‘80, dereglementarea avea ca finalitate ca:

• băncile să îşi poată taxa serviciile după cum doresc şi să poată oferi orice condiţii pentru a atrage depozite;
• băncile să poată deţine şi tranzacţiona orice fel de active financiare şi să poată emite orice tip de pasiv cu excepţia monedei.

După cum se vede, dereglementarea nu a fost privită teoretic a restrânge reglementările prudenţiale, şi această chestiune o vom relua în cursul analizei. Deasemenea, dereglementarea nu mergea nici în perioada clasică până la a desfiinţa sistemul rezervelor minime obligatorii, regulile de adecvare a capitalurilor, asigurarea depozitelor sau regulile de acces la creditul lombard.

În lumea financiar-bancară, problema reglementării a fost pusă în discuţie în repetate rânduri şi este de acut interes în prezent, cu cele două dimensiuni, anume cât de mult intervenim pe piaţă şi respectiv cum intervenim – după reguli sau după propria apreciere.

Prima dimensiune a dilemei presupune o serie de opţiuni. În funcţie de gradul de reglementare de la momentul deciziei, vorbim de reglementare ori dereglementare. În funcţie de traiectoria istorică vorbim de rereglementare sau suprareglementare.

Cea de-a doua – dimensiunea discreţionarismului acţiunii publice – presupune o opţiune serioasă în dimensiunile predictibilităţii, transparenţei, eficienţei, adaptabilităţii la conjuncturi. În sfârşit, în dimensiunea a ceea ce limbă engleză numeşte „accountability”. În limba română, cuvântul lipseşte, iar raţiunea lipsei cuvântului este lipsa istorică a instituţiei. Trebuie adăugat aici că, în domeniul financiar bancar, marja de acţiune discreţionară a autorităţii publice responsabile cu politica monetară, cu supravegherea ori cu macrostabilitatea este sensibil mai largă decât in majoritatea ariilor de politică publică, pentru raţiuni dezvoltate de economişti mai curând decât de politologi sau constituţionalişti.

În fapt, dacă trecem dincolo de dezbaterile zilei vom găsi o alternanţă de reglementare şi dereglementare, o pendulare între mai multă şi mai puţină lege, dar şi o creştere relativ continuă a gradului de acceptare a acţiunii discreţionare. La o primă lectură abia, găsim că până la Marea Depresiune eram într-o perioadă în care reglementările erau extrem de puţine, iar discreţionarismul statului practic inexistent, pornind de la regulile de aur ale vremii privind inviolabilitatea proprietăţii private şi neimplicarea statului în economie. De altfel, şi atunci aceste reguli aveau limitele lor, dacă e să privim spre industria de armament ori spre companiile de navigaţie, dar, interesant, nu şi în materie financiară, unde chiar instituţiile de emisiune erau de regulă private.

Odată cu New Deal, ajungem într-o perioadă de reglementare strictă a sectorului financiar – Marea Moderaţie: separarea activităţilor de retail şi investment banking, control asupra ratelor dobânzilor, control asupra fluxurilor financiare. În ce priveşte acţiunea autorităţii, aceasta a rămas la niveluri reduse, de punere în operă a dispoziţiilor legale (ex. de a stabili dobânda overnight), dar extrema stabilitate a sistemului din acea perioadă nici nu a creat provocări care să presupună intervenţie.

După 1970 au venit anii Marii Dereglementări. De la ceea ce mai sus defineam a fi dereglementare – respectiv liberalizarea comisioanelor, a dobânzilor la active şi pasive, a deţinerilor de active şi emiterii de pasive, cu excepţia monedei, a tranzacţiilor financiare şi a contului de capital, s-a mers apoi mai departe. Au fost restrânse, în ţări precum SUA, măsurile prudenţiale, atât în ce priveşte capitalizarea băncilor cât şi în ce priveşte eligibilitatea clienţilor pentru acordarea de credite. Discreţionarismul acţiunii administrative, pe de altă parte, a crescut moderat, mai ales pe calea creşterii frecvenţei măsurilor active de politică monetară, în special în direcţia relaxării.

În fine, odată cu Marea Recesiune, direcţia s-a schimbat din nou. Reglementarea a revenit pe agendă, nefiind de exclus chiar o revenire la nivelele din perioada Marii Moderaţii. Cât despre discreţionarism, a urcat la nivele care nu ar fi fost vreodată imaginate, incluzând folosirea de instrumente de politică monetară ad-hoc, intervenţii administrative în managementul băncilor, naţionalizări şi alte forme de schimbare administrativă de proprietate în vederea asigurării macrostabilităţii.

Astăzi suntem, fără îndoială, într-o dispoziţie intervenţionistă. G8 şi G20 – forurile de dezbatere ale principalelor economii, dar şi de acţiune aplicată prin intermediul Financial Stability Board, Comitetul de reglementare bancară de la Basel – creuzetul viitorului standard de reglementare prudenţială global, Legea Dodd-Franck şi propunerea de implementare a Volcker rule în Statele Unite, pachetul în pregătire al Cabinetului britanic, avalanşa de Directive, şi probabil în viitor de Regulamente ale Uniunii Europene. Vedem, la toate nivelurile şi pe cele mai diverse meridiane, o întărire a reglementărilor şi o mult mai intensă acţiune discreţionară.

În ce priveşte reglementarea, se pot identifica câteva linii principale. Nici una dintre ele nu este necontroversată. Motivele şi identitatea autorilor controverselor sunt, dealtfel, foarte interesante când e să evaluăm importanţa modificărilor propuse.

1. Cerinţele de capital

O primă direcţie este cea prudenţială vizând ridicarea cerinţelor de capitalizare şi lichiditate ale băncilor. Ea urmăreşte creşterea solidităţii băncilor şi reducerea riscului ca acestea sa nu îşi poată onora obligaţiile, intrând in insolvenţă sau, datorită volumului inalt de externalităţi create, obligând statele la operaţiuni de salvare costisitoare pentru bugetele publice.

Aici apar mai multe criterii de evaluare a capitalurilor, unele minimale, completate prin tampoane de capital fixe – suplimente de capitaluri proprii pentru băncile de importanţă sistemică, şi tampoane de capital variabile contraciclice – care se acumulează în perioade de creştere şi se folosesc în perioade de recesiune.

Criticile la adresa proiectului Basel III au apărut din două direcţii. Pe de o parte, analişti independenţi dar şi studii ce poartă girul unor bănci centrale de reputaţie precum Banca Angliei sugerează că nivelul capitalurilor proprii, cel puţin pentru băncile mari, ar trebui urcat mult mai sus, chiar spre 20% din active. Evident, o asemenea sensibilă reducere a riscului ar presupune şi o drastică reducere a volumului intermedierii financiare; la actualul şi previzibilul nivel al profitabilităţii industriei bancare, e de aşteptat că acţionarii să prefere o reducere a activelor unei asemenea majorări de capital. Pe de altă parte, pe marii bancheri nu îi bucură ideea; acţionarii şi obligatarii băncilor americane şi ai mărilor bănci europene privesc recapitalizarea ca pe un cost nejustificat din punct de vedere al return-ului.

Ceea ce trebuie însă subliniat de către reglementatori, prin prisma elementului de accountability enunţat mai sus, este dublul efect al acestor reglementări. Mai mult capital propriu înseamnă mai multă securitate, dar înseamnă şi rate ale profitului mai scăzute, deci o mai redusă potenţială aplecare a investitorilor spre sectorul bancar. Implicit, odată ce funcţia de intermediere financiară este una esenţială pentru funcţionarea pieţelor, stimularea investitorilor va presupune refacerea marjelor, deci creşterea profitabilităţii, ceea ce, în condiţiile creşterii capitalurilor presupune o creştere pe măsură a veniturilor, deci a preţului serviciilor bancare. Altfel spus, atunci când societatea îşi doreşte mai multă siguranţă a serviciilor financiare, trebuie să îşi asume şi un cost mai ridicat al acestora.

La fel, impunerea unor praguri de lichiditate mai ridicate înseamnă o activitate de intermediere financiară mai redusă. Instituţional vorbind, e o reducere a funcţiei sociale a băncilor. Economic vorbind, e o reducere a finanţării economiei reale, deci o reducere a creşterii economice, deci o îngreunare a ieşirii din recesiune. Altfel spus, dacă ne dorim bănci mai lichide vom avea riscuri mai mici de a nu ne putea ridica depozitele oricând le cerem, dar vom suporta costul unei creşteri economice reduse.

2. Reglementări privind creditarea

Rereglementarea prin reintroducerea limitelor şi condiţiilor în creditare este o a doua dimensiune de actualitate a reglementării. Rostul unor asemenea reglementări este de a asigura finalitatea de interes public a intermedierii financiare. Anume închiderea unui ciclu de creditare, fructificare a creditului, rambursare. Orice întrerupere a ciclului creează costuri private majore participanţilor, finanţat şi finanţator, precum şi costuri publice rezultate din alocarea ineficientă a resurselor.

Aici criteriile se stabilesc de regulă la nivel naţional, şi pot urmări limitarea îndatorării totale a unei persoane, introducerea unor criterii mai drastice privind avansul şi durata unui credit, respectiv stresarea capacităţii de a asigura serviciul datoriei – de a plăti ratele – în funcţie de riscurile de venit, de rate ale dobânzilor şi eventual valutar.

Cum este primită o astfel de reglementare observam chiar lunile trecute în România. Principala obiecţie la noua reglementare de către BNR a creditării a fost că, prin introducerea unor condiţii mai dificile, se reduce volumul creditării, oricum afectat de recesiune. Aici apare o confuzie terminologică, determinată de confuzia de principii de care am vorbit mai devreme. Creditare înseamnă, trebuie să însemne, ciclul complet încheiat cu rambursarea banilor. Acea creditare este de natură să sprijine relansarea economiei şi nu trebuie descurajată. Dar e în beneficiu public şi în beneficiul privat al părţilor să nu fie stimulată acordarea nesustenabilă de credite, pentru că aceasta adânceşte recesiunea, prin risipirea de resurse.

3. Reglementări privind etică de afaceri şi în mecanismele de remunerare

Disputa privind măsura în care legea poate interveni pe teritoriul moralei publice şi/sau private este veche de când lumea ideilor. Pornim în prezent de la o lipsă practic completă de reglementare. La nivelul anilor 2007-2008, şi multă vreme înainte, începând de la instituirea mecanismelor pieţei libere, elementele de etică de afaceri erau considerate a ţine de dimensiunea culturală individuală, religioasă ori laică, a comerciantului şi de autoreglementarea pieţei – la nivelul asociaţiilor profesionale şi al asociaţiilor industriale. Mecanismele de remunerare, pe de altă parte, erau considerate a fi reglate exclusiv de piaţă şi de instrumentele de control societar, parte şi ele a pieţei – controlul acţionarilor asupra administratorilor, controlul administratorilor asupra executivilor.

În fapt, am constatat că industria nu a arătat preocupare pentru chestiunile etice; ele nu au fost reglementate, monitorizate, discutate în interiorul profesiilor din lumea financiară. La rândul său, aşteptarea „clasică” potrivit căreia activitatea comerciantului pe piaţă va fi de regulă etică pentru că altfel piaţa l-ar respinge s-a dovedit eronată, din cel puţin două motive: cel al remunerării, care va fi dezvoltat mai jos, şi cel al asimetriei informaţionale. Asimetria informaţiei este cu asupra de masură prezentă în domeniul financiar bancar, pentru că acest domeniu este unul cu operaţiuni complexe, dificil de înţeles de către clientelă. Cu cât aceste operaţiuni au devenit mai complexe, cu atât ele au devenit mai puţin inteligibile, inclusiv de către conducătorii băncilor în ultimele faze premergătoare crizei, şi cu atât mai grave conflicte de interese au apărut în utilizarea acestor instrumente. Vânzarea de instrumente derivate către clienţi simultan cu short-area lor de către vânzător e un bun exemplu în acest sens.

În ce priveşte remunerarea, aici este evident că mecanismele introduse de actorii de pe piaţă au fost greşite, iar pârghiile de control corporatist nu au funcţionat. Nu numai în industria bancară a apărut această problemă a pierderii controlului acţionarilor, ci la nivelul corporaţiilor în general. Pentru că există o puternică respingere principială a posibilităţii ca sistemul de remunerare să funcţioneze greşit mult timp şi la multe companii în condiţiile pieţei libere, simt nevoia să detaliez cum practica nu a contrazis teoria, ci i-a fraudat premisele. Mecanismul de scurtcircuitare a fost următorul: la nivelul celor mai multe corporaţii mari, managementul şi acţionariatul sunt separate. De regulă, majoritatea acţiunilor sunt deţinute fie de mici investitori fie de investitori de portofoliu, în principiu nici unii specializaţi in activitatea companiei. Asfel, apare o clară asimetrie de informaţie între aceştia şi management. În plus, managementul a folosit pe scară largă tehnica legării indemnizaţiilor reprezentanţilor acţionarilor – membrii Consiliilor de Administraţie ori Comitetelor de Supraveghere – de remunerarea conducerii executive, ceea ce a pus aceşti reprezentanţi într-un clar conflict de interese cu cei pe care îi reprezentau atunci când era vorba de deciziile de politică salarială.

Astfel, s-a ajuns ca remunerarea conducătorilor băncilor să se facă pe baza propriei aprecieri iar nu pe baza aprecierii şi satisfacţiei beneficiarilor prestaţiei lor. Ca o consecinţă au apărut două elemente, determinate de specificul mandatului managerial. Durata limitată în timp a determinat legarea bonusurilor managerilor de performanţa pe termen scurt şi foarte scurt. Riscul încetării mandatului prin decizia acţionarilor a determinat introducerea plăţilor compensatorii la plecare nelegate de performanţă – „paraşutele de aur”.

Mergând în jos pe scară ierarhică, managerii nu au făcut decât să creeze premisele întrunirii condiţiilor cerute pentru obţinerea propriilor bonusuri. Adică, au stabilit drept criteriu de remunerare volumul creditelor acordate, indiferent de riscul de nerambursare. Astfel s-a ajuns la criza creditelor subprime. Sau, cel puţin, aceasta este explicaţia simplă. Exista şi explicaţii complexe, alegerea variantei celei mai credibile aparţine cititorului.

Reacţia reglementatorilor la această distorsionare a pieţei a apărut în special în ce priveşte efectele – respectiv modul de stabilire a remunerării bancherilor. Cauza – lipsa controlului societar asupra managementului în marile companii – rămâne încă să fie administrată. Pentru aceste efecte, au apărut reglementări prin care stimulentele şi bonificaţiile bancherilor au fost legate de interesele pe termen lung ale instituţiei, pe de o parte prin raportarea lor la performanţa pe termen mai lung – circa 4 ani – a băncii, pe de altă parte prin impunerea acordării lor în bună parte altfel decât în numerar. Avem deja asemenea reglementări în plan european, stabilite prin Directivă a CE şi PE, şi ele au fost transpuse şi în legislaţia naţională. Chiar dacă, şi trebuie remarcat, la noi bancherii au fost rezonabili când a fost vorba de politica salarială.

4. Reglementări privind macrostabilitatea

Noţiunea de macrostabilitate, ori de stabilitate financiară, duce încă lipsa unei definiţii raţionale. Până atunci ne putem mulţumi cu una instituţională: stabilitatea financiară ca lipsă a instabilităţii financiare.

Prin externalităţile negative specifice sistemului bancar, instabilitatea financiară este o ameninţare extrem de gravă la adresa vieţii private şi la adresa funcţionării economiei. În plus, din urmărirea crizelor bancare din ţări şi epoci diferite, s-a desprins o concluzie statistică: crizele bancare sunt, între toate formele de crize economice, acelea care lăsa în urmă creşteri semnificative ale gradului public de îndatorare.

Din aceste două motive, concluzia zilei este că prevenirea apariţiei instabilităţii financiare, evident costisitoare, este mai puţin costisitoare pe termen mediu decât lăsarea evoluţiei pe seama regulilor pieţei. Asta presupune o serie întreagă de instrumente de intervenţie preventivă asupra băncilor a căror situaţie riscă să devină nesustenabilă prin mijloace obişnuite: finanţare de ultimă instanţă, capitalizare, preluare pe piaţă. Vorbim despre instrumente administrative: transfer de active sau/şi de pasive, crearea de bănci punte, naţionalizare temporară.Toate acestea presupun decizii importante referitoare la sursa de finanţare – acţionari şi obligatari, industria bancară sau bugetul public, precum şi la instituirea unor mecanisme de mai bună guvernare corporatistă – salvarea se face pentru a relansa afacerea, iar nu pentru a o duce spre un nou faliment.

Concluzii

Dezbaterea publică este, trebuie să o spunem, în favoarea reglementării stricte a sectorului financiar. O obiecţie morală majoră ridicată în această dezbatere este cea a văditei inconsistenţe dintre funcţia socială a intermedierii financiare şi motivarea individuală a acesteia. Astfel, funcţia socială este cea de asigurare a finanţării unor proiecte care să creeze valoare socială adăugată. Una dintre componentele acestei valori adăugate fiind, fără îndoială, restituirea banilor. Bani care, în sistemul financiar, nu aparţin de regulă acţionarilor băncii, ci deponenţilor. Or, până la criză dar şi după aceasta, s-a constatat că mecanismele de remunerare a bancherilor nu urmăresc finalitatea socială, ci elemente străine şi deseori contrare acesteia – e.g. acordarea de credite unor persoane cu capacitate îndoielnică de rambursare, focalizare pe operaţiuni de trezorerie şi pe tranzacţionarea unor instrumente derivate, şi mergând până la chestiuni de vădit conflict de interese, precum operaţiunile de proprietory trading împotriva propriilor clienţi.

Aş aprecia că sistemul este hotărât intrat pe direcţia întăririi reglementării. Ca o asemenea tendinţă să aibă succes, ea trebuie să aibă bazele etice şi sistemice corecte. Închei cu câteva exemple de asemenea principii:

• Asigurarea unui mediu competitiv: concentrarea exagerată a industriei riscă atât pierderea beneficiilor rezultate din concurenţă cât şi creşterea ponderii celor „too big to fail”;
• Alinierea motivaţiilor individuale ale bancherilor cu funcţia socială a industriei;
• Consolidarea bazei etice a industriei, prin reglementarea situaţiilor de conflict de interese între bancher şi bancă, respectiv între bancă şi client;
• Instituirea unor mecanisme şi fonduri tampon care să asigure creşterea rezistenţei instituţiilor şi a sistemului în perioade de criză, permiţând reechilibrarea sistemului din resurse proprii şi evitând o nouă susţinere din bani publici.

Bibliografie

Johan den Hertog, Review of Economic Theories of Regulation, Tjalling C. Koopmans Research Institute Discussion Paper Series 10-18, 2010

Octavian Dragomir Jora şi Alexandru Butiseaca în studiul The political philosophy and the political economy of public regulation. An apropos on the ultimate cause of the current crisis, Romanian Economic and Business Review, Universitatea Romano-Americană, 2010

Kenneth Rogoff, Carmen Reinhart, This Time is Different: Eight centuries of Financial Folly, Princeton University Press, 2009

Kenneth Rogoff, The optimal degree of commitment to an intermediate monetary target, Quarterly Journal of Economics, November 1985

Friedrich Hayek, Law, Legislation and Liberty, Chicago University Press, 1973, 1976, 1979

^[1] v. Johan den Hertog, Review of Economic Theories of Regulation
^[2] v. distincţia aşa cum este dezvoltată de Octavian Dragomir Jora şi Alexandru Butiseaca în studiul The political philosophy and the political economy of public regulation. An apropos on the ultimate cause of the current crisis
^[3] ce vizează anterior mentionata aplicare generală a legii, înţeleasă ca aplicare a aceleiaşi reguli tuturor subiecţilor de drept care efectuează aceeaşi operatiune, respectiv, după caz, tuturor operaţiunilor efectuate de acelaşi subiect de drept, indiferent de identificarea lor formală şi de varietatea actelor normative prin care sunt reglementate acestea.
^[4] ce vizeaza anterior mentionata aplicare universală a legii, înţeleasă ca aplicare a aceleiaşi reguli tuturor subiecţilor de drept şi tuturor operaţiunilor acestora, câtă vreme acţionează pe aceeaşi piaţă (naţională, regională sau globală) indiferent de statul de origine al persoanei juridice sau de desfăşurare a operaţiunii.