Distinsă audienţă,
Doamnelor şi domnilor,
Prin tematica sa, conferinţa de astăzi oferă Băncii Naţionale a României posibilitatea comunicării către specialişti şi public în general a unor informaţii de bună calitate, de natură să contribuie la clarificarea şi mai buna înţelegere a situaţiei actuale şi perspectivelor sistemului bancar din România.
Ciclul reglementare-dereglementare prudențială s-a suprapus cu ciclurile economice lungi la nivel mondial. După Marea Criză din 1933, a urmat o lungă perioadă de reglementare până la începutul anilor 1970, reperele principale fiind cursurile valutare fixe, legea Glass-Stegall din SUA, care prevedea separarea activității băncilor comerciale de cea a băncilor de investiții și înființarea schemelor de garantare a depozitelor. În anul 1971, pe fondul crizei aurului, sistemul monetar internațional trece la cursuri de schimb flotante, ceea ce a deschis calea unei perioade îndelungate a dereglementării, care se caracterizează prin aplicarea principiului libertății piețelor. Potrivit acestei paradigme, indivizii acționează rațional în scopul realizării propriilor interese, iar instituțiile financiare amplifică acest proces, generând prosperitate. Reperele principale ale acestei perioade sunt date de liberalizarea pieței financiare londoneze și abrogarea legii Glass-Stegall în SUA, odată cu adoptarea unei legislații care permitea formarea conglomeratelor financiare în America. Această fază a ciclului reglementare-dereglementare a durat tot aproximativ 40 de ani, punctul final fiind reprezentat de momentul declanșării Marii Recesiuni în anul 2007. Începând cu anul 2008, ca urmare a experienței costisitoare a crizei financiare internaționale, se intră într-o nouă fază a reglementării prudențiale, practic într-o etapă caracterizată prin re-reglementare.
Liniile directoare ale procesului curent de reformă în domeniul reglementării și supravegherii bancare pornesc de la constatarea că plătitorii de taxe au achitat o factură uriaşă pentru salvarea băncilor în majoritatea statelor membre, după cum afirma recent Michel Barnier, fostul Comisar European pentru piaţa internă şi servicii. Reforma reglementării şi supravegherii sistemului financiar european reprezintă o parte esenţială a strategiei Uniunii Europene de revenire pe drumul unei creşteri economice inteligente, durabile şi incluzive, generatoare de locuri de muncă şi competitivitate întărită.
Într-un recent discurs, domnul Jens Weidmann, președintele Bundesbank, afirma că regulile în trafic există pentru a proteja şoferii şi vehiculele lor, pietonii precum şi pe alţi participanţi în trafic. Spre deosebire de consecinţele ieşirii în decor a unei maşini sport, spunea domnul Weidmann, colapsul unei bănci comerciale poate deveni un eveniment sistemic, foarte costisitor pentru întreaga societate.
La decernarea unui premiu de către Piaţa Financiară în decembrie 2011, am afirmat metaforic că acea decizie ar echivala cu ipostaza în care „şoferii au premiat poliţia rutieră” . De atunci au mai trecut trei ani cu costuri semnificative în planul rezoluției bancare la nivel european în țări ca Cipru, Grecia, Spania și Portugalia, însă România continuă să se afle în fericita situaţie de a nu fi cheltuit nici un leu pentru salvarea vreunei bănci. Banca Centrală acționează pro-activ pentru a preîntâmpina perturbările din sistemul bancar.
Acţiunile Băncii Naționale a României, în calitate de autoritate competentă cu reglementarea şi supravegherea prudenţială a sistemului bancar, precum şi în baza obiectivului statutar de menţinere a stabilităţii financiare, s-au concretizat în:
- aplicarea unei politici de reglementare anticiclice, strategie adoptată atât în perioada de criză, cât şi înainte de manifestarea acesteia; și
- opțiunea deja consacrată a Băncii Centrale de impunere a unor standarde de prudenţă ridicate instituţiilor bancare supravegheate.
Ne aducem aminte de eforturile BNR de limitare a creditării în perioada de exuberanță economică prin utilizarea unor instrumente considerate ne-ortodoxe la acea vreme. Nu vreau să insist. Ele sunt bine documentate acum, inclusiv în literatura de specialitate. Ce vreau să remarc, însă, este dihotomia dintre unele puncte de vedere exprimate. Acum, unii ne reproșează că nu am interzis unele produse bancare, mai exotice, oferite de unii intermediari bancari în căutarea de soluții pentru satisfacerea nevoilor clienților într-o perioadă cu o competiție acerbă pe piața creditului. Domnul Guvernator a arătat recent, iar dacă este cazul am să insist și eu, că adoptarea unei asemenea decizii este specifică unei perioade revolute. Deciziile administrative centralizate nu au de a face cu principiile liberei inițiative și ale economiei de piață pe care dorim să le consolidăm în România.
Cadrul de reglementare prudențială din România evoluează în linie cu regulile europene de profil, care includ norme de directă aplicare, apoi directive care trebuie transpuse în cadrul legislativ național, cum sunt cele privind cerințele de capital și rezoluția bancară. De asemenea, același cadru de reglementare cuprinde standarde tehnice și ghiduri de profil. De altfel, este bine-cunoscut faptul că, în contextul aderării României la Uniunea Europeană în anul 2007, politica de reglementare prudenţială privind activitatea de creditare a înregistrat ajustările necesare în scopul respectării rigorilor impuse de acquis-ul comunitar, inclusiv liberalizarea completă a contului de capital.
Cadrul actual de reglementare prudențială se așează pe fundamente întărite. Exigenţele prudenţiale nu se mai concentrează exclusiv pe întărirea rezilienței băncilor la evenimente extreme, în condiţiile în care economia reală şi cea financiară au devenit tot mai interdependente. Politicile micro-prudenţiale practicate în trecut vizând consolidarea rezervelor de capital nu sunt suficiente pentru contracararea acumulării de vulnerabilităţi sistemice. Aceasta, deoarece comportamentul instituţiilor de credit este unul sincronizat, iar corelaţia dintre preţurile diferitelor categorii de active deţinute de acestea a crescut. De aceea, este nevoie de macro-prudențialitate. Obiectivul, de altfel delicat şi ambiţios al actualei politici macro-prudenţiale, devine cel al reducerii amplitudinii ciclului de risc financiar. Mai mult, nu se mai acţionează doar indirect prin canalul de capital asupra ofertei de credite, ci și direct asupra cererii de credite prin instrumente de tipul gradului de îndatorare (DTI) sau gradului de acoperire a creditului prin garanții (LTV). În noul context normativ, rezervele acumulate în perioadele de expansiune prin aplicarea amortizorului variabil de capital vor fi eliberate în perioadele de declin economic, pentru a preveni declanșarea dezintermedierii bancare și adâncirea recesiunii.
Împărtășesc pe deplin opinia exprimată recent de Președintele Bundesbank, potrivit căreia, în prezent, nu se pune problema existenţei unei supra-reglementări raportat la progresele înregistrate în aplicarea agendei de reformare a cadrului de reglementare financiară.
Fără a reprezenta un fapt surprinzător, se remarcă caracterul eterogen al punctelor de vedere exprimate în legătură cu măsura în care reformele deja implementate sunt suficiente, modalitatea în care reprezentanţi ai industriei bancare privesc situaţia de fapt fiind destul de diferită față de percepţia generală. Astfel, în timp ce impresia dominantă la nivelul publicului larg este că în planul regulilor prudențiale nu s-a întâmplat aproape nimic, reprezentanţi ai industriei de profil reclamă deja că reglementarea ar fi excesivă. În opinia mea, niciuna dintre cele două aserţiuni nu este adevărată. Consider că, deşi reglementarea a fost întărită semnificativ, nu poate fi vorba de o supra-reglementare, desigur evoluțiile viitoare urmând să dea măsura acurateței acestei afirmații.
Fără îndoială, sistemul bancar a trebuit să asimileze modificări importante ale regimului de reglementare. De aceea, nu reprezintă o surpriză că întărirea cerinţelor de capital generează băncilor dificultăţi atunci când este vorba de creșterea creditării.
Totodată, trebuie să fim prudenţi în a declara „misiune îndeplinită” pentru reforma reglementării prudențiale. Asigurarea unui mediu concurenţial sănătos, lipsit de manifestarea hazardului moral în domeniul bancar, concomitent cu diminuarea externalităţilor negative, adică a efectelor de contagiune directe sau indirecte asupra celorlalte instituţii din sistem, reprezintă o exigenţă pe care trebuie să o privim ca prioritate.
În planul supravegherii bancare, modelul evaluării de conformitate, care presupunea verificarea punctuală a modului în care sunt respectate regulile prudenţiale şi normele de contabilitate, prin analizarea unui mare număr de tranzacţii individuale, a fost înlocuit, treptat, de evaluarea în funcție de riscuri. Aceasta pentru a putea ține pasul cu creșterea gradului de intermediere bancară și a inovației financiare, în condițiile resurselor umane limitate de care dispun autoritățile de supraveghere bancară.
Conceptul de supraveghere bazată pe evaluarea riscurilor a fost introdus de Comitetul de la Basel odată cu Principiile fundamentale pentru o supraveghere bancară eficientă în anul 1997. În consecință, marcăm începutul transferului centrului de greutate al supravegherii bancare de la aspecte de conformitate la evaluarea riscurilor semnificative ale unei bănci și a sistemelor de control intern ale acesteia, pornind de la premisa că, pentru o bancă bine administrată, această abordare este mai eficientă decât analizarea unui număr mare de tranzacții individuale. Riscurile semnificative menționate sunt acele riscuri care au un impact însemnat asupra situaţiei patrimoniale şi reputaţionale a instituţiilor de credit. Revizuirea principiilor fundamentale ale supravegherii bancare în anul 2006 a stimulat generalizarea abordării bazate pe evaluarea riscurilor în elaborarea programelor periodice de supraveghere și alocarea resurselor corespunzătoare acestui proces, luând în considerare activitățile semnificative ale băncilor, respectiv acele activităţi de care depinde îndeplinirea obligaţiilor specifice acestora şi capacitatea lor de a-şi continua funcționarea. Experiența costisitoare a crizei financiare internaționale a condus la creșterea importanței componentei legate de evaluarea riscurilor în cadrul instrumentarului de supraveghere. De altfel, acest aspect este subliniat în versiunea actualizată în anul 2012 a principiilor fundamentale de la Basel privind supravegherea bancară eficientă, evaluarea riscurilor fiind considerată o condiție fundamentală pentru anticiparea posibilelor evoluții nefavorabile majore în activitatea unei instituții de credit și pregătirea acțiunilor de intervenție timpurie. Această schimbare de paradigmă s-a produs în România la jumătatea primei decade a anilor 2000.
Chiar în condiţiile în care reglementările prudenţiale au o orientare macroprudenţială din ce în ce mai pregnantă, iar supravegherea bancară se concentrează pe evaluarea riscurilor, aceste două instrumente nu sunt suficiente pentru prevenirea acumulării vulnerabilităţilor sistemice. Menţinerea unui sistem bancar sănătos implică şi existenţa altor mecanisme complementare, precum disciplina de piaţă, guvernanţa internă şi protecția consumatorilor.
Într-o economie de piaţă, clienții și creditorii firmelor trebuie ei înşişi să-şi protejeze interesele, întreprinzând acţiuni pentru a “disciplina” firma, sau altfel spus, pentru a influenţa comportamentul acesteia într-un sens favorabil stabilității economice durabile. Acţionarii sunt, de asemenea, o autoritate de monitorizare a conducătorilor executivi ai băncilor, prin evaluarea performanțelor acestora (profitul realizat), proces ce conduce la îmbunătățirea procedurilor de gestionare a riscului în bănci. De asemenea, acționarii sunt interesați să promoveze o politică de remunerare sănătoasă care să alinieze în timp structura compensațiilor bănești cu perioadele de materializare a riscurilor asumate.
O economie prosperă are nevoie de bănci sănătoase. Dar şi reciproca este la fel de adevărată: pentru a fi solide, băncile au nevoie de o economie prosperă.
Totodată, considerăm că, pe termen mediu și lung, în scopul evitării supra-îndatorării persoanelor fizice și a persoanelor juridice, precum și al limitării exceselor operatorilor bancari în dorința de a obține profituri cât mai mari, este necesar să ne amintim două cugetări, una din gândirea romană – „Să uzezi, dar să nu abuzezi” –, iar cealaltă aparţinând lui Pitagora – „În cumpătare stă forţa sufletului” . La rândul său, George Bernard Shaw afirma că libertatea înseamnă responsabilitate. De aceea, când evaluăm caracterul și intensitatea reglementărilor în raport cu industria bancară trebuie să ne gândim că normele sunt menite să stimuleze responsabilitatea în asumarea riscurilor din partea celor care au libertatea deciziilor. Ipoteza unui binom asimetric de genul libertate decizională cât mai mare cu responsabilitate minimă asupra riscurilor generează destabilizarea sistemului și dezechilibre economico-financiare cu costuri greu suportabile de societate. Prin urmare, numai un reglaj adecvat al binomului libertate decizională-responsabilitate asupra riscurilor poate asigura stabilitate financiară și creștere economică sustenabilă.
Doamnelor şi domnilor,
Nu pot încheia această intervenţie fără a sublinia că demersul nostru de astăzi se dorește a fi un nou pas în înțelegerea rolului, principiilor și provocărilor cu care se confruntă reglementarea și supravegherea bancară, exercitate în scopul asigurării stabilității financiare. Convins fiind că expunerile şi dezbaterile care urmează vă vor capta interesul, vă mulţumesc pentru prezenţa dumneavoastră la această conferință.
19 februarie 2015