Palatul din Piaţa Romană
A venit, iată, şi rândul Palatului din Piaţa Romană: Academia de Studii Economice, cum este cunoscută în prezent; sau Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, titulatură pe care a purtat-o această mare şcoală de economişti, căreia i-am sărbătorit nu demult centenarul, de la întemeierea ei şi până la „reforma învăţământului” din 1948.
Aici, la ASE, am urmat cursurile universitare, am devenit economist, cercetător în domeniul conjuncturilor mondiale şi dascăl; aici predau şi în prezent teoria şi practica monetară. E şcoala mea. Am fost dintotdeauna mândru că şcoala mea – unde an de an învaţă mii de studenţi şi predau mari profesori – e găzduită într-un palat impunător din centrul Bucureştilor; o clădire monumentală, de patrimoniu, ce îşi are un loc binemeritat în constelaţia palatelor bucureştene ce au făcut faima „Micului Paris”. Şi care sunt, şi azi, monumente ce se numără între marile atracţii ale capitalei României.
De ce am notat că, iată, a venit şi rândul Palatului din Piaţa Romană? Fiindcă atunci când inginerul constructor, profesorul, scriitorul, fostul ministru al Lucrărilor Publice din 1996 şi până în anul 2000, Nicolae Noica, mi-a adus manuscrisul unui nou volum din seria dedicată Palatelor Bucureştilor, al cincilea dacă nu chiar al şaselea, propunându-mi să-i scriu prefaţa, m-am bucurat că i-a venit rândul şi şcolii mele. De fapt, Palatului Academiei de Studii Economice.
Noua carte a lui Nicolae Noica ne înfăţişează istoria construcţiei Palatului ASE. Ceea ce înseamnă, aşa cum autorul ne-a obişnuit de mai multă vreme, că a scotocit prin arhive, a căutat documente scrise, a selectat fotografii de epocă, le-a analizat, a mers pe firul evenimentelor şi apoi a scris cartea.
Îmi este bine cunoscut stilul de lucru al profesorului Noica, pe care l-am numit cândva „istoric al zidirilor”. Niciodată nu abdică de la o documentare în care merge până la cele mai mici detalii. Apoi, pe lectura cărţii de faţă. Istoria Palatului ASE, de fapt a Palatului Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, este rezultatul unei documentări „stil Noica”, ce pleacă de la ideea înălţării acestui aşezământ de învăţământ superior din centrul Bucureştilor, ajungând la cei care l-au finanţat, apoi la arhitecţi, la constructori şi sfârşind cu momentul recepţiei lucrărilor şi al intrării studenţilor şi profesorilor în noua lor casă.
Mărturisesc că nu intenţionez deloc, scriind prefaţa acestui volum, să-l dublez pe autor şi să fac, în paralel cu domnia sa, cronica înălţării acestui palat. Şi nici nu mi-am propus să recenzez acest volum. Vă sfătuiesc să-l citiţi. Merită. Ce îmi propun eu să vă supun atenţiei are legătură mai cu seamă cu autorul lucrării de faţă. Cu drumul pe care l-a parcurs, ca scriitor, ca istoric al marilor zidiri, până la scrierea cronicii ridicării construcţiei Palatului Academiei de Studii Economice.
Domnul Nicolae Noica mi-a fost coleg în Guvern, în anul 2000. Este constructor prin profesie, dar mai ales prin vocaţie. Iar acum se reîntâlneşte cu publicul într-o calitate în care ne-a convins că dă dovadă de o fascinantă perseverenţă: aceea de scriitor. Iar cărţile domniei sale, ce trezesc un viu interes, deschid un arc peste timp. Pentru că profesorul Nicolae Noica îşi alege subiectele din perioada afirmării capitalismului românesc; din anii în care, în societatea românească, a prins contur o preocupare vibrantă pentru înălţarea unor clădiri reprezentative, care să fascineze ochii privitorilor şi, totodată, să dea strălucire rolului istoric al noului stat capitalist, dorinţei de integrare a României în clubul ţărilor care au optat pentru modernizare şi dezvoltare. În cărţile Domniei Sale a descris clădirile, surprinzând valoarea lor ca monumente de arhitectură, i-a prezentat pe arhitecţi, pe constructori. Dar, mai cu seamă, a realizat o selecţie riguroasă a construcţiilor reprezentative din anii de dinainte şi de după Primul Război Mondial, le-a analizat în raport cu vremurile în care au fost ridicate, cu stările de lucruri din ţară şi cu împrejurările interne şi internaţionale. Palatul din Piaţa Romană face parte integrată din constelaţia acestor clădiri reprezentative.
Admir fără rezerve preocuparea profesorul Noica pentru arhive. De acolo, din arhive, scoate continuu detalii semnificative legate de construcţii monumentale, de personalităţi de seamă ce au dovedit o profundă vocaţie pentru lucrul bine făcut. Sunt de multă vreme convins că fără scormonitori prin arhive, de talia profesorului Noica, istoria unor astfel de valori cum este şi Palatul ASE, ce fac parte din patrimoniul naţional, ar fi ascunse generaţiilor de astăzi. Care, poate, ar nutri convingerea că noi n-avem vocaţia performanţei şi, deci, n-am avea de ce să ne mai zbatem. Profesorul Noica ne propune o temă de meditaţie: “Dacă înaintaşii noştri au putut, noi de ce n-am putea?” O temă la care subscriu.
18 februarie 2014