- Versiunea pregătită pentru susținere -

1. Introducere

Doamnelor și domnilor,

Sunt deosebit de onorat de invitația de a deschide ediția din acest an a Festivalului Dilema Veche, desfășurată în superba cetate din Alba Iulia. Acest eveniment cultural cu totul special va avea, cred eu, mult succes, întrucât este gândit și organizat de o publicație de ținută, care de mai bine de două decenii promovează asiduu dezbaterea de idei, atât de necesară în societatea noastră.

După cum a formulat cândva, în stilul său inconfundabil, chiar fondatorul Dilemei, domnul Andrei Pleșu, „omul cu dileme este cel care nu umblă cu absolutul acolo unde nu e cazul, în materie de strategii sau de valori”. Din această perspectivă, îndrăznesc să spun că și noi – macroeconomiștii în general și bancherii centrali în special – suntem niște „dilematici” care căutăm soluții la tot felul de provocări intelectuale. Unele dintre aceste provocări poartă numele de dileme sau chiar trileme – ca guvernator al BNR, m-am confruntat în elaborarea politicii monetare cu probleme care poartă nume precum dilema Tošovský sau imposibila trilemă...

Acest efort continuu de căutare a rezolvărilor adecvate presupune dezbateri îndelungate, derulate în cadrul unor conferințe științifice, seminarii sau colocvii la nivel național și internațional, în care se pun întrebări și se identifică răspunsuri, după ce teoria și realitatea economică sunt întoarse pe toate fețele. S-a întâmplat chiar ca Premiul Nobel pentru economie să fie acordat simultan unor teoreticieni poziționați la capetele opuse ale spectrului de viziuni asupra economiei, cum a fost cazul în 1974, când distincția a fost împărțită de Gunnar Myrdal și Friedrich von Hayek. Primul se pronunța pentru un sistem economic bine reglementat și considera că firmele trebuie să se „miște” în cadrul unui sistem controlat, sub autoritatea statului democratic, în timp ce al doilea, adept al unui stat minimal, a criticat în termeni duri economia capitalistă „planificată” promovată de Myrdal.

Dar, dincolo de discuțiile purtate în mediul academic, dezbateri intense au loc și în interiorul BNR, în toate forurile implicate în procesul complex de fundamentare a deciziilor de politică monetară: grupul de lucru interdepartamental, Comitetul de politică monetară și Consiliul de administrație. Politica monetară a băncii centrale este rezultatul acestui efort colectiv și nicidecum al aplicării mecanice a unor tratamente prescrise într-un tratat de specialitate. Poate că tocmai pentru că suntem obișnuiți să lucrăm în această manieră, apreciem toate dezbaterile de idei al căror scop este unul constructiv, de identificare a unor soluții adecvate la dilemele care apar în diverse sfere de activitate...

Întrucât Festivalul Dilema Veche este unul modern și european, m-am gândit să abordez în prelegerea mea parcursul economiei românești și al BNR către modernitate și europenitate, nu înainte de a vă vorbi despre misiunea băncilor centrale, inclusiv din perspectivă istorică.

2. Scurtă incursiune în istoria băncilor centrale

Pentru a înțelege cum s-a ajuns la obiectivele și funcțiile de astăzi ale băncilor centrale, este utilă o scurtă incursiune în istoria acestor instituții, al căror rol a evoluat foarte mult pe parcursul timpului.

Obiectivul înființării băncilor centrale a fost, la început, de a asigura finanțare guvernelor țărilor respective, în special în contextul nevoii de a acoperi costurile purtării unor războaie. Cea dintâi bancă centrală a fost Riksbank (Banca Suediei), constituită în 1668, care a finanțat războiul împotriva Danemarcei (1675-1679) și participarea Suediei la Marele Război al Nordului (1700-1721), când această țară a înfruntat o coaliție din care făcea parte și Rusia condusă de Petru cel Mare.

A doua bancă centrală din perspectivă cronologică este Banca Angliei, creată în 1694, în toiul Războiului de Nouă Ani (1688-1697). După ce flota engleză suferise o înfrângere grea în fața celei franceze conduse de amiralul Tourville, Regele William al III-lea și Regina Maria a II-a au aprobat crearea unei instituții private care a finanțat efortul considerabil de înnoire a flotei, pentru care banii publici erau cu totul insuficienți.

Merită spus însă că aceste două prime bănci centrale au dobândit abia mai târziu, pe parcursul secolului al XIX-lea, monopolul emisiunii de bani pe întregul teritoriu al statelor respective: pentru Banca Angliei, decisiv în acest sens a fost Statutul din 1844 (the 1844 Bank Charter Act), în timp ce Banca Suediei a obținut dreptul exclusiv de a emite bancnote abia în 1897 (the Riksbank Act).

Banca Franței a apărut în anul 1800, fiind creată de Napoleon pentru a stabiliza moneda națională afectată de hiperinflația din timpul Revoluției franceze, dar și pentru a contribui la finanțarea guvernului, mai ales la susținerea cheltuielilor militare în perioada Războiului celei de-a Doua Coaliții (1798-1802). Băncii Franței i-a fost încredințat monopolul emiterii de bancnote în Paris, acesta fiind extins ulterior la întreaga țară.

Cât despre Banca Națională a României, aceasta a fost creată în aprilie 1880, primind privilegiul exclusiv de a emite bancnote. Capitalul instituției era în întregime românesc și aparținea în proporție de o treime statului și de două treimi particularilor. Merită spus că BNR a fost înființată cu 33 de ani înainte ca Statele Unite să decidă constituirea băncii lor centrale: Sistemul Federal de Rezerve! Dacă a apărut un pic prea târziu pentru a putea sprijini Războiul de Independență, BNR avea să susțină financiar efortul militar al României în timpul Războiului de Reîntregire. Iar în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, banca centrală a susținut guvernul în acoperirea costurilor aferente acțiunilor militare, luând, în același timp, măsuri pentru a tempera inflația și a-și salva tezaurul propriu (cei interesați să afle mai multe pot vizita muzeul deschis recent la Tismana!).

Pe vremea bimetalismului (acoperire în aur și argint) sau a standardului-aur, marja de manevră a băncilor centrale era restricționată chiar de existența acestor etaloane. Cantitatea de bani pe care băncile centrale o puteau furniza economiei era dependentă de cantitatea de metal preţios pe care o dețineau. Confruntate însă cu crize financiare în secolul al XIX-lea și în debutul secolului XX, băncile centrale au început să acționeze ca împrumutători de ultimă instanţă pentru a evita prăbușirea sistemelor financiare ale țărilor lor. S-a ajuns astfel la abandonarea standardului-aur în cursul secolului XX.

Obiectivul stabilității prețurilor a început să fie o preocupare majoră a băncilor centrale după ce s-a renunțat la standardul monetar metalic. Moneda fiduciară (fiat money) a generat posibilitatea unor variații mult mai ample în oferta de bani, ajungându-se astfel și la episoade de hiperinflație, un exemplu celebru în acest sens fiind hiperinflația din Germania din vremea Republicii de la Weimar, la începutul anilor ’20 ai secolului trecut.

În contextul utilizării monedei fiduciare, băncile centrale, având prerogativa emisiunii, sunt instituțiile chemate să acționeze astfel încât să fie păstrată încrederea publicului în aceasta. Nu acoperirea în aur dă acum valoare banilor, ci tocmai încrederea publicului.

După prăbușirea sistemului monetar bazat pe etalonul aur în urma Marii Depresiuni și a celui de-Al Doilea Război Mondial (când statele au finanțat cheltuieli de război emițând monedă fără acoperire în aur), a fost adoptat sistemul de la Bretton Woods. Acesta presupunea legarea monedelor naționale de dolarul SUA – singura monedă care a rămas convertibilă în aur – și restricționarea strictă a fluxurilor de capital pentru a preveni atacurile speculative. În plus, tot în contextul implementării acestui sistem au fost înființate Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, care aveau rol de creditare cu scopul de a preîntâmpina dezechilibre ale balanțelor de plăți în condițiile unui regim de curs de schimb fix. Sistemul a funcţionat o perioadă, fiind însă din ce în ce mai greu de gestionat pe măsură ce fluxurile internaţionale de bunuri şi de capital au căpătat amploare. În 1971, președintele Richard Nixon a anunțat suspendarea convertibilității în aur a dolarului SUA, marcând astfel prăbușirea sistemului de la Bretton Woods și triumful deplin al monedei fiduciare la nivel global.

Despre cum a fost văzut rolul băncilor centrale în ultimele decenii vă voi vorbi în următoarea secțiune a prelegerii mele, pornind de la problematica independenței acestora.

3. Băncile centrale moderne – independență, obiective și performanțe

Dacă primele bănci centrale au fost private, în cursul secolului XX multe astfel de instituții au fost preluate de state și nivelul lor de autonomie s-a restrâns. Marea Inflație, adică nivelul relativ ridicat și volatil al ritmului de creștere a prețurilor cu care s-au confruntat unele țări industrializate în anii ’70 – ca urmare a promovării unei politici monetare expansioniste, destinate a impulsiona creșterea economică și a reduce șomajul –, a fost cea care a condus la majorarea substanțială a gradului de independență a băncilor centrale. Această evoluție a fost necesară tocmai pentru ca politica monetară a acestora să poată fi ferm orientată către asigurarea stabilității prețurilor și nu către alte obiective care pot intra în conflict cu aceasta. În plus, conduita antiinflaționistă a băncilor centrale a fost eficientă și pentru că a beneficiat de credibilitate, publicul conștientizând că aceste instituții nu mai răspund unor presiuni politice care să le deturneze de la urmărirea obiectivului lor primordial.

În aceste condiții, băncile centrale au putut aplica politici monetare de natură să conducă la o inflație scăzută și stabilă, această perioadă fiind cunoscută drept Marea Moderație. Se poate spune că independența băncilor centrale este un efect al dorinței societății de a beneficia de stabilitatea prețurilor. În Germania, de exemplu, amintirea consecințelor dramatice ale hiperinflației din vremea Republicii de la Weimar, pe care am menționat-o mai devreme, a jucat un rol esențial în respectarea cu strictețe în perioada postbelică a independenței Bundesbank, astfel încât stabilitatea prețurilor să nu mai fie periclitată.

Am spus deja de ce politica monetară nu trebuie să fie împovărată cu obiective care pot intra în coliziune cu stabilitatea prețurilor. Aș insista pe acest subiect, invocând și principiul lui Jan Tinbergen – primul laureat al Premiului Nobel pentru economie –, conform căruia pentru fiecare obiectiv de politică economică trebuie să existe măcar un instrument dedicat. În cazul în care numărul instrumentelor este inferior numărului obiectivelor, acestea din urmă nu pot fi atinse. Din acest motiv este oportună o specializare – sau o diviziune a muncii – între politicile economice: dacă obiectivul creşterii economice poate fi urmărit eficient prin politica fiscal-bugetară şi prin măsuri structurale (de pildă, pe piaţa muncii), stabilitatea preţurilor este responsabilitatea politicii monetare. A pretinde ca politica monetară să urmărească alte obiective înseamnă să o împiedici să acționeze eficient pentru atingerea obiectivului propriu.

Aici se impune o mențiune specială: întrucât criza financiară și economică globală izbucnită în a doua parte a deceniului trecut – în vremea Marii Moderații – a relevat că stabilitatea prețurilor nu asigură automat și stabilitatea financiară, a devenit evident că păstrarea acesteia din urmă reclamă o atenție specială din partea băncilor centrale, chiar dacă în statutele acestor instituții nu este formulată într-o manieră atât de clară precum stabilitatea prețurilor. Dar stabilitatea financiară trebuie asigurată utilizând instrumente macroprudențiale, doar în mod excepțional apelându-se la instrumente de politică monetară pentru atingerea acestui obiectiv.

Dacă schimbările instituționale din ultimele decenii au făcut ca băncile centrale să aibă profilul actual, merită amintit că, acum aproape două secole, marele economist David Ricardo avertiza: „Se spune că prerogativa emiterii banilor de hârtie nu poate fi încredințată în condiții de siguranță guvernului, întrucât acesta ar abuza în mod cert de acest privilegiu. Prin urmare, mărturisesc că ar fi un mare pericol în acest sens dacă dreptul de a emite bani de hârtie i-ar fi încredințat guvernului, adică miniștrilor”.

Țin să adaug că banca centrală nu este independentă cu adevărat dacă nu beneficiază de un cadru de jure și de facto care să o izoleze de interferențe sau presiuni din partea unor terțe părți. Altfel spus, independența băncii centrale nu trebuie să existe doar la nivel declarativ, fiind necesar ca instituția să fie protejată efectiv de orice tentative de influențare a activității sale. În acest sens, este important de subliniat că în Uniunea Europeană o bancă centrală nu poate primi instrucțiuni de la nicio instituție sau administrație publică/guvernamentală și nici nu poate fi constrânsă să le acorde fonduri.

Articolul 123, alineatul (1) al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene prevede: „Se interzice Băncii Centrale Europene și băncilor centrale ale statelor membre, denumite în continuare „bănci centrale naționale”, să acorde credite pe descoperit de cont sau orice alt tip de facilitate de credit instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, administrațiilor publice centrale, autorităților regionale sau locale, celorlalte autorități publice, celorlalte organisme sau întreprinderi publice din statele membre; de asemenea, se interzice cumpărarea de titluri de creanță direct de la acestea de către Banca Centrală Europeană sau de către băncile centrale naționale.” Alineatul (2) prevede că „alineatul (1) nu se aplică instituțiilor publice de credit care, în contextul furnizării de lichidități de către băncile centrale, beneficiază din partea băncilor centrale naționale și a Băncii Centrale Europene de același tratament ca și instituțiile private de credit.”

Articolul 130 al aceluiași tratat prevede următoarele: „În exercitarea competențelor și în îndeplinirea misiunilor și îndatoririlor care le-au fost conferite prin tratate și prin Statutul SEBC și al BCE, Banca Centrală Europeană, băncile centrale naționale sau membrii organelor lor de decizie nu pot solicita și nici accepta instrucțiuni din partea instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, a guvernelor statelor membre sau a oricărui alt organism. Instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii, precum și guvernele statelor membre se angajează să respecte acest principiu și să nu încerce să influențeze membrii organelor de decizie ale Băncii Centrale Europene sau ale băncilor centrale naționale în îndeplinirea misiunii lor.”

De fapt, între stat și banca centrală există un contract special, prin care acesteia din urmă i se cere să livreze anumite bunuri publice (stabilitatea prețurilor, stabilitatea cursului de schimb, stabilitatea financiară), oferindu-i-se în acest scop un cadru adecvat. În Europa, obiectivul fundamental, consacrat de legile pe baza cărora funcționează toate băncile centrale din UE, este stabilitatea prețurilor. Nu se poate vorbi însă de stabilitate a prețurilor fără o anumită stabilitate a cursului de schimb al monedei naționale. Și nici fără stabilitate financiară, căci nu mai putem elabora astăzi politica monetară fără a acorda atenția cuvenită interacțiunii complexe cu stabilitatea financiară. O descriere sugestivă a acestei realități îi aparține lui Jaime Caruana, director general al Băncii Reglementelor Internaționale, care privește stabilitatea prețurilor și stabilitatea financiară ca două fațete ale aceluiași bun public pe care societatea îl așteaptă din partea băncii centrale. Dar asupra acestor bunuri publice voi reveni mai târziu, când le voi trata din perspectiva a ceea ce livrează în prezent BNR societății românești. Până atunci însă, voi aborda parcursul economiei românești și al băncii centrale după 1989.

4. Transformarea postcomunistă a economiei românești și a băncii centrale

Transformarea BNR în perioada postcomunistă s-a produs în conexiune cu cea a întregii economii și societăți românești, în cadrul unui proces fără precedent – deci și fără rețete verificate – de trecere:

• de la comunism la democrație;
• de la o economie centralizată la una de piață;
• de la un sistem bancar de tip monobancă la unul pe două niveluri.

Avatarurile perioadei de tranziție economică au făcut ca misiunea băncii centrale a României să fie una dificilă. Politica monetară, responsabilitate fundamentală a BNR, a fost confruntată cu numeroase dificultăți și constrângeri, demersul de combatere a inflației fiind nu de puține ori subminat de necesitatea de a urmări obiective macroeconomice conflictuale sau de a evita o criză generalizată a sistemului bancar.

S-a întâmplat astfel pentru că parcursul României pe drumul către o economie funcțională de piață nu a fost deloc lin. Dimpotrivă, a fost marcat de multe accelerări și încetiniri, ba chiar și de înghețări ale procesului. O trăsătură importantă a procesului de reformare a economiei românești a fost prioritatea acordată, la debutul acestuia, asigurării stabilității sociale și politice a țării.

În acest context, s-a optat pentru o strategie graduală, reformele fiind eșalonate pe mulți ani, spre a nu genera tensiuni sociale majore.

O abordare cu totul diferită a fost cea din Polonia, unde câștigurile pe termen scurt au fost sacrificate pentru crearea de la bun început a unui climat propice unei creșteri economice durabile, bazată pe fundamente solide. Terapia de șoc al cărei artizan a fost ministrul de finanțe Leszek Balcerowicz – care avea să devină mai târziu guvernator al băncii centrale a acestei țări – a generat la început o inflație extrem de ridicată (rata media anuală fiind de aproape 600 la sută în 1990), dar a permis ulterior coborârea relativ rapidă a acesteia către niveluri moderate, la care s-a stabilizat.

În România, unde dilema „terapie de șoc versus gradualism” a fost rezolvată prin alegerea celei de-a doua opțiuni, o astfel de performanță în planul combaterii inflației nu era posibilă în primii ani ai tranziției. Liberalizarea graduală a prețurilor, începută în toamna anului 1990, s-a încheiat în linii mari abia spre finele anilor ’90, făcând să se perpetueze rate înalte ale inflației în tot acest timp. Totodată, întârzierile în restructurarea sau privatizarea companiilor de stat au facilitat înregistrarea unor niveluri ridicate ale arieratelor. Acționând ca o formă de surogat monetar, acestea au subminat restrictivitatea politicii monetare și au alimentat inflația. În plus, dezechilibrele existente la nivelul balanței de plăți puteau fi ajustate doar prin utilizarea în acest sens a cursului de schimb, a cărui depreciere genera, la rândul său, inflație.

De altfel, și în alte țări care, într-o etapă sau alta a procesului de tranziție, au încetinit motoarele efortului de restructurare economică, au apărut astfel de probleme, performanțele lor macroeconomice fiind mai modeste decât cele consemnate în economiile în care procesul de transformare structurală a fost promovat cu consecvență. Revenind la comparația cu Polonia, cred că este relevant faptul că pierderea de producție asociată transformărilor structurale impuse de trecerea la economia de piață a fost integral recuperată în 1995, în timp ce în România acest moment a avut loc abia nouă ani mai târziu.

Orice politică monetară ar fi fost practicată de către BNR în acea perioadă, este de necontestat faptul că mediul de implementare a acesteia era total nefavorabil asigurării unui grad înalt de stabilitate a prețurilor.

Ilustrativă în acest sens este o întâmplare de prin 1992, pe care țin să v-o relatez. Am participat la o întâlnire a guvernatorilor băncilor centrale din fostele țări comuniste, organizată la Washington, pe tema rolului acestor instituții în economia de piață. În ultima zi a reuniunii, Paul Volcker, fostul președinte al Rezervei Federale, ne-a povestit cum decurgea viața lui de zi cu zi pe când ocupa această poziție. „La ora 8 și jumătate sau 9 ajung la birou. Trag sertarul, scot pachetul de trabucuri. Iau un trabuc, îl aprind. Pe masa mea se află Wall Street Journal. Îl citesc ca să percep sentimentul pieței. Apoi studiez raportul serviciilor de monitorizare a pieței. Dacă am nelămuriri, solicit un consilier la telefon. Desfac sertarul din partea dreaptă și scot de acolo raportul Federal Open Market Committee. Îl recitesc. După care privesc în fața mea, unde sunt două butoane: pe unul scrie „cumpără”, iar pe altul „vinde”. Apoi mă decid. Apăs pe butonul „cumpără” și se întâmplă tot ce ați văzut în prezentarea din ziua anterioară (se injectează lichiditate în piață, aceasta ajunge la firme și la populație, scad ratele dobânzilor, crește venitul disponibil, crește cererea, sporește activitatea economică). Invers, dacă decid să vând”. După această prezentare mai puțin obișnuită, în pauza de cafea Paul Volcker a dorit să îi cunoască pe guvernatorii prezenți la întâlnire. Fiecare i-a enumerat măsurile de reformă pe care le-a întreprins. Când a venit rândul meu, m-a întrebat câte butoane am la dispoziție și pe care le utilizez. Răspunsul meu a fost că am cam o sută de butoane și apăs pe toate, dar nu se întâmplă mare lucru...

În astfel de condiții, nu doar combaterea inflației, ci și bătălia pentru temperarea fluctuațiilor cursului de schimb, precum și cea pentru stabilitatea sistemului financiar nu puteau fi altfel decât complicate și de durată. Momente de inflație înaltă, aprecieri sau deprecieri excesive ale cursului de schimb sau probleme majore ale unor bănci (inclusiv falimente în anii ’90 și la începutul anilor 2000) nu au putut fi evitate, dar au fost gestionate și depășite cu bine. Aș mai aminti și faptul că de la reînființarea sa ca bancă centrală a statului român, BNR a funcționat aproape o jumătate de deceniu cu un nivel extrem de redus al rezervelor valutare (care se situau în anul 1990 la circa 26,5 milioane dolari SUA, iar în 1993 la 42,3 milioane dolari SUA). Acestea au fost treptat refăcute, ajungând în iulie 2016 la peste 32,6 miliarde euro (adică aproape 37 miliarde dolari SUA), în condițiile în care administrarea lor a fost realizată în mod echilibrat, fiind depășite momentele delicate.

Un astfel de moment a fost consemnat și la sfârșitul anilor ’90, când, ca urmare a impactului crizei asiatice din toamna anului 1997, al crizei din Rusia din vara anului 1998, precum și al minicrizei din America Latină din ianuarie 1999 (ilustrată cel mai bine de devalorizarea abruptă a realului brazilian), creditorii externi au devenit mult mai precauți în acordarea de noi credite țărilor percepute ca având un risc ridicat. Iar cum România a înregistrat tocmai în anul 1999 vârful de plată în contul datoriei externe, agențiile de rating au depunctat-o, considerând că, într-un mediu extern complet nefavorabil, nu își va putea achita obligațiile. Și totuși, chiar și în acel context atât de dificil, printr-o ajustare severă a politicilor economice România nu numai că și-a plătit la timp și integral datoria ajunsă la scadență, dar a și reușit să refacă, spre sfârșitul aceluiași an, nivelul rezervelor valutare.

De fapt, linia călăuzitoare a acțiunii BNR în acea perioadă frământată a anilor ’90 a constat în menținerea unui minimum de stabilitate macroeconomică (inclusiv prin îndepărtarea amenințării hiperinflației), premisă obligatorie pentru desfășurarea reformelor care au transformat economia și societatea românească. Abia ulterior acelui prim deceniu postcomunist – pe care unii l-au catalogat drept deceniul pierdut al României –, evoluțiile preponderent pozitive la nivelul economiei naționale, având ca ancoră majoră derularea procesului de aderare la Uniunea Europeană (negocierile de aderare fiind lansate în februarie 2000, după decizia în acest sens a Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999), au condus la instaurarea unui proces durabil de dezinflație și creștere economică.

În anii premergători intrării în Uniunea Europeană, dar și pe parcursul perioadei postaderare, Banca Națională a României a imprimat politicii monetare un caracter anticiclic. Cu toate acestea, contextul în care a trebuit să acționeze politica monetară i-a limitat considerabil eficacitatea în ceea ce privește atingerea obiectivelor anuale de inflație. Elementele principale ale acestui context au fost, mai ales în perioada imediat următoare aderării, lipsa de sprijin din partea altor politici economice, dominanța șocurilor de natura ofertei (adică modificări ale unor costuri pe care le suportă producătorii, precum prețuri ale materiilor prime, salarii, taxe indirecte), precum și gradul ridicat de substituție valutară (adică pondere ridicată a depozitelor și creditelor în valută).

În absența unui sprijin consistent și de durată din partea celorlalte politici economice (fiscală și salarială), exista riscul ca stabilitatea prețurilor să fie realizată în detrimentul altor echilibre macroeconomice, ceea ce s-ar fi dovedit a fi, în ultimă instanță, un proces autoreversibil. De exemplu, este evident că, pe fondul intrărilor masive de capital, creșterea ratelor dobânzilor pentru menținerea ratei inflației la un nivel scăzut și stabil ar fi avut drept rezultat aprecierea suplimentară a monedei naționale și majorarea deficitului de cont curent.

Pe parcursul procesului de dezinflație, BNR și-a adaptat politica monetară la evoluția mediului de implementare, trecând la strategia de țintire directă a inflației în august 2005, după ce rata anuală a inflației ajunsese să fie exprimată printr-o singură cifră. Pentru că am ajuns la țintirea inflației, țin să menționez că s-a optat pentru aceasta nu doar pe fondul diminuării inflației și al îndeplinirii altor premise ale funcționării acestei strategii, ci și în contextul în care aceasta a câștigat teren pe plan internațional. Îmi amintesc că la începutul anilor ’90, strategiile monetare bazate pe o ancoră nominală – fie cursul de schimb, fie un agregat monetar (adică o anumită componentă, mai restrânsă sau mai largă, a cantității de bani din economie) – erau dominante, iar din perspectiva aranjamentelor de curs de schimb, în aproape două treimi dintre țările lumii funcționa o anumită formă de flotare controlată.

Lucrurile aveau să evolueze însă rapid. Țintirea agregatelor monetare – practicată și de BNR în anii ’90 – a căzut în desuetudine până la finele acelui deceniu, din rațiuni de fracturare a relației agregate monetare-inflație, țintirea directă a inflației începând să fie utilizată în majoritatea țărilor care nu practicau cursuri fixe. Încă din 1996, Mishkin și Estrella – doi dintre cei mai reputați specialiști în domeniu – se întrebau, în titlul unui articol care a făcut ceva vâlvă, „Există un rol pentru agregatele monetare în conducerea politicii monetare?”. „Nu prea” era concluzia la care ajungeau. Iar aranjamentele de curs de schimb s-au deplasat în același interval către regimurile extreme (curs fix sau flotare complet liberă), pe fondul liberalizării fluxurilor de capital.

Dar evoluția viziunilor privind politica monetară și de curs de schimb nu s-a oprit aici. Ca urmare a crizei financiare și economice globale, și țintirea inflației este supusă unui test deloc ușor: va trebui să se folosească în mai mare măsură de componenta sa flexibilă, fie și constrânsă, pentru a opera cu succes într un mediu în care stabilitatea financiară reclamă o atenție sporită. Iar în ceea ce privește regimurile de curs de schimb, conceptul de „flotare controlată plus” (apărut în 2002, anul prăbușirii consiliului monetar din Argentina) a câștigat tot mai mulți adepți în rândul teoreticienilor, dar și al decidenților, putându-se afirma că cercul s-a închis: s-a mers de la flotare controlată la regimuri extreme și înapoi.

Acestea fiind spuse, mi se pare evident că, oricare ar fi obiectivele și regulile stabilite pentru elaborarea și implementarea politicii monetare, nu este de dorit ca acestea să fie urmărite și, respectiv, aplicate într-o manieră mecanică. Un bancher central nu își poate permite luxul de a se izola într-un turn de fildeș; dimpotrivă, el trebuie să fie în permanență atent la evoluțiile și tendințele din economie și din sistemul financiar.

Această abordare nu trebuie nicidecum asimilată promovării unei conduite discreționare. Este vorba, de fapt, despre o ancorare cât mai solidă în realitățile de zi cu zi, a căror complexitate întrece adesea imaginația acelora care concep reguli sau modele economice. De pildă, în perioada 2009-2010, când economia românească s-a aflat în recesiune, forțarea îndeplinirii țintelor anuale de inflație printr-o restrictivitate sporită a politicii monetare ar fi adâncit și mai mult declinul economic. În plus, asigurarea stabilității prețurilor nu este garantată doar de comportamentul politicii monetare, oricât de restrictivă ar fi aceasta. De altfel, conduita expansionistă a politicii fiscale și a celei salariale în anii precriză a accentuat caracterul ciclic al evoluțiilor din economie și a epuizat spațiul de manevră al autorităților în stimularea economiei ulterior începerii manifestării efectelor crizei globale. În aceste condiții, nu s-a putut reveni în perioada recesiunii la o conduită anticiclică, de natură să reducă gradul de împovărare a politicii monetare cu obiective care, cel puțin pe termen scurt, intră în conflict cu stabilitatea prețurilor.

5. Ce livrează în prezent BNR societății românești?

După mai bine de un sfert de secol de la începutul tranziției, se poate considera că societății românești îi sunt livrate acum „cele trei aspecte ale stabilității”, cum numește Charles Goodhart, fost membru al Comitetului de politică monetară al Băncii Angliei, stabilitatea prețurilor, stabilitatea cursului de schimb și stabilitatea financiară.

Să luăm pe rând – dar și pe scurt! – aceste trei „aspecte ale stabilității”. În ceea ce privește stabilitatea prețurilor, BNR livrează în prezent societății românești inflație scăzută. Nivelul mediu anual al acesteia nu a depășit 4 la sută din 2012 până în prezent, iar plasarea sa temporară în teritoriul negativ în momentul actual este provocată de persistența efectului reducerii cotei standard a TVA de la 24 la 20 la sută în ianuarie 2016.

Stabilitatea cursului de schimb este asigurată în condiții de piață, regimul actual fiind unul de flotare controlată (și nu unul de curs fix precum în Bulgaria, de pildă). Sunt evitate fluctuațiile prea ample ale cursului de schimb pentru a nu se induce volatilitate excesivă în economie. Totodată, dat fiind că moneda națională este pe deplin convertibilă, cetățenii și firmele din România pot face prin intermediul băncilor plăți în orice valută către beneficiari din orice țară.

Referitor la stabilitatea financiară, merită subliniat faptul că dacă unele bănci au dat faliment pe parcursul procesului de tranziție, s-a întâmplat astfel pentru că nu au făcut față pe piața bancară, nicidecum pentru că supravegherea BNR nu și-ar fi îndeplinit atribuțiile. Trebuie să înțelegem că este firesc ca unele instituții să iasă de pe piață, iar altele să intre pe piață. Este vorba tocmai despre acel proces de distrugere creatoare – cum îl numea cunoscutul macroeconomist austriac Joseph Schumpeter (care în tinerețe a predat la Universitatea din Cernăuți) –, proces absolut normal într-o economie de piață. Dacă s-ar fi ajuns la o criză sistemică, atunci ar fi fost într-adevăr responsabilitatea băncii centrale. Pentru că discutăm despre stabilitatea financiară, țin să adaug că BNR este preocupată ca banii milioanelor de deponenți din România să fie în siguranță, ceea ce este esențial pentru ca publicul să își păstreze încrederea în sistemul bancar.

Merită subliniat că BNR livrează aceste trei bunuri publice în condițiile în care, pentru a putea funcționa, a primit de la acționari 30 milioane lei în anul 1880, când a fost înființată. Din acest capital social, două treimi au fost aportul acționarilor privați, iar 10 milioane lei au provenit de la statul român. Atât și nimic mai mult! Aceasta se întâmpla în secolul al XIX-lea. La finele anului 2015, capitalul, fondurile și rezervele BNR totalizau circa 16,2 miliarde lei, din care rezervele înregistrau peste 2,2 miliarde lei. Nivelurile ridicate ale acestor indicatori, care îi asigură băncii centrale o poziție financiară sustenabilă, sunt exclusiv rezultatul activității instituției, care a acționat pentru îndeplinirea obiectivelor sale, dar a și înregistrat adesea profit (din care nu trebuie uitat că a plătit către bugetul statului un impozit de 80 la sută).

Dacă am vorbit despre capitalul bănesc al BNR, țin să spun că personalul acestei instituții – echipa de profesioniști care s-a format și s-a consolidat în timp – este, de fapt, cel mai important capital și trebuie păstrat pentru ca banca centrală să funcționeze într-o manieră performantă pe mai departe. Orice măsuri a căror adoptare ar conduce, voit sau nu, la destrămarea acestei echipe ar echivala cu pierderea de către banca centrală a unei expertize extrem de relevante pentru îndeplinirea atribuțiilor instituției. Complexitatea activităților desfășurate în acest scop face ca mulți dintre specialiștii din cadrul BNR – foarte căutați pe piața muncii, inclusiv de către băncile private – să fie greu de înlocuit, căci pregătirea lor durează ani de zile. Dacă se dorește ca BNR să livreze în continuare bunurile publice așteptate de societate de la banca centrală, este esențial ca această echipă să aibă condiții adecvate derulării activității sale.

6. O privire spre viitor: continuarea convergenței economice fără sacrificarea stabilității macroeconomice și financiare

Orice privire în viitor – inclusiv dacă este vorba despre viitorul unei economii – trebuie să aibă ca punct de plecare situația actuală. În ultimii ani, economia românească a înregistrat o creștere economică remarcabilă prin ritmul relativ înalt, superior majorității țărilor din UE, înregistrat în condițiile menținerii deficitului fiscal și a celui de cont curent la niveluri sustenabile. Totodată, criteriile de convergență nominală, mai cunoscute sub denumirea de criterii de la Maastricht, sunt momentan îndeplinite, dar se impune asigurarea durabilității acestei performanțe pentru a putea adopta cu succes moneda unică europeană.

Este evident că procesul de convergență a economiei românești trebuie să continue, fără însă a periclita echilibrele macroeconomice și stabilitatea financiară. Oricât de mult și-ar dori societatea românească o apropiere rapidă de standardele de viață din Occident, trebuie să fim conștienți că, pentru a nu deraia, convergența trebuie să se desfășoare într-un ritm sustenabil. Aici cred că se potrivește foarte bine celebrul proverb „graba strică treaba”: graba de a recupera decalajele poate strica echilibrele macroeconomice...

Forțarea și trenarea convergenței sunt deopotrivă nocive, deci contraindicate, iar preocuparea pentru conservarea echilibrelor macroeconomice nu împiedică dezvoltarea României. Dimpotrivă, îi conferă sustenabilitatea necesară unui parcurs lin.

Dacă acceptăm că nu trebuie obținută cu orice preț, atunci cum ar trebui abordată convergența? Opinia mea este că în absența unui efort susținut și coerent de promovare a derulării acesteia pe coordonate sustenabile, asupra performanțelor macroeconomice notabile, obținute cu greu în ultimii ani, va plana mereu, precum o sabie a lui Damocles, amenințarea unei deteriorări abrupte.

Asigurarea sustenabilității creșterii și a convergenței economice este esențială: revin la lecțiile pe care trebuie să le învățăm de pe urma crizei globale, care a afectat atât de puternic economia românească și spun că o lecție prețioasă este aceea că o expansiune excesivă conduce – mai devreme sau mai târziu – la o recesiune de proporții. Izbucnirea acelei crize ne-a surprins într-un context politic complicat, când, din rațiuni electorale, deficitul fiscal și cel al contului curent au fost lăsate să se situeze la niveluri foarte înalte, forțându-se o creștere economică rapidă, dar total nesustenabilă. Consecința a fost inevitabilitatea unui amplu și dureros efort de ajustare în anii care au urmat.

Economia evoluează pe astfel de traiectorii bulversante pentru societate atunci când decidenții, preocupați prea mult de termenul scurt, ignoră faptul că fluctuațiile inerente ciclului economic trebuie atenuate de politicile macroeconomice, nicidecum alimentate. A crede că se poate realiza convergența prin arderea etapelor, eventual peste noapte, este doar o iluzie periculoasă – dacă îi cădem pradă, trezirea la realitate nu va fi deloc plăcută!

Creșterile de productivitate sunt esențiale pentru progresul durabil al convergenței, întrucât reprezintă o evoluție care permite atât o creștere economică mai rapidă, cât și majorări de salarii. Are loc astfel o creștere cu adevărat sustenabilă a standardelor de viață. Nu degeaba a afirmat Paul Krugman, laureat al Premiului Nobel pentru economie, că „productivitatea nu este totul, dar pe termen lung este aproape totul” întrucât „abilitatea unei țări de a îmbunătăți standardul de viață de-a lungul timpului depinde aproape în totalitate de capacitatea acesteia de a crește producția pe lucrător”.

Totodată, pentru a converge în mod durabil avem nevoie în egală măsură de fonduri europene și de reguli europene – și este greu să progresăm dacă nu absorbim masiv aceste fonduri și nu respectăm aceste reguli... Dar dacă ne dorim cu adevărat ca procesul de convergență a economiei românești să fie o poveste de succes, vom reuși să promovăm politici economice coerente și consecvente în toate domeniile care contează pentru derularea acestui efort complex.

În ceea ce privește obiectivul fundamental al BNR, chiar dacă rata anuală a inflației se situează temporar în teritoriul negativ, pentru următorii ani se întrevăd presiuni inflaționiste ce nu pot fi neglijate. Când asistăm la creșteri anuale de vânzări și de venituri cu două cifre, nu putem să spunem că nu există pericolul creșterii prețurilor. După cum am menționat și cu patru ani în urmă, într-un discurs intitulat „Politica monetară în perioada tranziției. Gestionarea modificărilor de paradigmă” (da, uneori nu ne-am confruntat doar cu dileme, ci cu veritabile modificări de paradigmă economică!), am învățat din experiență că inflația este o maladie perfidă, care trebuie tratată cu seriozitate. De fapt, unul dintre primele sfaturi pe care le-am primit în calitate de guvernator de la omologi mai experimentați a fost tocmai acesta: pentru un guvernator, nu există inflație prea joasă sau rezerve valutare prea mari...

În încheiere, vă mulțumesc pentru acest prilej de a dialoga cu reprezentanți ai societății civile, ai mediului academic și ai publicului larg și vă invit să veniți și dumneavoastră la evenimentele organizate de BNR pe diverse teme, nu neapărat strict economice. Țin să amintesc că în același an 1993 în care a apărut prima ediție a „Dilemei”, Banca Națională a României a organizat, împreună cu Asociația Română a Băncilor și Fundația Culturală „Magazin Istoric”, cea dintâi ediție a simpozionului anual de istorie și civilizație bancară care poartă numele istoricului Cristian Popișteanu și are loc în fiecare an. Ne-am implicat și în alte acțiuni culturale, multe dintre acestea desfășurându-se la sediul instituției noastre.

Un exemplu recent în acest sens este găzduirea sculpturii „Cumințenia pământului”, care poate fi vizitată la Muzeul BNR. Expunerea acesteia în Sala de Marmură a Palatului Vechi al BNR face parte din campania națională „Brâncuși e al meu”, al cărei scop este informarea publicului privind subscripția publică pentru achiziționarea de către statul român a acestei creații a lui Constantin Brâncuși.

Acestea fiind spuse, aștept întrebările dumneavoastră.

26 august 2016