Acest text reprezintă prima parte a studiului introductiv la volumul curs de economie politică, de Virgil N. Madgearu, lucrare apărută în Colecția "Biblioteca Băncii Naționale a României", coordonată de acad. Mugur Isărescu, serie nouă, îngrijită de Horia-Roman Patapievici și George Virgil Stoenescu, sub egida Editurii Humanitas - preluat de pe www.economistul.ro (Economistul nr. 40 și 41 din 20, respectiv 27 octombrie 2014)

Virgil N. Madgearu – un economist de școală neoistorică germană, bine temperat de gândirea neoclasică (I)

Personalitate complexă și multilaterală, Virgil Madgearu ne apare în perspectiva timpului ca „economistul român cel mai reprezentativ al perioadei interbelice”¹. Spirit viu și pătrunzător, dotat „cu o putere de muncă puțin obișnuită, el a cuprins în sfera preocupărilor tot ceea ce putea să-i înlesnească analiza și interpretarea celor mai variate probleme economice, financiare, monetare, vamale, sociologice. În același timp, economistul era dublat de un ingenios statistician. Opera sa impresionează și astăzi prin varietatea ei tematică și prin amplitudinea cercetărilor”². Erudiția și competența sa economică, nu doar teoretică, ci și practică, îl particularizează în raport cu toți economiștii perioadei interbelice. Cine a fost Virgil Madgearu? Care au fost căile spiritului urmate de acest fiu al Dunării de Jos?

S-a născut la Galați pe 14/26 decembrie 1887, ca fiu al lui Nica Madgearu, întreprinzător comerciant, de origine – susține N. Iorga – probabil macedoromână³. Numele complet de botez era Traian-Virgil (Actul de naștere nr. 1.674 din 14/26 decembrie 1887, conform Arhivelor Statului din Galați)⁴. Setea de cunoaștere și perseverența în studiu i-au caracterizat întreaga activitate de pregătire ca elev la Liceul „Vasile Alecsandri” din Galați, iar apoi ca student și doctorand la Universitatea din Leipzig, unde în vara anului 1911 a susținut, sub conducerea științifică a lui Karl Bücher (reprezentant de seamă al noii școli istorice germane), examenul de doctorat în științele economice și financiare cu lucrarea Zur industriellen Entwickelung Rumäniens. Subiectul tezei de doctorat confirmă interesul său inițial pentru problema dezvoltării industriale a României.

V. Malinschi – unul dintre cei mai credincioși discipoli ai lui Madgearu – susține că marele nostru economist a fost „singurul student român dintre cei ce au făcut studiile în Germania în această perioadă care a obținut nota maximă ce se putea lua în învățământul superior german, summa cum laude”⁵.

Participant activ la Seminarul de doctorat de la Leipzig, Virgil Madgearu s-a prins în vâltoarea discuțiilor impregnate de tendințele sociale concretizate în Programul de la Erfurt, elaborat de Verein für Socialpolitik în 1891, din care făceau parte economiști germani de renume precum Karl Bücher, Gustav Schmoller, Adolph Wagner, Johannes Conrad, Lujo Brentano⁶. Ei au lansat primii ideea penetrării componentei sociale în politică pentru reducerea tensiunilor sociale și favorizarea cooperării sociale. Grupul de la Leipzig a insuflat noua orientare reformistă în Germania, sprijinind promulgarea legii asigurărilor muncitorești și pledând pentru intervenția statului ca arbitru între patronat și muncitori în materie de salarii, durata zilei de muncă sau asigurarea socială. Mai târziu, Madgearu va prelua unele dintre ideile cuprinse în programul acestei uniuni reformiste, dar adaptate la condițiile social-economice ale României⁷.

După terminarea studiilor la Leipzig, Virgil Madgearu își continuă pregătirea la Londra, unde în decurs de un an frecventează cursuri universitare social-economice, lucrează în bibliotecile britanice și face practică bancară, ceea ce, ulterior, îi va facilita orientarea de competență recunoscută în probleme de teorie și tehnică financiar-bancară.

Înclinaţia sa spre reforme sociale (cauzată în acea vreme şi de nesfârşita sa curiozitate intelectuală, aflată în consonanţă cu un eclectism ideatic superior) va fi reconfirmată, în timpul studiilor londoneze, prin unele elemente noi, specifice, legate de organizaţia reformistă engleză Fabian Society, întemeiată în 1884. Societatea era compusă majoritar din intelectuali (S. Webb, G.B. Shaw, H.G. Wells etc.) şi promova unele reforme sociale ce urmau a fi realizate treptat, pe cale paşnică. Aceasta a avut ecou în epocă, dovadă şi faptul că Lenin, în perioada exilului din Siberia, a tradus lucrarea soţilor Webb Industrial Democracy (1897), consacrată mişcării sindicaliste engleze.

Influenţa „fabianismului” va fi de durată, dovadă că Virgil Madgearu, în 1936, într-o conferinţă publică, va aprecia pozitiv această doctrină, racordând-o la unele curente autohtone. „Această doctrină - afirma Madgearu - ne interesează mai ales prin faptul că şi la noi Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială, transformată în Institutul Social Român, a avut o atitudine oarecum asemănătoare [...]. Preocuparea de căpetenie a fabienilor era trezirea conştiinţei sociale [...]. Prin mii de broşuri, conferinţe, participări la congrese etc., fabianismul a reuşit să-şi impună mentalitatea în aproape toate celulele sociale îndeosebi în sindicate şi în partidul laburist”⁸.

Vocația de dascăl l-a condus spre școala economică superioară, devenind, la puțin timp de la întoarcerea de la studii, în 1916, profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale. La 29 de ani își începe cariera profesorală cu două cursuri, privind Studiul practic al întreprinderilor economice și al transporturilor, făcute pentru prima oară în învățământul economic superior românesc. Începând din 1916, Madgearu va preda succesiv cursuri la trei catedre: mai întâi la Catedra pentru studiul întreprinderilor și transporturilor; mai apoi la Catedra de economie națională înființată la propunerea sa în 1925; în fine, la Catedra de economie politică din 1935 până în 1940. Dintre acestea, principalul curs pe care ani de-a rândul l-a predat și pe care l-a iubit în mod deosebit a fost cel de economie națională (care cuprindea două părți distincte: „Economia industrială” și „Economia agrară”).

S-a impus în scurt timp atenției studenților, colegilor, oamenilor de știință și politicienilor. Punctualitatea și exigența, prelegerile ordonate, metodice, cu informații de ultimă oră, trezeau interesul studenților. Madgearu nu a fost adeptul unui enciclopedism superficial, ci a fost pentru cunoștințe multilaterale și temeinice, care să deschidă un larg orizont viitorilor economiști. Cursurile sale se bazau pe demonstrații și aplicații practice, aliate însă cu o parte teoretică substanțială. Ele se sprijineau pe teoria generală a economiei politice, folosind instrumentele statisticii și ale altor discipline.

Marea ambiție a lui Virgil Madgearu a fost să elaboreze Tratatul de economie politică generală. În anii premergători declanșării celui de-Al Doilea Război Mondial, el și-a dedicat o mare parte a forțelor sale acestui lucru. Aceasta, și în legătură cu trecerea sa, în 1935, la Catedra de economie politică. Din nefericire nu a mai avut răgazul necesar să realizeze integral acest tratat, dar o parte din materiale au fost tipărite în mai multe ediții litografiate ale Cursului de economie politică, ultima fiind cea din 1944, pregătită post-mortem de prieteni și foști colaboratori ai săi⁹. Cursul se distinge prin profunzime, originalitate și o strânsă legătură a teoriei cu practica mondială și națională. În prefața la această ediție, Plutarc Cotaru prezintă pe larg structura cursului, ce și cât a apucat să pună pe hârtie profesorul Virgil Madgearu, restul fiind stenograme ale cursurilor susținute de-a lungul timpului, făcute de diverse persoane, textul final neputând să mai fie revăzut de pe note de autor.

Ceea ce mi se pare semnificativ este că, în momentul arestării, pe masa sa de lucru se aflau două caiete groase, conținând peste patru sute de pagini de conspecte din lucrările An Essay on the Nature and Significance of Economic Science de Lionel Robbins, Die drei Nationalökonomien de Werner Sombart și Economics de Frederic Benham. De asemenea, se mai găseau și ultimele lucrări ale profesorului francez Gaëtan Pirou.

În planul filiației de idei, se observă influența puternică a școlii clasice engleze de economie politică, mai ales a lui David Ricardo. De altfel, el va rezerva un loc important economiștilor clasici englezi în tratarea problemelor de metodă în cercetarea economică. O influență deosebită a exercitat asupra sa și marele economist neoclasic englez Alfred Marshall (1842-1924), cu lucrările căruia s-a familiarizat încă din perioada studiilor londoneze. Madgearu face numeroase trimiteri mai ales la cursul acestuia de economie politică Principles of Economics (1890)¹⁰. De la acesta a preluat aplicarea matematicii la studiul proceselor economice, teoria utilității finale (marginale) asociată cu teoria costurilor¹¹ etc. Influența neoliberalului englez Lionel Robbins (1898-1984) se face simțită în modul de percepere a naturii și obiectului economiei politice de către Virgil Madgearu.

Această influență neoclasică se va grefa însă pe o formație economică solidă datorată școlii istorice germane, caracterizată de abordarea relativistă, comparată, în timp și spațiu, a fenomenelor economice, ceea ce îi va oferi lui Virgil Madgearu o largă deschidere în analiza economică la nivel național și internațional.

Încă din lecția de deschidere a cursului ținut la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București, la 28 ianuarie 1916, V. Madgearu, după ce prezintă diversele clasificări ale sistemului general de științe economice (prezente la K.H. Rau, Wilhelm Roscher, C. Menger, E. von Philippovich, Heinrich Dietzel și Adolph Wagner), își pune întrebarea: „Economie politică sau economie națională, care este expresia exactă?

Numele cel mai vechi este acela de economie politică. Pentru întâia oară acest nume se găsește în titlul operei lui Montchrétien: Traicté de l’æconomie politique (1615), care era un tratat de finanțe și de politică economică”¹². Virgil Madgearu arată că această expresie se încetățenește în toate țările occidentale, în afară de Germania, unde cameralismul a impus sintagma „economia națională” sau „știința economiei naționale” (National-Oekonomik sau Volkswirschaftslehre). „Lămurirea stă în faptul – scrie V. Madgearu – că dezvoltarea științei economice în Germania este legată de nașterea școlii istorice, care este stăpânită de concepția că ființa fiecărui popor este deosebită de aceea a altor popoare, că este înzestrată cu puteri naționale și produce rezultate specific naționale”¹³.

Totuși, V. Madgearu susține că noțiunea științei economice nu este precizată exact de Sistemul național de economie politică al lui Friedrich List: „Denumirea de economie politică indică prea mult influența statului asupra economiei naționale, ce privește numai politica economică, nu și celelalte ramuri ale științelor economice, care, ca istoria economică și teoria economică, cercetează realitatea economică, fără să se intereseze de altceva, decât de aceasta. La rândul ei, denumirea de știința economiei naționale are marele dezavantaj că scoate prea mult în relief caracterul etnic al vieții economice, al economiei naționale a popoarelor, care în ultimă analiză sunt un produs social”¹⁴.

Drept urmare, Virgil Madgearu se declară de acord cu H. Dietzel de a înlocui termenii de economie politică și economie națională cu termenul de „economie socială” (Sozialökonomik)¹⁵.

Acest concept are la bază „ca punct de plecare punctul de vedere organic (s. n. G.V.S.), concepând societatea ca un organism și trăgând toate concluziile asupra raporturilor care există între individ și societate și între indivizi și stat”¹⁶. Pe el s-a sprijinit plenar școala istorică germană, care „este de obicei împărțită în două: școala istorică veche și școala istorică nouă”¹⁷. Școala istorică veche are ca reprezentanți mai importanți pe Bruno Hildebrand (1812-1878), Wilhelm Roscher (1817-1894) și Karl Knies (1821-1898), iar școala istorică nouă începe cu Gustav Schmoller (1838-1917) și continuă cu Adolph Wagner (1835-1917), Max Weber (1864-1920), Karl Bücher (1847-1930), Lujo Brentano (1844-1931), Werner Sombart (1863-1941), Arthur Spiethoff (1873-1957).

Între precursorii școlii istorice, Virgil Madgearu îi amintește pe Simonde de Sismondi (1773-1842) și Friedrich List (1789-1846). De asemenea, el susține că „nu s-ar putea face o deosebire între școala istorică veche și școala istorică nouă, din două motive: În primul rând pentru că Schmoller este cel dintâi economist care creează o școală. El este acela care întemeiază o școală de cercetări prin institutele de învățământ și prin marea asociație pentru reforma socială Verein für Socialpolitik, pe care o întemeiază la 1873.

Dar nu numai din aceste motive se socotește că Schmoller este întemeietorul școlii istorice și că ceilalți nu ar putea să fie numărați decât între precursori; este un al doilea motiv, și anume se spune – și nu fără oarecare îndreptățire – că este adevărat că atât Knies, cât și Roscher introduc punctul de vedere istoric în cercetările economice, însă acest punct de vedere istoric este deosebit întru câtva de acela al lui Schmoller, deoarece nu este numai un punct de vedere istoric propriu-zis, cuprinzând și anumite idei de filozofie a istoriei (s. a.), adică anumite idei abstracte, prin care se încearcă a se lămuri procesele istorice ale popoarelor. […] Școala lui Schmoller are ca punct de plecare eliminarea tuturor ideilor și a tuturor principiilor de sociologie de natură a tulbura caracterul obiectiv al cercetării istorice (s. a.)”¹⁸.

Ne cerem scuze pentru acest citat, poate prea lung, dar el este important pentru a înțelege fundamentul modelului de referință (paradigmatic) al gândirii marelui economist Virgil Madgearu. Presiunea științei economice organiciste a școlii istorice germane, cu o filiație în plan filozofic plecând de la Johann G. Fichte (1762-1814), trecând prin F.W.J. Von Schelling (1775-1854) și ajungând la un al treilea filozof postkantian de talia lui G.W.F. Hegel (1770-1831), a fost enormă, ea culminând cu puterea de iradiere a unor economiști-sociologi de calibrul lui Max Weber și Werner Sombart¹⁹.

Acest text reprezintă prima parte a studiului introductiv la volumul Curs de economie politică, de Virgil N. Madgearu, lucrare apărută în Colecția „Biblioteca Băncii Naționale a României”, coordonată de acad. Mugur Isărescu, serie nouă, îngrijită de Horia-Roman Patapievici și George Virgil Stoenescu, sub egida Editurii Humanitas.

Trebuie precizat însă că, în mod paradoxal, Madgearu a fost mai aproape de concepția vechii școli istorice (în speță de Wilhelm Roscher), decât de aceea a noii școli istorice, acuzată de abuzul metodei descriptive, care i-a făcut pe mulți critici să considere că aceasta ar confunda „economia teoretică” cu „istoria economică”²⁰. În acest sens, în 1943, Ion Răducanu sublinia: „La Madgearu sistemul de expunere se apropie mai mult de Roscher, decât de noua școală istorică a economiei politice; dovadă e însuși cursul său de economie politică”²¹. Observația lui Răducanu este justă și se susține, fiind confirmată, în primul rând, de faptul că, spre deosebire de reprezentanții noii școli istorice germane, care negau existența unor legi economice, Madgearu le recunoștea, încercând să le dea unele explicații în lucrările sale.

De reținut și faptul că, legat de filiația de idei cu noua școală istorică, Madgearu este mai aproape de Werner Sombart decât de Karl Bücher, conducătorul său științific la doctorat. Influența primului s-a exercitat mai ales prin lucrările Der Burgeois (1913) și Der moderne Kapitalismus (1927), concretizându-se în preluarea de către Madgearu a schemei etapelor și particularităților dezvoltării capitalismului, relevarea aspectelor sociologice ale realităților social-economice studiate și, în parte, și în teza referitoare la pluralismul social.

Indiferent însă de preponderența uneia sau alteia din influențe, istorismul este caracteristic (în plan general metodologic) operelor sale majore, în principal Drumul echilibrului financiar. Probleme actuale ale economiei românești (1935), Agrarianism, capitalism, imperialism. Contribuțiuni la studiul evoluției sociale românești (1936) și Evoluția economiei românești după războiul mondial (1940). Dar avertizează, pe bună dreptate, V. Malinschi: „În general însă ar fi o exagerare în a supraestima influența școlii istorice germane asupra lui V. Madgearu”²². Astfel, în cercetările și studiile sale vom afla utilizarea tot mai largă a metodelor statistice, iar în cursurile sale vom găsi referiri mult mai dese la reprezentanții școlii clasice engleze (mai ales A. Smith și D. Ricardo) și ai celei neoclasice (îndeosebi A. Marshall, A.C. Pigou, L. Robbins, dar și K.G. Cassel²³), decât la cei ai școlii istorice sau neoistorice. Multe dintre tezele lui A. Smith, D. Ricardo și A. Marshall sunt nu numai reproduse în prelegerile sale, dar și însușite.

Cu trecerea anilor, și mai ales în perioada crizei economice mondiale din 1929-1933, în gândirea economică a lui Virgil Madgearu își face apariția influența dirijismului²⁴. El va critica tot mai mult politica liberalismului economic și va susține trecerea cât mai rapidă la adoptarea unui sistem de economie dirijată. Astfel, interesul său pentru planificarea economică este mult amplificat de măsurile economice menite să redreseze economia SUA, inițiate de F.D. Roosevelt, pe care Madgearu le aprecia drept revoluționare. Iată ce scria el în studiul „Revoluția Roosevelt”: „Chiar cei care socotesc că nu ne-am afla decât în fața unei experiențe economice și sociale sunt totuși impresionați de magnitudinea proporțiilor revoluționare, iar în țelurile ei de reconstrucție a sistemului economic se recunoaște caracterul revoluționar”²⁵.

Desigur, V. Madgearu nu a mai apucat să vadă ce a însemnat după Al Doilea Război Mondial „revoluția keynesiană”, dar gândirea economică a lui J.M. Keynes nu a putut să-l lase indiferent. Interesul major manifestat de Madgearu pentru problema ciclurilor economice, a fluctuațiilor economice pe termen lung este o dovadă în acest sens.

În paralel cu pasiunea sa pentru învățământ, Madgearu a avut o fascinație deosebită pentru cercetarea economică. În această direcție, el se recomandă ca un cercetător profund și asiduu al realităților social-economice românești. Începând cu studiile publicate în Monitorul asigurărilor muncitorești, el va elabora numeroase proiecte în cadrul Institutului Social Român, condus de profesorul Dimitrie Gusti. În acest cadru generos aveau loc și numeroase conferințe și confruntări de natură economică, sociologică sau politică ce rezultau din sistemul doctrinar a numeroase partide: țărănesc, liberal, conservator, socialist etc. De activitatea la acest institut se leagă geneza uneia dintre cele mai strălucite cărți de sociologie economică apărute în țara noastră – Agrarianism, capitalism, imperialism. Contribuțiuni la studiul evoluției sociale românești²⁶. Deși câmpul cercetărilor sale era în principal economia națională, cu greu se pot separa, între mijloacele sale teoretice și metodologice, cele ale economistului de cele ale sociologului sau ale istoricului economiei naționale. (va urma)

¹G. Zane, Studii, Editura Eminescu, București, 1980, p. 513.

²Vasile Malinschi, Profesorul Virgil Madgearu (1887-1940), Editura Academiei, București, 1975, p. 10.

³Vezi N. Iorga, Supt trei regi, s.n., București, 1932, p. 326.

⁴Apud Vasile Malinschi, op. cit., p. 15.

⁵Ibidem, p. 16. Într-un studiu ulterior, V. Malinschi revine cu precizarea: „Dintre studenții români numai Grigore Antipa a mai obținut un asemenea calificativ la propunerea marelui biolog darwinist E. Haekel, care în toată cariera sa universitară l-a mai acordat doar în două rânduri” (Vasile Malinschi, Economiștii la Academia Română. Evocări și restituiri, Editura Academiei Române, București, 1991, vol. II, p. 73, n. 2).

⁶Acești „socialiști de catedră” (îndeosebi Lujo Brentano și Adolph Wagner) sunt supuși unei critici necruțătoare de către Joseph Schumpeter, care îi considera economiști mediocri, iar ca profesori incapabili de a câștiga respectul studenților, scârbiți de circul politic de la cursurile acestora. Vezi Joseph A. Schumpeter, Histoire de l’analyse économique, Éditions Gallimard, Paris, 1983, vol. III, p. 79.

⁷7. Există și opinia că V. Madgearu ar fi un adept total al economiei sociale. Evoluția ulterioară a gândirii economice (mai ales după 1931) a acestuia către dirijism face greu de susținut o astfel de abordare. Vezi Al. Tașnadi și C. Doltu, „Căile și spiritul unui fiu al Dunării de Jos”, în Cotidianul, 15 decembrie 1992, p. 5.

⁸V. Madgearu, „Fabianismul, o doctrină socialistă engleză. Conferință organizată de Societatea anglo-română în Aula Academiei Comerciale”, în Prezentul, 7 martie 1936 (apud Vasile Malinschi, Profesorul Virgil Madgearu (1887-1940), ed. cit., pp. 35-36).

⁹Vezi Virgil N. Madgearu, Curs de economie politică, Institutul de Cercetări Economice „Profesor Virgil N. Madgearu”, s.l., 1944.

¹⁰Ibidem, pp. 150-156 și p. 248. Faptul că V. Madgearu folosește sintagma „teoria utilității finale”, și nu pe aceea de „teoria utilității marginale” subliniază o dată în plus influența liniei de gândire Jevons-Marshall. Astfel, William Stanley Jevons definea utilitatea marginală drept grad final de utilitate (vezi W.S. Jevons, The Theory of Political Economy, Macmillan, London, 1911, p. 51).

¹¹V. Madgearu nu s-a ocupat însă de toate subtilitățile acțiunii legii valorii în relațiile economice internaționale. Comerțului exterior îi acordă doar câteva rânduri, când amintește principiul costurilor comparative de producție, fără să analizeze introducerea de către Marshall a noțiunii de „baloturi reprezentative de mărfuri” (representatives bales). Vezi V. Madgearu, Curs de economie politică, ed. cit., pp. 228-229.

¹² Ibidem, p. 447. Astăzi știm că Louis Turquet de Mayerne folosește primul, în 1590, în opera La Monarchie aristodémocratique, ou le gouvernement composé et meslé des trois formes de légitimes républiques (publicată în 1611) expresia „economie politică“. Totuși, cel care a impus-o a fost Antoine de Montchrétien în Traicté de l’oeconomie politique, apărut în 1615. Vezi, în acest sens, Gilbert Faccarello, „L’économie entre la religion, le droit et la morale du XIIe au XVIIe siècle. Introduction”, în Alain Béraud, Gilbert Faccarello, Nouvelle histoire de la pensée économique, Éditions La Découverte, Paris, 1992, Tome 1, p. 21.

¹³Virgil N. Madgearu, Curs de economie politică, ed. cit., p. 447.

¹⁴Ibidem, p. 448.

¹⁵Ibidem, p. 449. N.N. Constantinescu atribuie în mod greșit paternitatea termenului de „economie socială” lui Karl Bücher, care a adoptat-o, împreună cu alții, de la Heinrich Dietzel. Vezi N.N. Constantinescu, „Obiectul științei economice și metoda ei în opera profesorului Virgil N. Madgearu”, în Profesorul Virgil Madgearu. Evocări, studii, Editura Academiei R.S.R., București, 1987, p. 84.

¹⁶Virgil N. Madgearu, Curs de economie politică, ed. cit., p. 384.

¹⁷Ibidem, p. 381.

¹⁸Ibidem, p. 382.

¹⁹Vezi excelenta analiză a filozofiei idealiste germane și a apariției istorismului german împreună cu programul școlii istorico-etice în Karl Pribram, Les fondements de la pensée économique, Édition Economica, Paris, 1983, pp. 213-248. De asemenea, cu privire la faptul că „geneza și evoluția școlii istorice germane constituie un teren de studiu insuficient defrișat”, vezi Vitantonio Gioia, „L’école historique allemande d’économie”, în Nouvelle histoire de la pensée économique, Éditions La Découverte, Paris, 2000, Tome 3, pp. 30-74.

²⁰Vezi Vasile Malinschi, Profesorul Virgil Madgearu (1887-1940), ed. cit., pp. 36-37.

²¹Ion Răducanu, „Despre începuturile școalei istorice în Economia Politică”, în Independența economică, nr. 5-6/1943, p. 6.

²²Vasile Malinschi, Profesorul Virgil Madgearu (1887-1840), ed. cit., p. 37. Am putea, de aceea, avea în vedere la Virgil Madgearu nu atât o paradigmă dominantă (pe linia istorismului german) în sensul lui Kuhn, cât mai degrabă un mănunchi de teorii interconectate, pe linia „programelor de cercetare științifică” ale lui Imre Lakatos, caracterizate prin câte un miez tare înconjurat de o centură de protecție formată din ipoteze auxiliare. Vezi Mark Blaug, „Paradigme și programe de cercetare în istoria științei economice”, în Daniel M. Hausman (ed.), Filozofia științei economice: antologie, Editura Humanitas, București, 1993, p. 334 și urm.

²³Marele economist neoclasic suedez Karl Gustav Cassel (1866-1945) își face simțită influența prin trei opere, și anume: The Nature and Necessity of Interest (1903), Theory of Social Economy (1918), The World’s Monetary Problems (1921). Vezi, în acest sens, Virgil N. Madgearu, Curs de economie politică, ed. cit., pp. 156, 166 și urm.

²⁴Vezi V. Madgearu, „Economia dirijată”, în Viața Românească, nr. 7/1934.

²⁵V. Madgearu, „Revoluția Roosevelt”, în Viața Românească, nr. 9/1934.

²⁶Vezi V. Madgearu, Agrarianism, capitalism, imperialism. Contribuțiuni la studiul evoluției sociale românești, Editura Economistul S.A., Institutul de Arte Grafice „Bucovina” I.E. Torouțiu, București, 1936, 171 pp. Lucrarea a fost reeditată în seria Cărți fundamentale ale culturii române la Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, cu un studiu introductiv și note explicative de Ludovic Báthory, 202 pp. Referitor la această lucrare, Constantin Noica se arată excesiv de sever. Astfel, consideră că primul studiu, intitulat „Revoluția agrară și evoluția clasei țărănești”, „nu aduce nimic nou peste David (este vorba de social-democratul german Eduard David, autor al cărții Socialismul și agricultura – n. n. G.V.S.), pe care autorul îl citează în motto și din care se inspiră în rest”, iar despre al doilea studiu, intitulat „Teoria economiei țărănești”, Noica scrie că „se reduce la o recenzie a cărții doctrinarului țărănist rus Ciajanov”. Vezi Constantin Noica, Manuscrisele de la Câmpulung. Reflecții despre țărănime și burghezie, Editura Humanitas, București, 1997, p. 115. Ne putem consola cu gândul că marele nostru filozof nu avea o părere mai bună nici despre liberalismul românesc, pe care îl considera „cu voie de la stăpânire”.

Virgil N. Madgearu – un economist de școală neoistorică germană, bine temperat de gândirea neoclasică (II)

În calitate de președinte al Asociației Române pentru Studiul Conjuncturii Economice, V. Madgearu înființează, în 1936, Institutul Românesc pentru Studiul Conjuncturii Economice. Acest institut (asupra căruia voi reveni în partea finală a prefeței) devine un centru de preocupări economice pentru cercetătorii din întreaga țară, stimulând activitatea în domeniul economiei mondiale. În acest cadru se vor manifesta economiști de mare calibru, precum G. Zane, M. Vulcănescu, N. Georgescu-Roegen, Belu Zilber (Andrei Șerbulescu) etc. Experiența dobândită la acest institut a fost concentrată de Madgearu într-o operă de sinteză monumentală – Evoluția economiei românești după războiul mondial (1940)¹. Deși nu a avut liniștea și răgazul necesare unei elaborări normale, Madgearu a reușit să dea bun de tipar acestei lucrări cu puțin timp înainte de moartea sa. În această lucrare celebră, el studiază tendințele ce caracterizează ciclurile de lungă durată ale unei economii în corelație cu variațiile conjuncturale și cu impactul măsurilor de politică economică. Madgearu se pronunță categoric, pe baza analizelor întreprinse, pentru modernizarea agriculturii, punerea în valoare a bogățiilor solului și subsolului, o industrializare a agriculturii în vederea sporirii puterii de cumpărare a producătorilor interni, demonstrând că o asemenea industrializare nu numai că nu reduce, dar mărește volumul schimburilor externe.

În planul activității civice, Madgearu a fost un democrat convins. Nici una dintre înaltele sale demnități publice ca fruntaș al Partidului Țărănesc și apoi, din 1926, al Partidului Național-Țărănesc nu i-a domolit intransigența. Madgearu va veghea în permanență, îngrijorat, la independența economică și politică a țării, amenințată de tendințele anexioniste ale Germaniei naziste, Rusiei sovietice și Ungariei horthyste. În ziarul de factură economică Prezentul sau în revista Independența economică, el a atras atenția asupra pericolului ca România să nu cumva să ajungă într-un raport de dependență față de economia germană.

Virgil Madgearu propunea ca soluție pentru ieșirea din criza economică mondială solidarizarea economică a țărilor agrare și crearea condițiilor pentru pătrunderea produselor agricole ale Europei Centrale și de Est în țările dezvoltate industrial. Valoarea soluției lui Madgearu a fost recunoscută pe plan internațional, dar a întâmpinat rezistența unor grupuri economice vest-europene și, mai ales, a celor nord-americane. De aceea, opt state agrare europene, după conferința specială de la Varșovia, l-au învestit pe Madgearu să le reprezinte și să le apere interesele care erau comune cu cele ale României. A făcut-o cu strălucire la numeroase conferințe internaționale desfășurate între anii 1929 și 1933 la Varșovia, Stresa, Praga, Geneva, Oslo. În toate împrejurările, el a evidențiat că soluția americană de ieșire din criză prin restrângerea suprafețelor agricole va agrava sărăcirea națiunilor agricole. În acest sens, frapează și acum actualitatea ideilor din celebrul său discurs de la 10 octombrie 1930, ținut la cea de-a XI-a sesiune a Adunării Generale a Societății Națiunilor: un regim preferențial vamal în favoarea exporturilor țărilor agricole europene, consolidarea tarifelor vamale existente în acest sector, liberalizarea schimburilor agricole, abolirea protecționismului direct și indirect, a discriminării transporturilor, eliminarea taxelor vamale asupra materiilor prime și produselor finite exportate etc. Cum bine au remarcat unii specialiști, nu este de mirare că și în prezent duelul soluțiilor SUA-Europa în probleme agrare continuă². În acest context, calitățile sale de expert în economia agrară dobândesc o recunoaștere internațională.

Virgil Madgearu a participat însă activ și la lucrările Institutului Internațional de Cooperare Intelectuală, prezentând în 1939 la Bergen, în Norvegia, raportul Politica economică externă a României, 1927-1939. Luase parte, de altfel, cu un an înainte, la primul Congres al Institutelor de Conjunctură din Franța, organizat de Charles Rist, ocazie cu care se reîntâlnește cu marii economiști în domeniu: L. Robbins, Fr. von Hayek, A.C. Pigou, L. Baudin etc.

A fost președinte al Comitetului Român pentru Studiul Țărilor Dunărene. În toate aceste ipostaze, îl întâlnim pe Madgearu ca un exponent marcant al curentului cultural european de salvare a păcii și ordinii naționale. Era pentru o Europă care trebuia în mod obligatoriu să caute căile păcii sociale și politice, pentru a nu se prăbuși în „războiul tuturor contra tuturor”.

Prin întreaga sa activitate științifică, didactică și politică, V. Madgearu înseamnă nu numai o etapă importantă în evoluția gândirii economice românești (ca, de altfel, și în politica economică românească), dar, mai ales, un model permanent actual al integrării spiritului românesc în cel european. Din nefericire, moartea prematură l-a împiedicat să-și ducă la bun sfârșit toate planurile și proiectele legate de marea sa operă economică, socială și politică. A fost asasinat de legionari la 27 noiembrie 1940, în pădurea Snagov, în aceeași zi în care, în condiții similare, era omorât, tot de legionari, marele istoric Nicolae Iorga, în pădurea Strejnic, lângă Ploiești. În felul acesta, extrema dreaptă politică păgubea țara de două forțe remarcabile ale spiritului românesc. În mod paradoxal, această coincidență tragică va fi completată peste numai câțiva ani de asasinarea de către comuniști, adică de extrema stângă politică, a altor două ilustre personalități ale cugetului românesc: este vorba de strălucitul economist Mihail Manoilescu, lichidat în închisoarea de la Sighet, pe 30 decembrie 1950, și de marele istoric Gheorghe I. Brătianu, omorât la Sighet în 1953. Ne gândim cu amărăciune dacă aceste coincidențe tragice nu puteau să fie și viceversa...

În prefața la ultima sa operă, Evoluția economiei românești după războiul mondial, prefață în care fiecare cuvânt capătă rezonanța și greutatea unor ultima verba, V. Madgearu scrie: „În viața economică a popoarelor, pe lângă fluctuațiile inerente sistemului economic, există însă și tendințe de evoluție care caracterizează ciclurile de lungă durată (s. n. G.V.S.). Aceste tendințe sunt expresia forțelor dinamice care dau impuls procesului dezvoltării economice”³. Întreaga lucrare „studiază tendințele care caracterizează ciclurile de lungă durată ale unei economii, în lumina – subliniază Al. Zamfir – tuturor variațiilor conjuncturale și a impactului măsurilor de politică economică, ca promovări, contingentări, restricții comerciale, credite, modificări de schimburi etc.”⁴.

Interesul lui Madgearu pentru chestiunea ciclurilor economice îl găsim prezent și în cadrul Cursului de economie politică⁵, apărut într-o ediție postumă în 1944, precum și în diferite articole și prelegeri⁶. De altfel, G. Zane, cu perspicacitatea-i doctrinară inegalabilă, plasa în cadrul celor trei mari grupe de probleme cărora Madgearu le-a acordat prioritate „problema crizelor – a crizei agrare dintre 1920 și 1940 și a crizei industriale ciclice dintre 1929 și 1932”⁷ (alături de problema organizării economiei naționale a statului românesc unitar și problema expansiunii economice hitleriste în România și a primejdiei încorporării noastre în spațiul vital al acesteia). Pe urmele aceluiași Zane, Al. Zamfir aprecia „viziunea neoistorică și sociologică” a concepțiilor lui Madgearu despre conjunctură și crizele economice (Zane afirmă în acest sens clar: „Teoretic, Madgearu este un economist de școală neoistorică și acceptă premisa că are înaintea sa o societate pe o anumită treaptă de dezvoltare – societatea capitalistă – care se află în plină transformare”)⁸. Astfel, în Cursul de economie politică amintit, sunt trecute în revistă principalele școli de conjunctură cunoscute la timpul respectiv, școli de cercetare a procesului economic al producției și a naturii crizelor provenite din domeniile lor (Malthus, Say, Mill și, mai târziu, Tugan-Baranovski sau Fr. von Hayek); școli de cercetare a consumului ca factor de bază al fluctuațiilor conjuncturale și al crizelor, reprezentate prin A.C. Pigou, A. Marshall sau A. Aftalion; în fine, factorii monetariști și psihologici relevați de J.M. Keynes și, mai târziu, de P. Samuelson și alții. Madgearu deosebește cu multă acuratețe importanța piețelor monetare și financiare, a mișcărilor de prețuri și dobânzi specifice care le diferențiază între ele și le face complementare unele cu altele. Piața monetară devine o avangardă, dar și o barieră a pieței financiare, cu care are o interdependență de fluctuații și tendințe. În acest context, Madgearu se oprește asupra lui Marx (care, alături de C. Juglar, a clarificat ciclurile medii în economie), apreciind: „Teoria lui Karl Marx iese din cadrul teoriilor amintite mai înainte. El socoate că crizele sunt o consecință necesară și inerentă a ordinii economice capitaliste”⁹. Legat de modul în care Virgil Madgearu s-a poziționat față de Karl Marx, ni se pare revelatoare secțiunea „Teoria obiectivă” (a valorii – n. n. G.V.S.) din Cursul de economie politică pe care îl publicăm acum. El scrie: „Prin faptul că Marx dă muncii o însemnătate exclusivă pentru formarea valorii, el se abate de la formularea foarte prudentă a lui Ricardo și acordă teoriei sale un caracter dogmatic”. Pentru a conchide: „Marx nu răspunde clar la această chestiune. El indică numai că diferite rate de profit se echivalează, prin concurență la o rată medie de profit.

În calculele pe care le-a făcut Marx pentru a ajunge la această concluzie s-au descoperit erori la transformarea valorilor în prețuri. Cercetările acestea, pe care le-au făcut în special doi economiști, Tugan-Baranovski și Bortkiewicz, au arătat că afirmația lui Marx că produsul social¹⁰, pe care îl obțin clasele sociale, se întemeiază pe premise și calcule greșite”¹¹.

Într-un fel, Virgil Madgearu și Werner Sombart au avut față de Marx o aceeași apreciere critică, desigur de pe alte coordonate și cu finalități total diferite.

Concomitent, în Cursul de economie politică, Madgearu studiază mișcările oscilatorii și mecanismul ciclului de conjunctură în diferite faze (ascensiuni, avânturi, depresiuni și crize) și aici vedem influența lui Marx, dar și a lui Schumpeter (pentru ciclurile lungi). Analizele conjuncturale făcute de Madgearu se caracterizează printr-o cuprindere amplă sociologică și economică a ciclului, prin analiza cauzelor mai adânci și permanente, diferite de oscilațiile superficiale ale burselor și ale prețurilor din tranzacțiile curente¹².

Metoda istorică era, desigur, insuficientă pentru cercetarea problemelor economice contemporane și, tocmai de aceea, Madgearu a recurs la cercetarea conjuncturală și la metodologia statistică. În Evoluția economiei românești după războiul mondial a folosit metoda statistică, pe bază de date prelucrate, și probabil că tocmai modul în care a folosit datele statistice contribuie la trăinicia acestei opere¹³. În același timp, înțelegând valoarea cercetărilor conjuncturale, a imprimat acestei direcții un puternic impuls, promovând la nivel european cercetarea conjuncturală românească. De altfel, România a fost, în epocă, singura țară din sud-estul Europei care a avut un institut pentru studiul conjuncturii economice. Prezența lui Virgil Madgearu „în fruntea acestei instituții – precizează G. Zane – este un indiciu al năzuinței lui de a propaga progresul științei economice. A condus Institutul cu exigența sa obișnuită, iar rezultatele sunt cunoscute. A introdus în Institut munca în echipă. Buletinele publicate erau mai întâi citite, analizate și discutate cu colaboratorii săi; ele sunt azi izvoare prețioase cu privire la conjunctura economiei românești în perioada corespunzătoare. V. Madgearu a sesizat de asemenea utilitatea metodei monografice și a susținut îndeaproape opera prietenului său, profesorul Dimitrie Gusti”¹⁴.

Tradiția madgeariană în acest domeniu a fost reluată peste trei decenii, când, la 20 aprilie 1967, a fost înființat Institutul pentru Studierea Conjuncturii Economice Internaționale (numit Institutul de Economie Mondială din 27 decembrie 1976) ca entitate bugetară cu personalitate juridică, avându-l ca prim director pe profesorul Alexandru Zamfir, o somitate în domeniu. I-a urmat ministrul comerțului exterior, Ion Stoian, pentru ca apoi academicianul Costin Murgescu să-l conducă în chip strălucit timp de douăzeci de ani.

Pe acest fundament al teoriei conjuncturii și ciclurilor economice credem că G. Zane avea perfectă dreptate când afirma că „pe linia de dezvoltare a istoriei gândirii economice în România, V. Madgearu, în cercetarea științifică, a ajuns să formuleze un sistem propriu de gândire asupra economiei românești, bazat pe o analiză riguroasă a realității, să degajeze problemele esențiale și tendințele imediate de evoluție și să formuleze un program de soluții pentru o nouă societate. El este singurul (s. a.) economist român care, ca om de știință și ca om politic, a ajuns la acest nivel de gândire”¹⁵.

Acceptarea însă de către Madgearu a existenței ciclurilor lungi este, după părerea noastră, în măsură să modifice o întreagă viziune asupra locului și rolului său în gândirea economică românească. Dacă în gândirea economică sunt admise unanim fluctuațiile economice, de scurtă durată și neregulate, ca manifestări ale unor dezechilibre temporare între cerere și ofertă care pot lua, în anumite condiții, și forma unor crize economice, mișcările ciclice regulate, pe un anumit termen, mediu sau lung, sunt mai puțin acceptate sau chiar negate¹⁶. Neoclasicii, de exemplu, exclud ab initio existența lor prin înseși ipotezele fundamentale ale gândirii neoclasice, prin scopul ei „de a explica dispariția ciclului economic”¹⁷. În orientarea keynesiană, care se îndepărtează declarat de legea lui Say, se recunoaște inevitabilitatea depresiunilor economice fără a se insista asupra caracterului lor ciclic; oricum instrumentarul keynesian, precum teoria multiplicatorului, înclinațiile spre consum, investiții și lichiditate, este folosit în analiza ciclurilor¹⁸.

În aceste condiții, credem că nu greșim dacă afirmăm că V. Madgearu ar putea fi încadrat, avant la lettre, în ceea ce astăzi numim „sinteza neoclasică” drept un economist de școală neoistorică germană, bine temperat de gândirea neoclasică și de acceptarea unor precepte dirijist-statale. Nu intenționăm să facem o incursiune în gândirea economică despre cicluri și crize economice, care s-a constituit încă din secolul al XIX-lea și la care și-au adus contribuții D. Ricardo, T.R. Malthus, S. de Sismondi, K. Marx, C. Juglar, W.S. Jevons etc., iar în secolul trecut J. Lescure, Fr. Simiand, M. Tugan-Baranovski, A. Marshall, W.C. Mitchell, F.C. Mills, J. Kitchin, N.D. Kondratiev, A.C. Pigou, J.M. Keynes, J.A. Schumpeter, A.H. Hansen, W. Fellner, M. Kalecki, S. Kuznets, W.A. Lewis, J. Tinbergen, W.W. Rostow, A. Maddison, L. Scandella, Ph. Gilles, J. van Duijn și mulți alții¹⁹. Vrem însă să surprindem modul în care Madgearu a relevat motorul endogen al mișcării ciclice, ca și accentele puse în explicarea acesteia. Nu uităm nici o clipă faptul că Madgearu (continuând tradiția școlii economice românești) „și-a îndreptat cu preferință cercetarea spre economia națională românească și mai puțin spre teoria abstractă a categoriilor”²⁰.

Și totuși!

În Cursul său postum de economie politică scrie: „Este natural ca factorii care determină fluctuațiile economice să nu poată fi alții decât cele trei elemente care determină producția: forțele naturale, capitalul și munca. Tocmai în aportul diferit al celor trei elemente, în diferitele faze ale procesului economic, stau cauzele fluctuației conjuncturii economice”²¹. Este clar că V. Madgearu se înscrie pe una dintre liniile cele mai solide de investigare a cauzabilității ciclurilor, și anume a abordării acesteia prin prisma factorilor de producție și care în prezent este ilustrată de Jay W. Forrester, E. Mandel, C. Freeman, J. Clark, L. Soete etc. Această linie de gândire, adeptă a ciclurilor lungi, acordă în explicarea acestora o deosebită importanță modificării factorilor de producție, abundenței sau insuficienței capitalului sau forței de muncă. J. Forrester și E. Mandel au dezvoltat recent teorii referitoare la ciclul lung, explicând mecanismul acestuia nu prin inovații sau tehnologii (ca la Schumpeter, iar recent la Gerhard Mensch, Alfred Kleinnech sau Jacob J. van Duijn), ci prin comportamentul și evoluția sectorului bunurilor de capital (J. Forrester și cercetătorii care formează System Dynamics Group de la Massachusetts Institute of Technology) sau prin evoluția ratei profitului (E. Mandel)²².

Madgearu insistă însă în explicarea „ciclului secular” pe evoluția producției agricole. În acest sens, el scrie: „În vremurile noastre, la fundamentul crizei mondiale din 1929 se găsește o mare depresiune agricolă mondială”²³. În acest punct el se întâlnește cu contemporanul său, marele economist american Alvin Harvey Hansen (1887-1975), care între cele patru mari cauze ale ciclului secular punea și evoluția producției agricole. Astfel, Hansen scrie: „Pe parcursul celei mai mari părți a secolului al XIX-lea, agricultura a jucat un rol dominant în viața economică. […] Agricultura lumii a cunoscut o perioadă de creștere până în 1873, după care a suferit o depresiune prelungită între 1873 și 1896. A urmat apoi o lungă perioadă de prosperitate, din 1896 până în 1920. După 1920, agricultura a fost din nou afectată de mari dificultăți până în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial”²⁴.

De asemenea, este vizibilă și influența lui Gottfried von Haberler asupra lui Madgearu, marele economist german fiind citat în repetate rânduri în Cursul său de economie politică. În celebra sa lucrare Prospérité et dépression. Etude théorique des cycles économiques, acesta dedică întregul capitol 7 teoriei recoltelor, mai precis conexiunii dintre producția agricolă și ciclul economic²⁵. De remarcat că, la o concluzie asemănătoare, avea să ajungă mai târziu și William Arthur Lewis (laureat al Premiului Nobel în 1979). Astfel, consideră Angus Maddison, „cea mai rafinată analiză a ciclului Kondratiev aplicată prețurilor pentru intervalul 1870-1913 se află în lucrarea lui W.A. Lewis, Growth and Fluctuations 1870-1913, Allen & Unwin, London, 1978, care examinează dacă mișcarea prețurilor influențează activitatea economică sau dacă activitatea economică influențează prețurile. […] Concluzia este că mișcarea globală a prețurilor în această perioadă a fost în mare măsură determinată de producția sectorului agricol din SUA. Cu toate că Lewis a folosit un mod personal în privința definirii ciclului și fazelor acestuia, asemenea lui Schumpeter, concluziile sale nu susțin ideea ciclului Kondratiev ca fiind un fenomen nemonetar la nivel internațional”²⁶.

Specialiștii au reconstituit serii de prețuri și rate ale dobânzii, după modelul Kondratiev, ca și serii de investiții, după modelul Kuznets, și s-a constatat că din anii 1914-1920 economiile țărilor industrializate capitaliste au trecut prin faza descendentă a celui de al treilea ciclu Kondratiev, punctul cel mai de jos fiind atins în 1929-1933, când a avut loc o turnantă a curbei și a început cel de-al patrulea ciclu lung, în mișcarea căruia sunt și astăzi antrenate²⁷. Acest punct turnant cel mai de jos, recte problemele puse de criza agrară și de criza ciclică industrială în perioada 1919-1933, ocupă un loc important în gândirea lui Madgearu²⁸. El „a sesizat caracteristica momentului și – scrie Zane – a reușit să deslușească ceea ce era, pe de o parte, problema agrară (s. a.) propriu-zisă românească și, pe de altă parte, criza agrară (s. a.) de lungă durată, cu caracter internațional, precum și ceea ce a însemnat pentru agricultura românească criza ciclică industrială (s. a.)”²⁹.

Criza agrară internațională de lungă durată cu care s-a confruntat epoca sa i-a întărit părerea – subliniază același Zane – că problema trebuie examinată și soluția căutată în cadrul întregii structuri a economiei naționale, iar criza ciclică din 1929-1933 l-a determinat să caute o soluție de ieșire din criză, nu numai pe plan național, unde posibilitățile erau limitate, ci și pe plan internațional³⁰.

Este clar, credem, că problematica ciclului lung la nivel mondoeconomic i-a oferit lui Madgearu o perspectivă extrem de fertilă. Departe de noi însă gândul că acest mare economist ar fi găsit explicația definitivă a originii ciclurilor în general. Înclinăm să credem că astăzi, mai mult decât atunci când era scrisă, este perfect valabilă observația lui G. von Haberler, conform căreia „un fenomen așa de complex ca și ciclul economic este normal să fie produsul unui număr de factori și circumstanțe. Chiar dacă o teorie este valabilă pentru toate ciclurile, este încă posibil să se prezinte un număr mare de explicații «diferite», care nu sunt forțat contradictorii și care nu se exclud întotdeauna”³¹.

Desigur, o mare personalitate atât de complexă și de multilaterală, am spune chiar copleșitoare, nu putea să nu trezească și opoziții aprige. Dar și admirație pentru marele savant economist care era Virgil Madgearu. În acest sens, G. Zane scria: „În anumite probleme, opiniile lui V. Madgearu n-au fost acceptate de specialiștii și experții străini, dar el personal s-a bucurat de stimă peste hotare. Charles Rist, membru al Institutului Franței, economistul cu atât de mare prestigiu și care a avut din partea Băncii Franței misiunea impusă (s. a.) României de marea finanță internațională de a supraveghea folosirea împrumutului de stabilizare și operațiile stabilizării monetare, deși aduce lui V. Madgearu reproșul – nejustificat – de a-i fi ascuns uneori realitățile, adică unele date cu privire la economia României, din care pricină au și avut neînțelegeri, recunoaște în memoriile sale, publicate postum, că V. Madgearu avea mari calități; era – spune el – un om de adevărată valoare și competența sa ar putea fi invidiată de mulți miniștri de finanțe din alte țări (s. n. G.V.S.)”³².

Nu pot să închei această prefață decât făcând apel la cuvintele profesorului Alexandru Zamfir, maestru în conjunctura economică și care pentru noi, studenții de la Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice, a fost și va rămâne o legendă:

„Personalitatea profesorului Virgil N. Madgearu se caracterizează prin aceea că, pe măsură ce trece timpul de la dispariția sa, ea se afirmă din ce în ce mai remarcabilă în toate domeniile în care a activat, întărind susținerea lui Plutarh că timpul șterge tot ce a fost slab, dar întărește ceea ce a fost puternic”³³.

¹ Evoluția economiei românești după războiul mondial, Editura Independența Economică, București, 1940 (în seria „Biblioteca Economică. Studii și Cercetări”) 400 pp. plus 36 de tabele anexe. Lucrarea a fost reeditată, din păcate fără aparatul critic necesar, la Editura Științifică, București, 1995, 359 pp.

² art. Cit.

³ Evoluția economiei românești după războiul mondial, ed. cit., p. VI.

⁴ Profesorul Virgil Madgearu. Evocări, studii, ed. cit., p. 291.

⁵ Curs de economie politică, ed. cit., pp. 288-313 (cap. VII: „Conjunctura și crizele economice”).

⁶ op. cit., p. 291.

⁷ op. cit., p. 513.

⁸ Ibidem, p. 514.

⁹ Curs de economie politică, ed. cit., p. 290.

¹⁰ Evident este vorba de partea din produsul social, respectiv venit național, ce revine diferitelor categorii sociale în urma mecanismelor de repartiție primară și secundară a veniturilor.

¹¹ Ibidem, pp. 146 și 150. Referitor la critica teoriei economice marxiste făcute de Ladislaus von Bortkiewicz (1868-1931), Joseph A. Schumpeter remarca: „De departe, cea mai mare realizare a sa constă în analiza pe care a întreprins-o asupra structurii teoretice marxiste (Archiv für Sozialwissenschaft, vol. XXIII și XXV, și Conrads Jahrbücher, 1907), cel mai bun text scris vreodată pe acest subiect (s. n. G.V.S.) și, în subsidiar, și asupra altor comentatori marxiști. Studiul asupra teoriilor rentei la Marx și la Rodbertus (Archiv für Geschichte des Sozialismus, vol. I) reprezintă o altă capodoperă similară”. Vezi Joseph A. Schumpeter, Ten Great Economists. From Marx to Keynes, A Galaxy Book, Oxford University Press, New York, 1965, p. 303. Din păcate, traducerea românească este plină de erori (în fragmentul citat, Rodbertus apare „Robertus”, iar renta este confundată cu dobânda), fiind impracticabilă. Vezi Joseph A. Schumpeter, Zece mari economiști. De la Marx la Keynes, Editura Publica, București, 2010, pp. 462-463. Colecția de economie a Editurii Publica ne-a oferit de-a lungul timpului multe „surprize” de acest fel, atingând culmea în 2009, când a publicat lucrarea Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor a marelui economist englez John Maynard Keynes, fără indexul de materii și de nume, prezent în toate edițiile apărute vreodată, index indispensabil pentru cititori.

¹² op. cit., p. 292.

¹³ op. cit., p. 515.

¹⁴ Loc. cit.

¹⁵ Ibidem, p. 516.

¹⁶ Problematica crizei economice mondiale în gândirea economică contemporană, Institutul Central de Cercetări Economice, București, 1986, p. 222.

¹⁷ An Introduction to Traditional and Radical Views, Harper and Row Pbl., New York, 1976, p. 433, apud Eufrosina Ionescu, op. cit., p. 223.

¹⁸ The Business Cycles: Growth and Crisis under Capitalism, Princeton University Press, Princeton (New Jersey), 1991, p. 144.

¹⁹ „Cyclical analysis for the capitalist period started with Clement Juglar in 1856. […] The main figures in long-wave analysis are N. D. Kondratieff, S. Kuznets, and J. A. Schumpeter”; în A. Maddison, Phases of Capitalist Development, Oxford University Press, Oxford (New York), 1986, pp. 64 și 67. Poziția acestui mare istoric al economiei mondiale, dublat de un statistician redutabil, trebuie avută în vedere mai ales prin prisma monumentalei sale lucrări (publicată cu trei ani înainte de a muri), care acoperă dezvoltarea economică a lumii din ultimii două mii de ani. Vezi A. Maddison, L’économie mondiale. Une perspective millénaire, Centre de Développement de l’Organisation de Coopération et de Développement Économique, Paris, 2001.

²⁰ op. cit., p. 513.

²¹ Curs de economie politică, ed. cit., p. 293.

²² op. cit., p. 236 și urm.

²³ Curs de economie politică, ed. cit., p. 309.

²⁴ Business Cycles and National Income, W.W. Norton & Company, New York, 1951, p. 71.

²⁵ Prospérité et dépression, Société des Nations, Genève, 1943, pp. 171-190 (cap. 7: „Teoriile recoltelor. Agricultura și ciclul economic”).

²⁶ Phases of Capitalist Development, ed. cit., pp. 261-292 (nota de subsol 9 din Capitolul 4).

²⁷ Économie et société, nr. 5-6-7/1980, p. 147, apud Eufrosina Ionescu, op. cit., p. 250.

²⁸ Evoluția economiei românești există o serie întreagă de articole și studii, ca și opiniile sale în dezbaterile parlamentare ale epocii. Vezi, în acest sens, G. Zane, op. cit., p. 517 (nota de subsol).

²⁹ op. cit., p. 517.

³⁰ Loc. cit.

³¹ op. cit., p. 7.

³² Revué d’Économie Politique, 65, 1955, nov.-déc., p. 1016 (apud G. Zane, op. cit., p. 519).

³³ op. cit., p. 289.