Distinsă asistenţă,

Vă mulțumesc că ați răspuns invitației de a participa la manifestarea dedicată împlinirii a 145 de ani de la înființarea Monetăriei Naționale. Marcăm acest eveniment într-un moment în care Banca Naţională a României împlinește 135 de ani de la întemeiere.

Vă rog să-mi îngăduiţi să salut prezența, în sala ce poartă numele unuia dintre guvernatorii ce au conferit strălucire acestei instituţii fundamentale a statului, Mitiţă Constantinescu, a Domnului Aurelian Cincilei, Viceguvernatorul Băncii Naţionale a Moldovei, Doctor Raed Arafat, Secretar de Stat în Ministerul Administrației și Internelor, a celorlalţi oaspeţi ce ni s-au alăturat la aniversarea celei dintâi „fabrici de monete” din istoria ţării.

Începuturile Leului (1867), ale Monetăriei Statului (1870) şi ale Băncii Naţionale (în 1880) sunt evenimente cardinale, care au marcat suveranitatea noului stat. Primele două evenimente monetare au afirmat independența României înainte ca armele şi diplomaţia să-i consacre acest nou statut. Iar crearea Băncii Naționale a României a venit să confirme ceea ce tocmai se afirmase pe câmpul de luptă și se consemnase în Tratatul de la Berlin din 1878: adică Independența națională.

Inaugurarea Monetăriei Naționale, în februarie 1870, a fost rezultatul direct al Legii pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monetelor naţionale. Adoptarea acestei legi a fost consecința acțiunii mai multor personalități ale vieții noaste politice, despre care Victor Slăvescu spunea că „au lucrat din toată inima de buni români și cu toată perseverența necesară”.

Astfel, Constituţia adoptată în 1866, imediat după venirea în țară a lui Carol I, prevedea că: „El (principele) are dreptul de a bate monedă, conform unei legi speciale”. În toamna aceluiași an a avut loc negocierea firmanului de investitură a noului domn și unul din dezacordurile manifestate între Guvernul Român și Poarta Otomană a fost reprezentat tocmai de dreptul României de a bate monedă.

Inițial, Turcia a considerat că „Principatele Unite nu vor conferi decorațiuni și nu vor bate monedă”.

Importanţa acestor evenimente monetare este puternic relevată şi de faptul că, în teritoriile româneşti, vreme îndelungată, a dominat haosul monetar. Din nefericire, dezordinea monetară şi dezordinea preţurilor a continuat şi după Unirea din 1859. În Principatele Unite Române, câţiva ani, circulaţia bănească n-a scăpat de o moştenire împovărătoare: mişcarea haotică a unei mulţimi amestecate de monede străine. În noul stat național, circulau, în paralel, bani reali şi bani fictivi, de calcul. Bani cu variaţie foarte mare, de la o zi la alta, de la o localitate la alta, a puterii lor de cumpărare şi a cursurilor de schimb, ce constituiau principala cauză a unei inflaţii devastatoare. O schimbare radicală devenise, deci, iminentă. Haosul monetar nu mai putea continua. Fusese întrunit un consens aproape unanim: să avem o monedă a noastră, care să fie emisă după sistemul zecimal. Şi care să aibă ca model francul francez.

O monedă reală – nu ideală! – era o urgenţă. Iată de ce, între problemele de stat cele mai importante s-a numărat şi cea monetară. Cuza şi-a trecut-o în propria agendă și problema monetară a fost pusă în discuție încă din februarie 1859, în cursul audienței acordate lui Vasile Alecsandri de către împăratul Franței, Napoleon al III-lea. În ceea ce îl privește pe Alexandru Ioan Cuza, acesta îi scria, în iunie 1859, împăratului Franței, Napoleon al III-lea, că guvernele Munteniei și al Moldovei au încheiat aranjamente în Franța pentru fabricarea unei noi monede, care avea să urmeze sistemului zecimal adoptat în Franța.

Însărcinat să contracteze un împrumut pe piața franceză, Victor Place, consulul Franței la Iași, a obținut ca baterea de monedă să se efectueze la Paris. S-a ridicat, însă, problema numelui noii monede. În unele cercuri oficiale s-a emis propunerea ca această monedă să se numească român, după modelul francului francez. La invitația lui Victor Place, numismatul francez Adrien de Longperier, de la cabinetul de Medalii al Bibliotecii Naționale din Paris, a întocmit schițele pieselor de 20 români, 5 români și 10 centime.

Dar, foarte repede, viața publică românească a înregistrat o serioasă dispută lingvistică. Ion Heliade Rădulescu a fost unul dintre cei care au contestat acest nume, atrăgând atenția că: „auzul românului nu sufere a se zice: s-a dat o sută de români (ca o sută de franci) pe un bou”. Prin urmare, a fost propus un alt nume, se pare că Heliade a avut ideea, ca moneda să se numească romanat. Din păcate, atât opoziția Parlamentului, care n-a ratificat împrumutul contractat, cât mai ales opoziția Turciei, care n-a îngăduit proiectul monetar al domnului unirii, au făcut ca instituirea monedei naționale să nu se înscrie printre realizările lui Alexandru Ioan Cuza.

Ceea ce nu s-a putut împlini în timpul lui Cuza a realizat Banca Națională a României în anul 2007, când a bătut medaliile de 20 români, 5 români și 10 centime, pe care le puteți vedea aici, dar și în Muzeul Băncii Naționale.

Faptul că, în 1867, redobândeam dreptul de a bate monedă era un semn de independenţă de fapt. Chiar dacă independenţa de drept aveam s-o câştigăm abia în 1877. Aşa că, în 1867, desprinderea de Poartă şi întoarcerea privirii către Europa a entuziasmat opinia publică românească.

De aceea, încă din toamna anului 1866, guvernul român a respins tranșant restricţiile impuse de Poartă, susținând că nu există niciun tratat pe care aceste restricţii s-ar putea sprijini. România a considerat totdeauna „această chestiune ca fiind curat de ordin interior; dacă, însă, Turcia le consideră drept chestiuni exterioare, atunci e datoare a se pune de acord cu puterile garante”.

În fața acestui răspuns, marele vizir Ali pașa a transmis la București că „Maiestatea Sa /…/ consimte ca Principatele Unite să bată o monedă specială, sub rezerva ca această monedă să poarte semnul particular al guvernului imperial, semn al cărui fel va face obiectul unui aranjament special”. Recunoaşterea limitată şi ambiguă de către Poartă a dreptului de a bate monedă – ne spune tot Victor Slăvescu – a însemnat, totuși, deschiderea drumului către independenţa monetară şi chiar politică a României.

În aceste condiții, ministrul de Finanțe, Petre Mavrogheni, a elaborat un proiect de lege, care a fost dezbătut și aprobat în Parlament. La 22 aprilie/4 mai 1867, „Monitorul. Ziarul oficial al României”, publica Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monetelor naţionale, care urma să intre în vigoare la 1 ianuarie 1868.

Prin Legea din 1867, a fost instituit leul ca monedă națională. I s-a dat astfel un chip real leului de calcul – moneda fictivă, care a rămas în mentalul colectiv, după ce strămoșul său, löwenthalerul sau talerul cu leu, o monedă de argint emisă în Țările de Jos, n-a mai circulat.

Totodată, a fost introdus sistemul monetar zecimal. Art. 2 prevedea: „Leul se împarte în una sută părți denumite bani”. Această măsură a reprezentat o simplificare a calculelor, deoarece leul de calcul avea 40 de parale și 120 de bani.

Totuși, schimbarea n-a fost ușor de realizat. Pentru punerea în aplicare a legii, Ministerul de Finanțe a făcut „o publicațiune” în care explica cum se transformă leii vechi în lei noi și invers, precum și cum se transformă paralele în bani și invers.

Iată doar un fragment:
„Transformarea leilor vechi în lei noi se face în felul următor: se înmulțește suma leilor vechi cu zece și se împarte la 27, productul fiind suma leilor noi; transformarea paralelor în bani se face prin înmulțirea sumei cu 100 și împărțirea la 108, fiindcă 108 parale fac un leu nou”.

Vă dați seama că simplificarea începea printr-o „mare complicare”. De aceea, legea avea și o „tabelă de transformare” pe care negustorii de pe Lipscani au ținut-o o vreme la îndemână, pe tejghea, pentru operațiunile zilnice.

Legea a stabilit astfel „monedele române”, care, potrivit articolului 3, erau: din aur: 20 lei, 10 lei, 5 lei

Referitor la fabricarea acestor monede, legea stabilea:

Art. 9. „Se va fabrica și emite mai întâiu moneta de aramă, de a căreia circulațiune se simte mai imediată necesitate. Monetele de argint și apoi de aur se vor fabrica și pune în circulațiune îndată ce mijloacele financiare vor permite”.

De fapt, amânarea era din cauza pretenției Imperiului Otoman ca aceste monede să poarte un însemn al suzeranității sale, ceea ce era total contrar intențiilor românilor, pentru că ar fi semnificat chiar o dependență mai accentuată. De aceea, Ion C. Brătianu a preferat să înceapă baterea monedei cu aceea de aramă, care nu era supusă niciunei restricţii, în aşteptarea momentului prielnic pentru a bate şi moneda de aur și de argint.

Potrivit Art. 10, „Moneta va avea pe de o parte armele țării și pe de alta indicațiunea valorii nominale și anul.” În acelaşi timp, Art. 13 stipula „Fabricarea monetelor se va da în întreprindere, luându-se toate precauțiunile necesare pentru confecționarea lor identică cu monetele franceze atât în privința titlului, greutății și dimensiunii /…/, precum și în privința toleranței acordate și a câtimei cerute și prescrise”.

Punerea în aplicare a legii şi, în consecinţă, înlăturarea haosului monetar nu s-a realizat peste noapte. A fost necesară o perioadă de tranziţie, în care iniţiativa şi curajul lui Ion C. Brătianu s-au manifestat din plin. Mai întâi, guvernul român a comandat fabricilor Watt & Co. şi Heaton din Birmingham baterea monedelor din aramă, în valoare de 4.000.000 lei. Primul transport cu monedă divizionară a sosit în ţară în februarie 1868. La şase luni după aducerea primelor monede de aramă în ţară, s-a trecut la demonetizarea monedelor mărunte străine.

Totuşi, toţi susţinătorii instituirii sistemului monetar naţional ştiau că numai moneda de aur şi de argint era expresia independenţei politice şi economice. De aceea, Ion C. Brătianu, fost ministru de Finanţe în două guverne succesive în perioada octombrie 1867 – noiembrie 1868, a luat două hotărâri importante, care nu respectau nici înţelegerea cu Turcia din 1866, nici legea monetară din 1867, respectiv:

• baterea monedelor de aur şi de argint, fără ca acestea să poarte semnul special, cerut de Imperiul Otoman;
• monedele româneşti să poarte efigia principelui Carol, nu armele ţării, aşa cum prevedea legea.

Pentru punerea în practică a acestor decizii, au fost luate mai multe măsuri concrete:

• au fost comandate în străinătate stanţele monetare cu efigia principelui Carol și moneda de aur de 20 de lei, cunoscută sub numele de polul din aur, care avea legenda: „CAROL, DOMNUL ROMANILOR”. Au urmat reacţii de împotrivire atât în interior, cât şi în exterior. Pe plan intern, se reproşa înlocuirea armelor ţării cu efigia domnului, situaţie în care I. C. Brătianu a replicat în Parlament: „Pentru Dumnezeu, nu mai ridicaţi această chestiune, lăsaţi-o, lăsaţi-o după ce se va dobândi principiul de a avea o monetă!”. Pe plan exterior, energicele proteste ale Turciei şi Austro-Ungariei au determinat guvernul român să oprească baterea monedelor şi să le retragă din circulaţie pe cele existente;
• au fost inițiate demersurile pentru înființarea Monetăriei de la București. La 18/30 iunie 1868 era adoptată legea prin care se acorda Ministerului de Finanțe un credit de „500.000 lei noi pentru fabricarea monetei de argint și așezarea unui stabiliment de tăiat bani”;
• în cele din urmă, otomanii și-au dat acordul ca însemnul lor să nu apară pe monedele românești de aur și de argint, dar nu au vrut să trimită un mesaj scris, ceea ce a convenit și Bucureștiului, care considera că „firmanele și scrisorile vizirale sunt prea puțin simpatice”;
• în paralel, se făceau tatonări în vederea baterii monedelor din metal preţios la Monetăria franceză, dar guvernul francez, informat de protestele Istanbulului legate de polul din 1868 „a bătut… în retragere”. Așa cum transmitea în țară Ion Strat, delegatul român la Paris, răspunsul francez a fost: „dacă România nu renunţă la efigia Domnitorului, el (guvernul francez – n.n.) nu va putea permite să se bată banii noştri în monetăriile franceze”. Un alt argument invocat de partea franceză a fost acela că, potrivit legii, Monetăria franceză nu putea bate decât monede ale țărilor membre ale Uniunii Latine. Or, deși adoptase bimetalismul, România nu făcuse o cerere formală de intrare în Uniune;
• Devenise evident că baterea monedei nu putea avea decât o soluție internă, fapt pentru care:
  • s-au cumpărat utilaje;
  • inginerul Cândescu a fost trimis la specializare la Monetăria din Paris;
  • gravorul Kullrich a fost invitat la Bucureşti pentru a realiza un nou portret monetar al domnitorului Carol I.

Astfel, într-o zi de marți, la 24 februarie/8 martie 1870, în timpul guvernului Al. G. Golescu, s-a inaugurat la Bucureşti Monetăria Statului, fabricându-se din rondele importate din Franţa monede din aur (20 LEI) şi din argint (1 LEU), care aveau efigia principelui Carol I pe avers. De această dată, titulatura principelui a fost schimbată în „DOMNUL ROMANIEI”.

A doua zi, „Monitorul Oficial” prezenta publicului, pe prima pagină, comunicatul oficial al acestui eveniment:
„Astăzi, 24 februarie curent la orele 10 dimineaţă, s-a făcut inaugurarea Otelului de Monedă, în prezenţa M. S. Domnitorului. Înaltele autorităţi civile şi militare, precum şi un public numeros, au asistat la această sărbătoare a Statului Român, baterea monedei româneşti, testimoniu de autonomie, reaflat în pulberea secolelor şi scos la lumina lumii în zilele M. S. Carol I, Domnul Românilor. Un serviciu religios a fost celebrat cu această ocaziune de Em. S. Părintele Mitropolit Primat. Forma şi materia diferitelor monete nu lasă nimic de dorit. Pe una din efigii este capul Majestății Sale, înconjurat de cuvintele: «Carol I, Domnul României». Pe cealaltă, se află valoarea monetei între două ramuri, una de stejar şi alta de laur, sfinte simboluri de bravură şi gloria strămoşilor noştri”. Ziarele bucureștene au comentat evenimentul, însă, fără să acorde mult spațiu. De regulă, au inserat câte o notă în care au menţionat desfăşurarea ceremoniei menţionate mai sus. În notele respective, după ce se arăta importanţa şi bucuria produsă de un astfel de eveniment, îşi făceau loc criticile, care nu au fost deloc puţine.

Pentru ilustrare, mă voi opri asupra comentariilor din ziarul „Românul”. Acest ziar a tratat evenimentul deschiderii Monetăriei Statului două zile mai târziu, vineri, 27 februarie, Eugeniu Carada fiind menționat ca „redactore respundzetor” al acestui număr. Este foarte posibil, însă, ca el să fie și autorul știrii și al comentariului care o însoţeşte, deoarece pagina nu are nicio altă semnătură. Mai întâi, iată laudele din „Românul”:

„Monitorul ne spune că la 24 februarie s-a deschis ospelul de monetă, cu ceremonia obişnuită. Salutăm şi noi cu mare bucurie acest fapt. Guvernul a uitat să invite pe senatori. Nu face nimic; cine este cel care nu uită foarte des că avem un Senat? Guvernul a deschis ospelul de monetă cu un an mai târziu; ne mulţumim că l-a deschisu în sfârşitu şi să salutăm faptul. Salutarea noastră însă nu poate fi deplină, de nu vom spune şi ceea ce credem că este greşitu, ca să se poată îndrepta”.

Prin urmare, analiza din „Românul” continuă și cu surprinderea unor neajunsuri:

• „Stamparea monedei este slabă. Am cere să se facă altă matriță”.
• „A doua critică ce facem este titlul de «domnulu al României». Titlul oficial ce a purtat şi poartă capul statului este «domnul Românilor». Pentru ce se puse pe monedă un titlu, care nu este legal şi care este o suvenire a timpurilor feudale /…/? De ce se făcu acumu această greșeală politică ș-această ilegală schimbare a titlului domnului Româniloru? Să se îndrepteze dar aceste greşeli, ca astfel moneta noastră să fie bună, frumoasă, legală, naţională”.

Așa a început să funcționeze Monetăria Statului, unde s-au realizat 5.000 de piese din aur de 20 lei şi 400.000 de piese din argint de 1 leu. Prezența efigiei principelui Carol I pe monede a determinat reacția foarte dură a Imperiului Otoman, care a invocat încălcarea legii din 1867. Prin urmare, activitatea monetăriei avea să se întrerupă, dar nu în totalitate, deoarece în vara anului 1871 s-a mai bătut o medalie dedicată aniversării a 400 de ani de la terminarea zidirii mănăstirii Putna.

Dar istoria Monetăriei nu se opreşte aici. Monetăria a rămas pe agenda lui Ion C. Brătianu, din moment ce luptele din 1877 erau încă proaspete în memoria colectivă, cerneala de pe tratatul semnat la San Stefano nu se uscase și nu se deschisese nici Congresul de la Berlin, iar guvernul deja instituise o comisie pentru a analiza posibilitatea reluării activității Monetăriei, în vederea continuării fabricării monedei în țară.

Concluziile Comisiei au fost favorabile reluării baterii monedei în țară, fapt pentru care s-a trecut la repararea clădirii și la completarea dotării tehnice. Astfel, în mai 1879, clădirea „otelului de monedă de la șoseaua Kiseleff” fusese reparată, dotarea tehnică completată după modelul monetăriei din Bruxelles și, până la sfârşitul anului, s-au fabricat 500.000 de monede din bronz cu valoarea nominală de 2 BANI.

Perioada 1880 – 1885 este considerată cea mai rodnică din activitatea Monetăriei vechi, căci s-au bătut aproape 50.000.000 de monede din:
- aur (20 LEI);
- argint (5 LEI, 1 LEU şi 50 BANI); în 1867 se stabilise ca moneda de 5 lei să fie din aur, dar, după demonetizarea rublelor de argint aduse în țară de Armata Rusă la 1877, s-a decis ca această monedă să fie din argint;
- bronz (5 BANI şi 2 BANI).

După ce, în 1884, atelierul pentru confecţionarea timbrelor, care se aflase în sediul Ministerului Finanţelor, fusese reamplasat în localul Monetăriei, în 1885 Monetăria Statului a fost reorganizată, împreună cu Fabrica de Timbre şi Depozitul General al Timbrelor, ca „serviciŭ special alipit la Ministerul finanțelor”.

Fabricarea monedei a fost suspendată. Dar Monetăria a continuat să bată medalii. La 5 mai 1886 a fost emis Regulamentul pentru organisarea monetărieĭ Statuluĭ, fabriceĭ şi deposituluĭ general de timbre. Din acest regulament se poate vedea că fabrica beneficia de o înzestrare tehnică optimă pentru executarea operaţiunilor specifice unei monetării: elaborarea aliajelor, fabricarea rondelelor, gravarea matriţelor şi baterea monedelor şi medaliilor.

De asemenea, tot acest regulament are un articol interesant:
„Intrarea în Monetărie este interzisă publicului în toate zilele săptămânii, afară de Joia de la 9 ore dimineața până la 6 ore seara, când particularii vor putea vizita lucrările sub conducerea unui împiegat de serviciu. Persoanele cari vor avea trebuință cu direcțiunea pentru afaceri de serviciu sunt ținute a se adresa portarului, cari le va însoți la birou.”

În anul 1889, lipsa comenzilor de monedă a dus la o nouă restrângere de personal, fapt pentru care regulamentul de organizare adoptat în 1890 se referea doar la activitatea Fabricii de timbre. Totuși, în 1890, s-a executat ultima comandă de monedă – 196.000 de piese de 20 LEI din aur.

Până la încetarea completă a activităţii ei, Monetăria din şoseaua Kisselef a fabricat doar medalii, fie rebateri după matriţe mai vechi păstrate aici sau după unele achiziţionate de la atelierele unde medaliile s-au bătut pentru prima oară, fie după matriţe originale, lucrate de gravori proprii (Anton Fessler şi C. Dimitrescu).

În „Analele Academiei Române” sunt înregistrate o serie de donații făcute acestei instituții de către Monetăria Statului în anii 1895, 1896 și 1897. Am reținut donația din ultimul an menționat, deoarece este vorba de „patru exemplare de bronz și două de argint din medalia comemorativă a punerii petrei fundamentale a palatului Cassei de Depuneri și Consemnațiuni” și „un exemplar de argint și patru de bronz din medalia comemorativă a inaugurării palatului Universității din Iași”.

Cu toate aceste strădanii, începutul secolului al XX-lea avea să aducă încetarea activității Monetăriei Statului.

Astfel, într-un număr din 1901 al revistei „Albina” se precizează că „în fostul local al monetăriei statului (șoseaua Kiselef)” „s-a aranjat” „museul etnografic de sub conducerea d-lui Teodor Speranță”.

Ultima menţiune cunoscută a Monetăriei vechi este o scrisoare din luna martie 1902 adresată ministrului de finanţe, prin care un anume H. R. Simons, reprezentant al Monetăriei oraşului Hamburg, solicita în numele directorului acesteia, să i se elibereze „o schiţă de plan” a fabricii din Kiseleff, „prevăzută cu măsurile necesare”. Motivul acestei solicitări era acela că directorul monetăriei din Hamburg, „cu ocazia şederii sale în Bucureşti, a găsit că instalaţia Monetăriei Statului Român este una din cele mai practice” şi, dorind „a face diferite reconstrucţiuni” întreprinderii pe care o conducea, avea de gând să refacă „instalaţia ei după modelul celei de la Bucureşti”.

După încetarea activității monetăriei din Şoseaua Kisselef, clădirea a găzduit pentru o vreme: Școala de Belle-Arte, depozitul de carte al Academiei Române, Muzeul Etnografic organizat de Theodor Speranția și, din 1906, Muzeul de Etnografie, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială, organizat de Alexandru Tzigara-Samurcaș, actualul Muzeu al Ţăranului Român.

În 1912, partea din spate a monetăriei a fost demolată pentru a face loc noului sediu al Muzeului Ţăranului, iar în literatura de specialitate este cel mai adesea consemnat că în acest an, 1912, clădirea Monetăriei a dispărut din arhitectura Bucureștiului. Specialiștii noștri de la Direcția emisiune au identificat însă unele documente și informații din care rezultă că o parte a clădirii, cea dinspre Şoseaua Kiseleff, a rămas nedemolată pentru încă aproape trei decenii. Argumentele ar fi următoarele:

• o fotografie din 1930 a Muzeului Ţăranului Român, aflat în construcție la acea dată, arată existenţa corpului central al vechiului sediu al monetăriei;
• cartea Estetica Bucureştiului, apărută în 1932, a profesorul Cincinat I. Sfinţescu, în care se vorbeşte despre „starea vechiului local al Monetăriei Statului, cu ferestrele bătute în scânduri”;
• un articol din 20 mai 1934 din revista „Realitatea Ilustrată”, în care se publică o inedită imagine a unui detaliu de arhitectură al edificiului și în care se afirmă că, în 1934, acesta găzduia „expoziţia permanentă a şcolilor de meserii”;
• lucrările lui George Potra, dedicate istoriei Bucureştiului, în care autorul amintește despre „primul local al Monetăriei Statului”, care „se mai putea vedea până în 1935”.

Amintirea fostului „otel de monetă” a rămas, însă, până astăzi în numele străzii ce se desprinde din Şoseaua Kisselef şi trece prin stânga clădirii muzeului – Strada Monetăriei.

Acest nume se impusese încă din perioada de activitate a Monetăriei, când aceasta devenise un punct de reper în București. Mai multe anunțuri din Monitoarele Oficiale ale vremii induc această concluzie:

• La 8 decembrie 1882, Corpul Portăreilor din București anunța vânzarea prin licitație publică, la fața locului, „pe Șoseoa Chisilef, la monetăria Statului” a averii mobile rămase după decesul unui oarecare Paul Plaside;
• Ulterior, un anume subcomisar Bănulescu a întocmit un proces - verbal în care menționa că s-a „transportat” pe „strada Filantropiei, unde se zice și Monetăriei Statului”, pentru a înmâna unui împricinat dispărut de la domiciliu „cartea de judecată” emisă de judecătorul „ocolului II din Bucureșci”.

Reînființarea Monetăriei în 1935 a fost rezultatul unor noi eforturi, Banca Națională fiind direct și consistent implicată în proiectul de reluare a producției interne de monedă.

Contextul a fost următorul:
În condițiile inflației din anii ulteriori Primului Război Mondial, s-a ridicat problema monedei divizionare, total insuficientă pe piață, ceea ce afecta profund schimbul intern. Statul, care avea sarcina baterii acestei monede prin Ministerul de Finanțe, solicitase încă din 1915 sprijinul Băncii Naționale pentru înlocuirea banilor de 1 leu și 2 lei cu monedă de hârtie de aceeași valoare nominală. Era o soluție pe termen scurt, nesatisfăcătoare, și atât la Ministerul Finanțelor, cât și la Banca Națională se auzeau tot mai des opiniile celor care socoteau că Monetăria Națională trebuia readusă la viață.

Acest curent de opinie a dus la înființarea în 1925 a Comisiei pentru studiul înființării unei monetării, ale cărei procese-verbale s-au păstrat în Arhiva BNR.

Din Comisie făceau parte reprezentanți ai Ministerului de Finanțe, ai Regiei Monopolurilor Statului și, bineînțeles, ai Băncii Naționale. Dovadă a importanței acordate acestui demers, guvernatorul de atunci al băncii, vâlceanul Mihail Oromolu, i-a numit pentru a face parte din Comisie pe viceguvernatorul Theodor Căpitanovici şi pe inginerul George Dobrovici, cenzor al BNR, două personalități a căror viață s-a împletit cu destinul Băncii Naționale, fie și numai dacă reamintesc că cei doi au însoțit tezaurul transportat la Moscova.
o Din documentele acestei comisii am reținut două aspecte:

• delegarea „domnilor ingineri Dobrovici și Mitescu” să meargă în Occident pentru a se documenta; din Referatul întocmit de cei doi aflăm că au făcut o călătorie care a durat două luni, interval în care au fost vizitate 19 monetării din „principalele țări industriale ale Europei”
• „Banca Națională cere ca, prin lege /…/, să obțină autorizarea de a frapa monete din aur, pentru a putea pune în valoare aurul depozitat sub formă de lingouri în tezaurele băncii”. Totodată, banca arată că „poate aduce ca aport (la capitalul Monetăriei) locul, necesar instalării și dezvoltării Monetăriei, precum și o clădire de fabrică. De asemenea, pune la dispoziție și fondurile necesare cumpărării mașinilor, în vederea executării operațiunilor de frapă”.

În pofida acestui entuziasm, înființarea Monetăriei a fost amânată 10 ani. Cauzele acestei întârzieri sunt probabil legate atât de schimbările intervenite în statutul BNR începând cu 1926, cât mai ales de opoziția consilierului tehnic străin, Charles Rist, atașat la BNR după 1929.

Potrivit lui C. I. Băicoianu, membru în Consiliul de administrație al BNR și cel care a sprijinit cu toate forțele reînființarea Monetăriei, evenimentele s-au petrecut după cum urmează:
„Prin art. 5 din Legea monetară din 7 februarie 1929, guvernul a fost autorizat să emită și să pună în circulație monete divizionare de 1, 2, 5, 10 și 20 de lei făcute din aliaj de aluminium sau nikel pentru cel mult 3.000.000.000 lei. /…/ Astfel, s-a pus din nou în discuție înființarea monetăriei naționale, datorită căreia am fi putut realiza economii însemnate în bugetul țării. /…/ Când s-a adus această problemă în discuția Consiliului Băncii Naționale, am luat cuvântul și am arătat marile avantaje care decurgeau pentru noi din această operațiune în cazul când moneta s-ar fi bătut în țară. Domnul Charles Rist, /…/ luând parte la această ședință, n-a fost de părerea mea, pentru motivul – cum se exprima d-sa – că finanțele noastre publice erau prea împovărate pentru a putea suporta crearea acestei instituțiuni. Pierzând din vedere faptul că monetăria s-ar fi putut ușor armoniza din câștigul realizat și uitând că pentru baterea monetei peste hotare, eram siliți să plătim cu aur sau devize, d-sa a fost împotriva propunerii mele și, uzând de toată influența pe care o avea pe lângă membrii guvernului de atunci, a ales cea mai bună soluțiunea de a canaliza baterea monetei noastre naționale spre Franța și Anglia.”

Până la urmă tot presiunile bugetare au fost cele care au determinat guvernanții să se decidă și să treacă la „realizarea unui sistem monetar divizionar, unitar, rațional și armonic”, după cum spunea Nicolae Șt. Mihăilescu, unul din directorii Monetăriei în perioada interbelică. În anul 1935 o nouă lege corectează sistemul monetar, în scopul punerii lui în acord cu necesităţile de schimb ale pieţei, după care printr-o succesiune de decizii și lucrări, demult pregătite de susținătorii acestui proiect, a fost reînfiinţată monetăria statului sub numele de Monetăria Naţională; a fost construit, în numai șapte luni, noul sediu din strada Fabrica de Chibrituri, după planurile lui Radu Dudescu, cu banii Băncii Naționale; la 1 ianuarie 1936 a început baterea monedei de 250 lei din argint și, o lună mai târziu, moneda era pusă în circulaţie. Din această primă comandă, Monetăria și-a achitat creditul făcut pentru înfiinţarea ei, demonstrând rentabilitatea fabricării monedei în ţară. Până la sfârşitul anului, s-au făcut pregătirile tehnologice pentru fabricarea celei de-a doua monede, 100 lei din nichel.

Cinstind, astăzi, rolul important pe care Monetăria Statului, ctitorită în 1870, l-a avut în aplicarea Legii din 1867 şi în dezvoltarea Sistemului bănesc al leului, Banca Naţională a României lansează în circuitul numismatic o monedă din argint dedicată împlinirii a 145 de ani de la înființarea Monetăriei Statului.

Caracteristicile monedei sunt următoarele: valoare nominală 10 lei; metalul argint; titlul 999%; forma rotundă; diametrul 37 mm; greutatea 31,103 g.

Aversul monedei prezintă o compoziţie ce ilustrează începuturile şi prezentul Monetăriei Statului: câteva monede bătute după înfiinţarea ei, printre care se află cele de 1 leu şi 20 lei cu milesimul 1870, un cant zimţat gravat cu inscripţia „ROMANIA” şi corpul central al sediului actual al monetăriei; valoarea nominală „10 LEI”, stema României și anul de emisiune „2015”.

Reversul monedei redă imaginea unei prese monetare din secolul al XIX-lea, reprezentată pe o medalie gravată pe cant cu inscripţia „MONETARIA STATULUI”, portretul şi semnătura regelui Carol I şi inscripţiile „145 ANI” și „1870” - anul înfiinţării monetăriei.

Tirajul acestei emisiuni numismatice este de 250 monede. Monedele din argint dedicate împlinirii a 145 de ani de la înființarea Monetăriei Statului au putere circulatorie pe teritoriul României.

Despre cea de-a doua viaţă a Monetăriei, din 1935 şi până în zilele noastre, vă va vorbi vă va vorbi, pe larg, Domnul Director General Schen.

Vă rog să-mi îngăduiţi, mie, care în calitatea mea de guvernator al Băncii Naţionale am fost legat de Renaşterea Monetăriei, în anii de dificultăţi majore de după 1989, să rostesc câteva dintre numele acelor specialişti şi manageri ce s-au aflat în linia întâi a bătăliei pentru modernizarea şi eficientizarea Monetăriei, adică despre cei care au dat viață acestei instituții, în care arta a servit procesul industrial, iar tehnologia s-a adaptat exigențelor artistice.

Voi menţiona, mai întâi, numele directorilor care s-au succedat la conducerea instituției după decembrie 1989 și până în prezent. Şi care au știut să mențină această instituție emblemă a României în împrejurările dificile ale trecerii de la economia planificată la aceea de schimb:

• Tudorică Stancu (1987-1993); el s-a confruntat cu problemele tranziţiei Monetăriei de la economia de comandă la economia de piaţă.
• Moise Blendia (1993-1999) în perioada mandatului căruia a avut loc prima retehnologizare a secţiei de producţie monetară, fiind asimilată tehnica proof de execuție a monedelor pentru colecționare emise de Banca Națională a României;
• Mircea Bădărău (1999-2010), care s-a îngrijit, de asemenea, de completarea dotării tehnice a fabricii;
• Și din 2010, Octavian Schen de care se leagă activitatea de astăzi activitatea Monetăriei.

În această nouă etapă, Monetăria a trecut printr-o perioadă dificilă, care s-a accentuat odată cu creșterea inflației și ajustarea continuă a prețurilor, când monedele de valoare mică nu mai erau folosite și, ca atare, fabricarea lor nu mai era necesară. Din cauza diminuării drastice a comenzilor de monedă şi, totodată, a pierderii unor categorii importante de produse din producţia diversă (piesele metalice de la uniforme, emblemele auto etc.), instituţia intră într-un proces profund de restructurare. Se asimilează în fabricaţie tehnologia proof de fabricare a monedelor pentru colecţionare. Este reluată tradiţia baterii monedelor emise în scop numismatic. A început fabricarea pieselor noului sistem de decoraţii româneşti cu „Steaua României” la Atelierul Bijuterii, fabricarea obiectelor de cult pentru Biserica Ortodoxă Română. Monetăria a început să bată monedă de circulaţie şi pentru colecţionare pentru Republica Moldova. Iar odată cu denominarea leului, au fost lansate pe piaţă noile monede de 1, 5, 10 şi 50 bani. Toate aceste realizări au fost posibile în condiţiile în care Banca Naţională a mobilizat în linia întâi oameni care, în toţi aceşti ani, cu pricepere, dăruire și talent.

Ca vâlcean, sunt mândru că, pe meleagurile mele natale, moștenirea lui Brâncoveanu este vie în monumente ale Ortodoxiei Române din nordul Olteniei, unde Banca Națională s-a implicat într-un amplu proiect de restaurare. O semnificativă a mărturiei sprijinului acordat de Banca Națională o găsim şi la Hurezi. Voi aminti că în patrimoniul cultural al țării se păstrează un obiect cu puternice semnificații, ce a aparținut lui Brâncoveanu: Sabia Domnitorului. Acest obiect de patrimoniu face parte din colecția Muzeului Municipiului București. Faptul că această sabie a fost confecționată, potrivit surselor istorice, la sfârșitul secolului al XVII-lea sau la începutul celui următor, într-un atelier din vestul Europei, înainte deci ca Brâncoveanu să se fi urcat pe tron, în a doua parte a secolului al XVII-lea, sugerează că rostul ei nu a fost acela de a fi purtată în războaie. Dovadă și detaliile ce compun întregul. O lamă din oțel lungă de 93 cm, încovoiată după modelul oriental și decorată cu intarsii aurite pe ambele fețe. Spre mâner, pe o față, este înfățișată icoana Maicii Domnului cu Pruncul, iar pe cealaltă stema orașului București de la acea vreme. În lungul lamei se găsesc, pe o față, un ornament vegetal încrustat cu pietre semiprețioase, iar pe cealaltă o inscripție în caractere slavone, de asemenea încrustată cu pietre semiprețioase. Mânerul din argint este ornamentat cu motive vegetale și a fost inițial aurit. Împreună cu garda sabiei, mânerul este încrustat cu pietre semiprețioase de diferite mărimi. Teaca este din piele, armată la gardă și la vârf cu părți din argint cizelat, toate bogat ornamentate. Și cum Brâncoveanu a fost, în egală măsură, un făuritor de cultură și un eminent diplomat, dar mai puțin un războinic, ce semnificație poate să aibă sabia unui Domnitor care, în 26 de ani pe tronul Țării Românești, a cucerit o lungă pace? Desigur, aceea că el a purtat, de fapt, “sabia diplomației”. Și pentru că aici, la Hurezi, Domnitorul și-a început șirul de ctitorii de lăcașuri sfinte, Banca Națională s-a străduit să realizeze, la Monetăria Statului, o replică a acestei săbii, pe care s-o dăruiască mânăstirii. O replică având tot ce are originalul: de la calitatea manoperei la materialele folosite: oțel, argint, pietre semiprețioase și aur. O dovadă la fel de semnificativă a ceea ce poate să realizeze, astăzi, Monetăria Naţională.

De asemenea, aș vrea să mai amintesc pe unul din specialiștii, care deși nu a lucrat în Monetărie, ci la noi, la Banca Națională, a iubit fabrica de monedă din Dealul Filaretului și a sprijinit-o în permanență. Mă refer, desigur, la Horia Ozarchevici, care ne lipsește astăzi, la acest ceas aniversar, pentru că a plecat dintre noi cu trei ani în urmă.

Voi continua cu Maria Marcoci, Director în Direcţia de Emisiune a BNR, încă de dinainte de ‘89, care în anii noii istorii a ţării de după 1989 a coordonat cele dintâi eforturi în procesul tranziţiei Monetăriei de la economia planificată la economia de piaţă.

Îl amintesc, totodată, pe Ion Corlăţeanu, şef de serviciu în Direcţia Emisiune a BNR, care a coordonat primele eforturi făcute pentru modernizarea Monetăriei.

Să nu-l uităm nici pe Cătălin Barbu, deşi el lucrează astăzi într-un alt sector, este Directorul Direcţiei Tehnică şi Mentenanţă din BNR. El a colaborat cu Horia Ozarchievici, implicându-se în designul şi specificaţia tehnică ale primelor emisiuni numismatice.

Îl voi mai aminti pe Dan Neacşu, timp de 10 ani şef de serviciu în Direcţia Emisiune din BNR, care a fost implicat în primele emisiuni numismatice şi în pregătirea monedelor cerute de trecerea la denominarea leului.

Şi, desigur, este firesc să-i amintesc pe Dan Florescu şi Ion Niţu, care aflându-se la conducerea Direcţiei de Emisiune s-au remarcat prin contribuţii majore la modernizarea şi eficientizarea Monetăriei Naţionale.

În perspectiva adoptării monedei euro, Monetăria a demarat în ultimii ani un amplu program de retehnologizare și desfăşoară schimburi de experienţă cu monetării din Uniunea Europeană în vederea îmbunătăţirii posibilităţilor sale tehnice, astfel încât să îndeplinească cerinţele impuse de Banca Centrală Europeană monetăriilor care fabrică moneda europeană unică.

Pentru a încheia, voi apela la cuvintele scrise de Constantin Băicoianu, în anul 1929, în revista „Economia Națională”: „Bănăria noastră va avea pentru multă vreme de lucru!”. Este urarea mea de bine pentru Monetăria Națională.

Vă mulțumesc pentru atenție!

Versiunea pregătită pentru susținere