Perioada contemporană


Perioada contemporană


Primul Război Mondial (1914-1918)

În ciuda neutralităţii adoptate la începutul Primului Război Mondial, România a trebuit să facă faţă unor cheltuieli importante, legate de necesitatea susţinerii pregătirilor de război. Acestea au fost acoperite prin împrumuturi publice interne şi externe. Convertibilitatea în aur a leului nu a fost suspendată, ci doar limitată la anumite monede, cu excluderea celor foarte căutate (napoleonul sau lira sterlină de aur). Pentru prevenirea speculei cu argint, BNR a pus în circulaţie bancnotele de 1, 2 şi 5 lei.

Procesul inflaţionist care începuse în ultima parte a neutralităţii s-a resimţit puternic după intrarea în război a României. Acest fenomen s-a datorat, în primul rând, suspendării convertibilităţii bancnotelor la 12 aprilie 1917, ceea ce a marcat finalul sistemului monetar monometalist aur în România. O a doua cauză a fost tipărirea emisiunilor BNR fără acoperire, făcute la comanda guvernului pentru acoperirea cheltuielilor de război. Fenomenul a fost influenţat şi de autorizarea Ministerul de Finanţe de a emite bani de hârtie.

La sfârșitul anului 1916, Administraţia Militară Germană (AMG) s-a instalat în Bucureştiul evacuat de autorităţile române. În același an, reprezentanţii Puterilor Centrale hotărâseră, la Berlin, tipărirea unor bani de hârtie pentru teritoriul ocupat al României. Ca instituţie emitentă a fost desemnată Banca Generală Română (BGR), o bancă cu capital german înfiinţată în anul 1895. Întregul volum al emisiunii urma să fie acoperit printr-un depozit special constituit la Reichsbank, la cursul de 80 mărci imperiale = 100 lei, care trebuia să fie acoperit la sfârşitul războiului de guvernul român. În acest fel, mărfurile cumpărate cu lei BGR de către autorităţile de ocupaţie erau, de fapt, achiziţionate gratis.

Banii BGR au fost tipăriţi la Berlin şi aveau valorile nominale de 25 și 50 bani, 1, 5, 20, 100 şi 1.000 lei. Circulaţia leilor emişi de Banca Naţională a României nu a fost interzisă, dar AMG a impus un curs mai scăzut faţă de cel al leului BGR (1 leu BNR = 75 mărci imperiale). Dificultăţile de calcul născute din existenţa a două cursuri diferite pentru cele două tipuri de lei au determinat AMG să egalizeze cursurile. În acelaşi timp însă, AMG a ordonat armatei de ocupaţie să nu facă plăţi către populaţia românească decât în lei BGR.


Perioada interbelică (1919 - 1939)

În primii ani ce au urmat sfârşitului Primului Război Mondial, leul a suferit o depreciere accelerată datorată emisiunilor masive de bancnote necesare atât pentru acoperirea deficitului bugetului public, cât şi pentru înlocuirea banilor străini rămaşi în circulaţie pe teritoriul României. În plus, scăderea dezastruoasă a producţiei în urma distrugerilor provocate de război a contribuit la deprecierea monedei naţionale.

Una dintre dificultăţile majore cu care au fost confruntate guvernele după realizarea Unirii din anul 1918 a fost problema banilor străini rămaşi în circulaţie în noile teritorii româneşti. Unificarea monetară a fost realizată în cursul anului 1920, în baza unor împrumuturi pe care statul român le-a contractat de la BNR pentru acoperirea bancnotelor străine retrase din circulaţie.

Conform noii legi monetare din 1929, leul reprezenta 10 miligrame aur cu titlul 900‰. Moneda națională redevenea convertibilă în monede din aur, lingouri din aur sau devize străine convertibile în aur. Guvernul român era autorizat să emită monede divizionare de 1, 2, 5, 10 și 20 lei confecţionate din aliaj de aluminiu sau nichel. Totalul monedelor divizionare aflate în circulaţie nu putea depăşi 3 miliarde lei.

Prima emisiune a fost comandată la Monetăria Regală britanică. Monedele cu nominalurile de 5 şi 20 lei aveau figurată pe avers efigia Regelui Ferdinand, iar pe revers stema ţării (5 lei) şi un grup de patru ţărănci (20 lei). Următoarele emisiuni din perioada 1930-1931, incluzând nominaluri de 5, 10 şi 20 lei, au fost comandate la monetăriile franceză şi britanică.


Al Doilea Război Mondial (1940 - 1945)

După Dictatul de la Viena din 30 august 1940, odată cu instalarea administraţiei maghiare în Nordul Transilvaniei, circulaţia monetară a fost reglementată după normele Băncii Naţionale Ungare. A fost introdusă moneda ungară, leul românesc fiind preschimbat la cursul 1 pengö = 30 lei. După eliberarea Transilvaniei de Nord de către armatele române şi sovietice în toamna anului 1944, pengö, pengö ai Armatei Roşii şi rublele sovietice au continuat să circule alături de leii româneşti. Lichidarea circulaţiei bancnotelor străine s-a făcut în aprilie-mai 1944.

În urma schimbării regimului politic din România la 6 septembrie 1940, prin abdicarea Regelui Carol II şi proclamarea Statului naţional legionar, nu au fost emise bancnote care să poarte însemne specifice noilor realităţi. S-a preferat aplicarea unui supratipar peste efigia Regelui Carol II cu data 6 septembrie 1940 într-un medalion oval.

În timpul războiului, retragerile din circulaţie au avut şi alte motivaţii decât cele financiare. În anul 1941, au fost retrase din circulaţie monedele de 50 şi 100 lei, sub motivul că nichelul din care erau confecţionate reprezenta un material strategic, fiind utilizat în industria de armament. Au fost introduse, în schimb, monede de zinc, cu valoarea nominală de 2 lei.

Ca şi în alte ţări ocupate în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, armata sovietică a emis bani de război pe teritoriul României, în scopul asigurării aprovizionărilor curente. Circulaţia acestor bancnote s-a limitat la perioada trecerii trupelor sovietice prin teritoriul României. Convenţia de armistiţiu încheiată de România cu Puterile Aliate la 12 septembrie 1944 prevedea retragerea şi răscumpărarea de către guvernul român a leilor emişi de Comandamentul Armatei Roşii. La 1 octombrie 1944, leii sovietici şi-au încetat puterea circulatorie.

În decembrie 1944, Ministerul de Finanţe a autorizat emiterea unui împrumut, Împrumutul Refacerii Naţionale, destinat să acopere cheltuielile României care au rezultat în urma încheierii Convenţiei de armistiţiu. Împrumutul avea valoarea de 50.000 lei, la care se adăuga o medalie comemorativă din aur, „Ardealul nostru”, bătută în tiraj de 1 milion de exemplare. Medalia reprezenta pe avers efigiile suprapuse ale lui Mihai I, Ferdinand I şi Mihai Viteazul. Pe revers erau reprezentate, în jurul capului unei acvile cruciate, stemele celor 11 judeţe ale Transilvaniei reunificate în anul 1944. Având caracteristici similare cu moneda de aur de 20 franci francezi (cu cocoşul galic pe revers), medalia a fost cunoscută sub numele „cocoşel”.


Perioada comunistă (1946 - 1989)

Prin reforma monetară din 1947 au fost introduse noi bancnote ale BNR şi noi monede divizionare emise de Ministerul Finanţelor, 1 leu nou reprezentând 20.000 lei vechi.

O nouă lege monetară a fost adoptată în 1952, prevăzând existenţa următoarelor categorii de semne băneşti: bancnotele Băncii de Stat a Republicii Populare Române, biletele de tezaur ale statului emise de Ministerul de Finanţe şi monedele divizionare. Raportul de bază pentru recalcularea preţurilor, tarifelor, salariilor şi a sumelor din conturile întreprinderilor de stat a fost de 20 lei vechi pentru 1 leu nou.

În 1966, ca urmare a noilor realități politice și schimbarea denumirii țării în Republica Socialistă România, a fost pusă în circulație o nouă emisiune monetară.


Leul în perioada 1990-2005

Schimbarea regimului politic în decembrie 1989 a determinat schimbarea însemnelor monetare ale ţării. În 1991, Banca Naţională a lansat prima nouă emisiune de bancnote, dedicată lui Constantin Brâncuşi. În anii următori, Banca Naţională a continuat să emită bancnote pe care au fost figurate personalităţi ale culturii române: Grigore Antipa (200 lei 1992), Mihai Eminescu (1.000 lei 1991, 1993, 1998; 500 lei 2005), Lucian Blaga (5.000 lei 1998; 200 lei 2006), Nicolae Iorga (10.000 lei 1994, 1999, 2000; 1 leu 2005), George Enescu (50.000 lei 1996, 2000, 2001; 5 lei 2005), Nicolae Grigorescu (100.000 lei 1998, 2001; 10 lei 2005, 2008), Aurel Vlaicu (500.000 lei 2000; 50 lei 2005), I. L. Caragiale (1.000.000 lei 2003, 100 lei 2005).

În anul 1999, Banca Naţională a pus în circulaţie, pentru prima oară, o bancnotă din polimer (2.000 lei - Eclipsa totală de soare din 11 august 1999). Acest tip de suport reprezintă vârful tehnologiei de fabricaţie a biletelor de bancă şi prezintă mai multe avantaje față de suportul tradiţional de hârtie: încorporează elemente de siguranţă suplimentare, este mai durabil, mai uşor de procesat pe maşinile automate şi se poate recicla într-o varietate de produse din plastic.

În anii următori, emisiunile de bancnote de hârtie au fost înlocuite progresiv, astfel încât, odată cu denominarea leului din anul 2005, întreaga cantitate de bancnote a fost fabricată din polimer.