Doamnelor şi domnilor,
Distinsă audienţă,
Sunt foarte onorat de invitaţia de a mă adresa participanţilor la această conferinţă internaţională dedicată cercetării ştiinţifice în domeniul economic. Faptul că acest eveniment reuneşte abordări teoretice şi practice nu poate decât să mă bucure – sunt convins că dezbaterile vor conduce nu doar la clarificări conceptuale, ci şi la conturarea unor puncte de vedere relevante pentru preocupările actuale ale decidenţilor de politică economică. Eu însumi mă aflu aici în dublă ipostază – cea de preşedinte al secţiei de Ştiinţe economice, juridice şi sociologie a Academiei Române şi cea de guvernator al Băncii Naţionale a României. Dacă în prima calitate direcţiile prioritare de cercetare incluse în Strategia Academiei Române 2014-2020 mi se par oportune şi incitante în egală măsură, în calitate de bancher central, nu pot să nu insist pentru aducerea în prim-plan a unor teme legate de două obiective majore pe care România şi le-a stabilit: adoptarea euro şi participarea la uniunea bancară. În ambele cazuri nu există o reţetă universal valabilă, în consecinţă cred că cercetarea economică poate contribui semnificativ la derularea adecvată a acestor procese prin investigarea atentă a implicaţiilor diverselor opţiuni care stau în faţa autorităţilor.
În ceea ce priveşte adoptarea euro, aș începe abordarea acestei teme plecând de la un aparent paradox. Nu doar în România, dar şi în celelalte patru state intrate în Uniunea Europeană în 2004 sau 2007 care nu au adoptat euro – Bulgaria, Republica Cehă, Polonia şi Ungaria –, criteriile de convergenţă nominală sunt îndeplinite sau tangibile. Cu toate acestea, autorităţile acestor ţări nu au în vedere o intrare rapidă în zona euro, ci se plasează pe o poziţie de expectativă, iar România, după ce a împărtăşit aceeaşi opţiune timp de un an, a anunţat în primăvara lui 2014 ca dată-ţintă 1 ianuarie 2019.
La prima vedere este o situaţie paradoxală, întrucât imediat după aderarea acestor ţări la Uniunea Europeană datele-ţintă asumate pentru adoptarea euro erau foarte ambiţioase (cuprinse în intervalul 2008-2014), în pofida stadiului nu foarte avansat la acea vreme al îndeplinirii unora dintre criteriile de la Maastricht. De fapt, atitudinea mai prudentă prevalentă în prezent semnalează nu incapacitatea sau dificultatea încadrării în limitele prevăzute de criteriile de convergenţă nominală, ci o revizuire de substanţă a abordării procesului de trecere la euro în ansamblul său. Aceasta s-a produs pe fondul estompării avantajelor adoptării euro, concomitent cu creşterea vizibilităţii costurilor acesteia.
Pentru a beneficia de avantajele aderării la zona euro este necesară îndeplinirea cumulată a câtorva condiţii esenţiale.
În primul rând, se impune îndeplinirea durabilă – şi nu accidentală, forţată sau temporară – a criteriilor de convergenţă nominală. De fapt, durabilitatea convergenţei a fost prevăzută chiar în Tratatul de la Maastricht, dar acest „amănunt” a fost pentru o vreme prea puţin luat în considerare.
În al doilea rând, este de dorit ca noul cadru instituţional al zonei euro să-şi dovedească eficacitatea în prevenirea şi combaterea dezechilibrelor care ameninţă evoluţia economică.
Mai este însă şi un al treilea element frecvent invocat în discuţiile privind momentul oportun pentru adoptarea monedei unice, şi anume gradul de convergenţă reală, dar opiniile privind nivelul optim, şi chiar relevanţa acestui factor pentru succesul aderării la o uniune monetară, sunt cât se poate de diverse.
Atât opiniile pro, cât şi cele contra sunt bine reprezentate în literatura de specialitate. Potrivit teoriei zonelor monetare optime, convergenţa reală (incluzând convergenţa la nivelul venitului pe locuitor, al productivităţii, al pieţei muncii, precum și omogenizarea structurii economiei) este determinantă pentru obţinerea convergenţei nominale, respectiv pentru realizarea unei uniuni monetare viabile. În procesul de creare a Uniunii Economice şi Monetare relaţia de cauzalitate a fost însă inversată, mulţi economişti considerând că îndeplinirea criteriilor de la Maastricht generează climatul macroeconomic care permite progresul gradual al convergenţei reale. Frankel şi Rose, de pildă, susţineau într-un studiu din 1998 că intrarea în Uniunea Economică şi Monetară, indiferent de motiv, poate genera un impuls substanţial pentru expansiunea schimburilor comerciale, ceea ce conduce la un grad mai mare de corelare a ciclurilor de afaceri. Prin urmare, este mai probabilă satisfacerea criteriilor de intrare într-o uniune monetară ex post decât ex ante. Pentru aceeaşi abordare pledau Buti şi Sapir (tot într-un studiu din 1998), care considerau că în cazul ţărilor confruntate în trecut cu instabilitate macroeconomică, odată instaurată convergenţa nominală, beneficiile ce decurg din aceasta – disciplina fiscală, eliminarea riscului valutar, reducerea incertitudinilor referitoare la evoluţia inflaţiei şi a dobânzilor, stimularea investiţiilor şi a schimburilor comerciale externe – vor asigura premisele pentru o creştere economică mai rapidă, conducând pe termen lung la convergenţă reală.
Experienţele ţărilor care au aderat la zona euro sunt suficient de eterogene pentru a nu oferi un răspuns neechivoc: nivelul PIB/locuitor la standardul puterii de cumpărare (PPS) la care diversele noi state membre ale UE au adoptat euro a variat de la aproape 80 la sută din media zonei euro în cazul Sloveniei la sub 60 la sută în cazul Estoniei şi al Letoniei. Divergenţe de opinie se înregistrează şi la nivelul statelor UE care nu au adoptat încă euro: dacă Ungaria condiţionează adoptarea monedei unice de un grad de convergenţă reală de 90 la sută faţă de zona euro, Romania, cu PIB pe locuitor exprimat în PPS de 49 la sută din media zonei euro, şi-a fixat ca dată-ţintă de aderare ianuarie 2019.
Într-o astfel de diversitate de opinii, nu întotdeauna riguros fundamentate din punct de vedere economic, cred că este momentul ca cercetarea economică din România să acorde subiectului mai multă atenţie. Decidenţilor de politică economică le-ar fi cu siguranţă utile răspunsuri la întrebări de tipul „care ar fi nivelul minim de convergenţă reală care i-ar permite României integrarea cu succes în zona euro?” sau „este fezabilă o abordare bazată pe ideea unei intrări mai rapide în zona euro şi a continuării convergenţei reale în interiorul acesteia?”.
Înrudite cu convergenţa reală sunt alte două teme de cercetare care merită aprofundate, chiar dacă există deja o serie de lucrări în domeniu: prima ar fi sincronizarea ciclului economic cu zona euro, iar cea de-a doua, evaluarea flexibilității piețelor și identificarea măsurilor structurale ce se impun din această perspectivă.
Gradul de sincronizare a ciclului de afaceri dintr-o țară aspirantă la statutul de membru al uniunii monetare cu cel al zonei euro este relevant întrucât el indică, în esență, probabilitatea de apariție a unui șoc asimetric. În mod firesc, acest parametru nu este constant, iar evaluarea tendințelor din evoluția acestuia apare drept importantă din perspectiva judecării momentului în care costurile renunțării la independența politicii monetare sunt depășite de beneficiile integrării monetare.
Apoi, trecerea la euro implică renunțarea la cursul de schimb ca ajustor macroeconomic. În mod evident, ceva trebuie să-i suplinească absența astfel încât performanța economică să nu aibă de suferit, mai ales din perspectiva evitării unor eventuale pierderi de competitivitate externă, cu care adoptarea monedei unice a fost asociată în câteva cazuri notorii (Spania, Grecia, Portugalia, Italia). O flexibilitate sporită a piețelor, în special a pieței muncii, apare drept ingredient necesar. O piață a muncii flexibilă este o piață capabilă să asigure atât eficiența alocării forței de muncă, cât și o motivație suficientă din perspectiva participării la activitatea economică. Acest ultim aspect presupune evitarea unor situații în care remunerațiile nete sunt insuficient de atractive ori sistemul de ajutoare sociale este excesiv de generos astfel încât să fie preferabilă rămânerea în inactivitate. În ceea ce privește eficiența alocativă, relevanți sunt nu doar parametri structurali precum ușurința cu care un agent economic poate opera angajări și efectua disponibilizări, ci și calitatea capitalului uman, atât din perspectiva nivelului de educație, cât și din cea a capacității de a-și adapta competențele la condițiile de piață.
Extrem de importantă pentru succesul adoptării euro este, fără îndoială, identificarea parităţii adecvate de intrare în ERM II şi apoi în zona euro. Tema este cu atât mai stringentă cu cât atingerea obiectivului de adoptare a euro în 2019 presupune intrarea în ERM II în cursul anului 2016. Plecând de la eşecul ERM I, trecând prin tensiunile valutare din Ungaria din 2003 (în condiţiile coexistenţei regimului de ţintire a inflaţiei cu un aranjament de tip ERM) şi încheind cu experienţa Slovaciei, nevoită să revizuiască paritatea centrală pe parcursul participării la ERM II, este absolut evident că stabilirea unei parităţi realiste este esenţială pentru parcurgerea cu bine a acestei anticamere a zonei euro. Desigur că la baza deciziei vor sta estimări privind nivelul de echilibru al cursului de schimb, dar trebuie să fim conştienţi că rezultatele pot acoperi o plajă largă de valori şi selectarea nivelului potrivit din acest interval va trebui să ia în considerare o analiză a riscurilor cât mai bine fundamentată – o paritate prea joasă poate genera inflaţie şi supraîncălzirea economiei, în timp ce o paritate prea ridicată poate conduce la frânarea creşterii economice, creşterea şomajului şi necesitatea ajustării descendente a preţurilor şi salariilor.
Vorbeam puţin mai devreme de importanţa sincronizării ciclurilor de afaceri şi a flexibilităţii pieţelor pentru participarea cu succes la o uniune monetară. Însă aceşti doi factori sunt la fel de relevanţi şi pentru aderarea la uniunea bancară, cel de-al doilea mare proiect european în care România intenţionează să se angajeze. Gradul de integrare reală şi financiară cu zona euro determină probabilitatea relativă ca economia să fie afectată de şocuri comune sau asimetrice, şi în consecinţă măsura în care mecanismele uniunii bancare le pot remedia, iar de flexibilitatea economiei depinde măsura în care şocurile negative pot fi absorbite, astfel încât să nu se traducă în instabilitate financiară.
Am ajuns astfel la cea de-a doua direcţie majoră pe care o văd necesară în activitatea de cercetare economică din România. În afara celor două teme comune amintite, pe problematica uniunii bancare, dincolo de detaliile de natură tehnică a căror rezolvare cade în sarcina experţilor de nişă, cred că există şi subiecte de respiraţie mai largă. Aş aduce în atenţia dumneavoastră două dintre acestea: „care va fi impactul aderării la uniunea bancară asupra creşterii economice?” şi „în ce măsură independenţa politicii monetare este un atu pentru ţările non-euro participante la uniunea bancară?”.
Referitor la prima temă propusă, aş sublinia că efectul ar trebui evaluat nu numai din perspectiva ritmului creşterii economice, ci şi pe termen mai lung, din perspectiva sustenabilităţii. E posibil ca apartenenţa la uniunea bancară să limiteze capacitatea autorităţilor naţionale de a sprijini accesul la credit prin relaxarea unor norme prudenţiale, dar există beneficii ale participării la uniunea bancară (de exemplu, reducerea costurilor de finanţare a băncilor şi eliminarea barierelor la transferurile transfrontaliere) care pot compensa această influenţă. În plus, mediul economic are de câştigat de pe urma unui sistem bancar solid şi credibil.
În ceea ce priveşte cea de-a doua temă, a fost des invocată poziţia dezavantajoasă a noilor state membre care ar adera la uniunea bancară în raport cu ţările din zona euro, pentru care a fost gândit mecanismul: reprezentarea inegală în forurile decizionale, cheia de stabilire a contribuţiilor la fondul de rezoluţie (ambele soluţionate între timp), accesul la lichiditate în euro în eventualitatea unei ameninţări la adresa stabilităţii financiare a unui stat non-euro (încă în dezbatere). Cred însă că nu ar trebui pierdut din vedere un avantaj important pe care ţările non-euro îl au, şi anume independenţa politicii monetare. Aceasta oferă un instrument suplimentar pentru atenuarea consecinţelor diverselor şocuri care afectează economia, permiţând exploatarea avantajelor uniunii bancare concomitent cu menţinerea unor pârghii pentru limitarea dezavantajelor.
Îmi închei aici pledoaria pentru dezvoltarea activităţii de cercetare pe temele asociate celor două proiecte europene, sperând că am fost suficient de convingător pentru ca măcar o parte dintre dumneavoastră să includă în portofoliul propriu astfel de subiecte.
Vă urez dezbateri furtunoase, dar fructuoase!
13 noiembrie 2014