Traducere a discursului susținut în limba engleză
Distinși oaspeți,
Doamnelor și domnilor,
Permiteți-mi să vă urez bun venit la Banca Națională a României. Banca centrală a României găzduiește conferința ELEC (Liga Europeană pentru Cooperare Economică) pentru a șaptea oară. Prima conferință organizată la București a fost în 2011, având ca temă „Energia din surse regenerabile și infrastructura de transport în regiunea Mării Negre”. În anul următor, am discutat despre „Europa de est și UEM: stabilirea parcursului optim pentru introducerea euro”. În 2013 a avut loc cea de-a treia ediție a reuniunii Dialogul pentru finanțarea spațiului dunărean. Un an mai târziu, dezbaterile s-au axat pe „Agricultura și protecția mediului în Europa centrală și de est și contribuția acestora la creșterea economică și ocuparea forței de muncă”. În 2016, tema discuțiilor a fost „Cum poate UE să creeze un cerc virtuos în regiunea Mării Negre – situația securității alimentare și energetice”, iar anul trecut am dezbătut „Provocările la adresa Europei de est în contextul turbulențelor actuale din UE și UEM – continuarea reformelor și investițiile pentru viitor”. După cum se poate observa, subiectele dezbătute în cadrul tuturor conferințelor ELEC au pus cu siguranță într-o lumină nouă posibilele modalități de abordare a provocărilor viitoare.
Încă de la înființarea sa în anul 1946, Liga Europeană pentru Cooperare Economică s-a afirmat ca o rețea independentă a oamenilor de afaceri care și-au unit expertiza și influența pentru a stimula integrarea europeană. Diversitatea și independența membrilor acesteia au reprezentat întotdeauna surse de inspirație pentru ELEC în formularea întrebărilor potrivite și a opiniilor coerente, urmărind permanent interesul european.
Conferința ELEC din acest an promite să fie la fel de interesantă, întrucât se concentrează pe „Convergența către extinderea zonei euro”, iar eu am onoarea de a mă număra printre principalii vorbitori.
Salut cooperarea strânsă între reprezentanții guvernamentali din regiune și înalții oficiali europeni, dar și cu sectorul privat și cu organizații prestigioase, precum ELEC.
Nu ar trebui să pierdem niciodată din vedere faptul că aceste discuții au scopul de a ne ajuta în procesul de convergență, care este în beneficiul tuturor. Iar acest demers se poate realiza doar în baza unui dialog constant și divers.
Permiteți-mi să îi salut pe oaspeții noștri renumiți de peste hotare: Baronul Bernard Snoy – președintele ELEC International, dl. Wim Boonstra – președintele Comisiei monetare a ELEC, dl. Servaas Deroose – director general adjunct al Direcției Generale de Afaceri Economice și Financiare a Comisiei Europene, precum și pe distinșii vorbitori și paneliști.
Doamnelor și domnilor,
Asemenea temelor discutate la reuniunile anterioare, „Convergența către extinderea zonei euro” este deosebit de importantă și merită dezbătută pe larg. Aș porni în abordarea sa de la faptul că procesul de adoptare a euro de către noile state membre este o chestiune de „când”, nu de „dacă”, întrucât acestea nu beneficiază de clauza de neparticipare. Angajamentul de a intra în zona euro este indiscutabil, dar gestionarea demersului complex de asigurare a convergenței economice necesare în acest scop este lăsată în bună măsură la discreția autorităților din țările candidate. În acest context, abordarea a fost diferită și în timp, și la nivelul țărilor.
Imediat după aderarea noilor state membre la Uniunea Europeană, datele-țintă asumate pentru adoptarea euro erau foarte ambițioase, în pofida stadiului nu foarte avansat la momentul respectiv al îndeplinirii unora dintre criteriile de la Maastricht. Atitudinea mai prudentă care s-a instalat ulterior semnalează nu neapărat incapacitatea sau dificultatea încadrării în limitele prevăzute de criteriile de convergență nominală, manifestându-se, mai degrabă, după declanșarea crizei internaționale, pe fondul estompării unora dintre avantajele adoptării euro, concomitent cu creșterea vizibilității costurilor acesteia. Astfel, suntem martori la o tratare substanțial revizuită și mai cuprinzătoare a procesului de trecere la euro în ansamblul său.
În ceea ce privește diferențele actuale de abordare între țări, unora li s-ar putea părea ciudat că Bulgaria are în vedere o intrare mai rapidă în zona euro decât România. Este adevărat că cele două țări vecine au multe în comun, dar există și lucruri care le despart (nu doar Dunărea!). Bulgaria are consiliu monetar și este firesc să privească adoptarea euro ca pe o ieșire sănătoasă din acest aranjament de politică monetară (prin adoptarea căruia, în urmă cu două decenii, a făcut jumătate din pasul către zona euro). În schimb, Romania practică un regim de curs de schimb flexibil și o strategie de țintire directă a inflației, la fel ca Ungaria, Polonia și Republica Cehă, și, în consecință, abordarea este diferită, trecerea la euro fiind mai complexă într-o astfel de situație. Aceasta nu înseamnă nicidecum că România este sceptică privind adoptarea euro, ci doar că are nevoie de o viziune cuprinzătoare menită să asigure intrarea la momentul potrivit și cu succes în zona euro.
Dacă vorbim despre acest subiect, nu poate fi ignorat nici faptul că noile state membre care au adoptat euro – Letonia, Lituania, Estonia, Slovacia, Slovenia – sunt țări relativ mici, cu un nivel diferit de convergență reală. În ceea ce privește țările care se află, în prezent, în procesul de adoptare a euro, eu unul mă număr printre cei care pun accentul pe necesitatea unei convergențe sustenabile, conștientizând că, pentru a beneficia de avantajele aderării la zona euro, trebuie îndeplinite în același timp câteva condiții esențiale. Imperativul îndeplinirii durabile – și nu accidentale, forțate sau temporare – a criteriilor de convergență nominală reprezintă doar un aspect. De fapt, durabilitatea convergenței a fost prevăzută chiar în Tratatul de la Maastricht (formularea exactă este „grad înalt de convergență sustenabilă”), dar de acest „amănunt” s-a ținut prea puțin cont pentru o vreme. Iar acum este evident pentru toată lumea că procesul de convergență reală este, la rândul său, esențial pentru sustenabilitatea întregului proces de adoptare a euro.
Este adevărat că opiniile privind nivelul optim și chiar privind relevanța acestui factor pentru succesul aderării la o uniune monetară sunt cât se poate de diverse. Totuși, este esențială atingerea unui anumit nivel al venitului pe locuitor înainte de trecerea la euro, întrucât un decalaj de convergență major poate complica gestionarea ciclului economic în absența independenței politicii monetare. Dar chiar și țările care sunt deja membre ale zonei euro ar trebui să își crească în continuare nivelul de convergență reală. În opinia mea, direcția procesului de convergență reală, precum și sustenabilitatea și buna desfășurare sunt la fel de importante ca nivelul acestuia.
Este cert că România a înregistrat progrese vizibile din punctul de vedere al convergenței economice, proces al cărui debut este legat de perspectivele dobândirii calității de stat membru al UE, consemnând o majorare semnificativă a nivelului PIB/locuitor raportat la media zonei euro (pe baza PPS – standardul puterii de cumpărare), de la 31,7 la sută în anul 2005 la 58,6 la sută în anul 2017. Țările din regiune au înregistrat o tendință similară, același indicator majorându-se în Bulgaria de la aproximativ 33 la sută la 47 la sută, iar în Republica Cehă, Ungaria și Polonia, care au pornit de la un nivel mai avansat, creșterile indicatorului au variat între 9 și 20 de puncte procentuale în intervalul 2005-2017. Totuși, mai este cale lungă până la finalizarea acestui proces în noile state membre din afara zonei euro.
O traiectorie fără sincope a convergenței reclamă un mix de politici macroeconomice prudente (monetare, fiscale sau macro-prudențiale), deși în practică este dificil să mobilizezi sprijinul pentru astfel de politici. În acest context, permiteți-mi să menționez faptul că preocuparea bancherilor centrali pentru îndeplinirea obiectivului stabilității prețurilor nu este întotdeauna în consonanță cu dezideratul unei creșteri economice rapide. Acest lucru generează uneori impresia că bancherii centrali ar fi prea conservatori și ar limita dezvoltarea accelerată a economiilor naționale. Teama de inflație tinde să fie pusă în umbră de dorința de prosperitate obținută repede, iar „obsesia stabilității” manifestată la nivelul băncilor centrale poate trece drept refuz al progresului.
Revenind la politicile macroeconomice, pentru o eficacitate sporită, acestea trebuie însoțite de reforme structurale menite să creeze un cadru economic mai flexibil, astfel încât asocierea lor să faciliteze convergența lină și durabilă a nivelului de trai. Cu alte cuvinte, politicile anticiclice și reformele structurale nu sunt antagonice, ci complementare.
În general, reformele structurale sunt fundamentale pentru consolidarea convergenței, asigurarea unei creșteri durabile și flexibilizarea economiei pentru a beneficia de intrarea în zona euro, având în vedere că avantajele adoptării monedei unice nu sunt necondiționate. Ce înțelegem mai exact prin reforme structurale? După cum spunea Mario Draghi în anul 2017, pentru mulți înseamnă o agendă pragmatică de politici vizând intensificarea creșterii pe termen lung și accelerarea procesului de ajustare la șocuri, aspecte esențiale pentru membrii unei uniuni monetare. Alții însă înțeleg această sintagmă ca înglobând o varietate de politici, dintre care unele au costuri potențial negative pe termen scurt și efecte distribuționale adverse.
Un domeniu în care implementarea acestor reforme ar fi cu siguranță benefică este piața muncii, într-un moment în care piața din România se confruntă cu provocări ce nu sunt, de bună seamă, nici noi, nici neobișnuite. Din postura de economie deschisă angajată pe calea recuperării decalajelor, în cadrul unei Uniuni Europene fundamentate pe libera circulație a capitalurilor și a forței de muncă, nu se putea ca țara noastră să nu se confrunte, mai devreme sau mai târziu, cu o dilemă. Mai precis, în economia românească există diferențe de opinie în privința nivelului salariilor: pe de o parte, salariile ar trebui să fie dictate de dinamica productivității, astfel încât să nu conducă la erodarea poziției competitive, iar pe de altă parte nu pot fi cu mult inferioare salariilor din alte economii, ca să nu asistăm pur și simplu la un exod al forței de muncă, cu implicații dramatice dacă nu este stopat rapid. De fapt, în prezent ne confruntăm cu o problemă a emigrației, având în vedere că peste 3 milioane de români (un procent semnificativ al populației) și-au părăsit țara natală și s-au îndreptat către alte state membre ale UE.
Pentru a atenua acest fenomen, ar trebui ca salariile să crească. După cum remarcam anterior, singurul mod de a face acest lucru fără a afecta competitivitatea este prin creșterea productivității. Acest obiectiv se poate realiza pe mai multe căi, însă multe dintre ele implică un volum considerabil de timp (spre exemplu, nu se poate remedia peste noapte problema îmbătrânirii populației).
Investițiile străine directe din ultimii ani au contribuit la creșterea productivității totale a factorilor, însă angajatorii se confruntă în momentul de față cu un deficit semnificativ de forță de muncă, generat parțial tocmai de emigrarea masivă. Prin urmare, putem chiar vorbi acum despre angajatori descurajați, spre deosebire de perioadele post-criză, când lucrătorii sunt cei descurajați. Astfel, ne regăsim într-o altă dilemă: să ne asigurăm că nivelurile salariilor sunt compatibile cu atragerea investitorilor, dar în același timp să conștientizăm că – cel puțin în anumite domenii – salariile trebuie majorate în prezent pentru a atenua exodul forței de muncă, fenomen care afectează în egală măsură sectorul public și pe cel privat. După părerea mea, soluția constă în majorarea salariilor într-un ritm adecvat, sustenabil, astfel încât să beneficiem în ultimă instanță de un nivel de trai îmbunătățit, care să se reflecte în creșterea puterii de cumpărare, dar și de menținerea echilibrelor macroeconomice, precum și de bunuri publice cu o calitate mai ridicată – îndeosebi autostrăzi –, pentru că, la urma urmei, nu numai salariile joacă un rol în povestea emigrației.
Referitor la autostrăzi, aș dori să subliniez că infrastructura este esențială pentru asigurarea legăturilor între diferite regiuni ale țării și pentru promovarea coeziunii. Acest lucru este cu atât mai important cu cât, deși aderarea la UE a avut rol de catalizator pentru convergența reală la nivel de țară, decalajele de dezvoltare între diferite regiuni ale noilor state membre, inclusiv România, nu s-au redus semnificativ.
Permiteți-mi să închei prin a aminti cuvintele rostite de Otmar Issing cu prilejul dineului care a marcat încheierea activității sale în cadrul BCE, în 2006, atunci când lucrurile păreau să meargă de la sine în direcția potrivită: „Am fost cu toții privilegiați să participăm la un experiment istoric unic: crearea unei noi monede pentru Europa. Am fost nevoiți să navigăm în ape neexplorate și se prea poate să nu fi ajuns încă pe Tărâmul Făgăduinței”. Este evident că, pentru un proces lin de recuperare a decalajelor economice, sunt importante menținerea unei perspective pe termen lung și implementarea de politici și reforme coerente. Progresele înregistrate anterior în sfera convergenței nominale și reale, deși semnificative, nu garantează succesul în viitor al acestui proces (de exemplu, un pericol real este să ne alăturăm altor țări aflate în capcana venitului mediu). O abordare realistă și echilibrată a procesului de adoptare a euro presupune ca acesta să fie gestionat luându-se în considerare absolut toate elementele relevante pentru sustenabilitatea convergenței economice. Doar astfel vom putea naviga cu bine până la portul de destinație…
Vă mulțumesc pentru atenție și vă doresc dezbateri vii și, deopotrivă, fructuoase!
Banca Națională a României, sala Mitiță Constantinescu
București, 25 octombrie 2018