Versiune pregătită pentru susținere

Doamnelor și domnilor,

Sunt onorat să iau cuvântul în fața unui asemenea public distins. După atâția ani în funcția de guvernator al Băncii Naționale a României, dezbaterile de astăzi îmi oferă o ocazie în plus de a analiza retrospectiv rolul îndeplinit de politica monetară în susținerea convergenței nominale și reale din România. Au trecut aproape două decenii de la demararea negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană (atunci, în anul 2000, ocupam funcția de prim-ministru). România deține statutul de membru al UE de mai bine de 10 ani. Permiteți-mi în cele ce urmează să vă împărtășesc opinia mea, bazată pe învățămintele acumulate în toți acești ani, cu privire la relația dintre politica monetară și convergența economică.

Dați-mi voie să formulez mai întâi o serie de considerații privind convergența economică. În primul rând, criteriile de convergență nominală sunt profund înrădăcinate în mintea factorilor de decizie, dar Tratatul de la Maastricht statuează în mod explicit și faptul că este necesar „un grad ridicat de convergență sustenabilă”. Totuși, se pare că uneori această cerință a fost trecută cu vederea. În al doilea rând, experiența practică acumulată până în prezent în ceea ce privește adoptarea euro a demonstrat că și convergența reală este esențială pentru finalizarea cu succes a acestui proces. Chiar și în absența unei definiții clare și a unui consens asupra unui reper numeric, a devenit limpede că un nivel suficient de ridicat de convergență reală constituie o premisă pentru limitarea la minimum a costurilor asociate cu pierderea independenței politicii monetare ulterior adoptării euro. Ultimii ani au dovedit că zona euro nu este un loc confortabil pentru economiile cu nivel scăzut de competitivitate sau cu piețe rigide. Nu ar trebui să uităm că adoptarea euro implică un angajament permanent, după cum a subliniat Otmar Issing, primul economist-șef al BCE.

România a înregistrat progrese semnificative în domeniul convergenței reale, reflectate în reluarea creșterii economice și accelerarea acesteia în perioada care a urmat crizei economice globale. Această evoluție a condus la un avans al PIB pe locuitor ca pondere în media zonei euro (pe baza standardului puterii de cumpărare) de la 31,7 la sută în anul 2005 la 58,6 la sută în anul 2017. Este cel mai rapid ritm de creștere consemnat în cadrul grupului de țări cu tendințe similare.

Perspectivele clare de aderare la UE au creat condiții favorabile procesului de convergență reală a României anterior anului 2007. Ulterior, aderarea efectivă la „clubul de convergență” al UE a stimulat procesul de recuperare a decalajelor economice. Următoarea etapă este, desigur, aderarea la zona euro. Cu toate acestea, succesul adoptării monedei unice presupune identificarea momentului optim. Acest demers, după cum am subliniat anterior, este condiționat în principal de realizarea unui nivel suficient de înalt de convergență reală, în paralel cu respectarea criteriilor de convergență nominală. Spre deosebire de UE, zona euro nu este un „club de convergență”, întrucât membrii săi actuali nu și-au îmbunătățit neapărat nivelul de convergență după adoptarea euro. În timp ce nivelul optim de convergență reală pentru aderarea cu succes la zona euro constituie încă obiectul unor dezbateri intense, coerența și sustenabilitatea convergenței reale sunt, în opinia mea, cel puțin la fel de importante ca și nivelul acesteia. Și pentru a rămâne pe calea cea bună, convergența economică – atât cea reală, cât și cea nominală – trebuie să avanseze în concordanță cu fundamentele economiei, altminteri progresul ar fi periclitat de derapaje abrupte. La urma urmei, forțarea procesului de convergență este tot atât de nocivă precum amânarea lui.

Referitor la convergența nominală, în intervalul iulie 2015 - noiembrie 2017, România a îndeplinit toate criteriile de convergență prevăzute în Tratatul de la Maastricht (dar fără să participe la mecanismul cursului de schimb). Faptul că, la momentul actual, valorile de referință pentru rata dobânzii pe termen lung și pentru inflație nu mai sunt îndeplinite reprezintă un avertisment că ar trebui depuse eforturi pentru realizarea convergenței nominale într-o manieră durabilă, și nu accidentală sau temporară. Acest lucru este posibil numai atunci când cele două tipuri de convergență se potențează reciproc.

Pe calea către o convergență lină și sustenabilă, un prim principiu călăuzitor este acela de a evita înscrierea pe o traiectorie divergentă. Și aceasta nu numai la nivelul țărilor; reducerea decalajelor de dezvoltare în interiorul țărilor este, de asemenea, esențială pentru atenuarea compromisurilor (trade-offs) generatoare de provocări la adresa politicilor care se confruntă cu șocuri asimetrice. În România, de exemplu, se pot întâlni zone comparabile, în ceea ce privește nivelul de dezvoltare și standardul de viață, cu economiile occidentale, dar și regiuni rămase mult în urmă. În plus, în anul 2016, cea mai bogată regiune a României a fost de aproape patru ori mai bogată decât cea mai săracă regiune (pe baza PIB regional pe locuitor ca pondere în media zonei euro).

Cel de-al doilea principiu în vederea realizării unei convergențe line și sustenabile este de a menține direcția. Mă refer la faptul că, odată ce am făcut pași înainte, nu trebuie să regresăm. Acum este important să menținem economia pe un trend de creștere, fiind totodată extrem de atenți să protejăm echilibrele macroeconomice recâștigate în urma unui proces dureros de ajustare care a avut loc după criza internațională. Singura modalitate de a merge înainte este prin recurgerea la un mix coerent de politici macroeconomice și la reforme structurale ferme, menite să majoreze potențialul de creștere a economiei și, în același timp, să îi sporească rezistența la șocuri. Această abordare nu ar trebui să lase niciodată loc politicilor prociclice.

Acum, că am clarificat cât de importante sunt coerența și sustenabilitatea convergenței reale, este timpul să discutăm cum poate politica monetară să susțină cele două dimensiuni ale procesului de convergență.

Este dincolo de orice îndoială faptul că politica monetară contraciclică creează condiții prielnice pentru o convergență lină. Acesta a fost mereu unul dintre principiile pe care s-au bazat calibrarea orientării politicii monetare a BNR, precum și dezvoltarea și utilizarea instrumentelor acestei politici. În privința celor din urmă, un exemplu îl reprezintă măsurile prudențiale neortodoxe luate înainte de criza globală pentru a reduce impactul fluxurilor de capital extrem de volatile; referindu-se la acestea, FMI a menționat BNR ca fiind unul dintre „pionierii” implementării a ceea ce mai târziu au fost numite „instrumentele macroprudențiale”.

Pentru a menține coerența și sustenabilitatea convergenței reale, politica monetară ar trebui nu numai să acționeze într-o manieră contraciclică, ci și să fie flexibilă, evitând, în același timp, extremele. Pe de o parte, ar trebui să nu ignore, în vreun fel, amenințarea inflației de dragul unei prosperități câștigate rapid și ușor (și, prin urmare, iluzorii). Pe de altă parte însă, ar trebui să evite să devină – ca să-l citez pe Mervyn King – „obsedată de inflație”. Plecând de la această filosofie, în anul 2005, Banca Națională a României a hotărât să adopte o versiune „light” a strategiei de țintire a inflației, în condițiile în care țintirea agregatelor monetare trebuia abandonată în principal din cauza ruperii relației dintre agregatele monetare și rata inflației. Țintirea „light” a inflației a fost considerată mai potrivită decât orice alt regim de politică monetară pentru a asigura, în mod sustenabil, stabilitatea prețurilor, limitând totodată costul volatilității excesive a producției și a gradului de ocupare a forței de muncă. Fixarea cursului de schimb în raport cu o valută nu reprezenta o opțiune fezabilă, întrucât flexibilitatea acestuia era percepută drept importantă pentru o economie de dimensiunea și cu rigiditățile României la acea vreme, mai ales pe fondul tendinței de deteriorare a echilibrului extern și al etapelor care aveau să urmeze în cadrul procesului de liberalizare a fluxurilor de capital. Ne-am concentrat strategia de politică monetară pe atingerea obiectivului de inflație pe termen mediu, și nu pe îndeplinirea cât mai rapidă a țintei indiferent de costuri. Această strategie a fost sprijinită de un regim de curs de schimb de flotare controlată, care s-a dovedit a fi o alternativă extrem de eficace la flotarea liberă din perspectiva atenuării impactului fluxurilor considerabile de capital asupra economiei. De altfel, după criză, intervențiile pe piața valutară au reintrat în arsenalul multor bănci centrale, inclusiv al unora dintre cele care fuseseră adepte ferme ale unei flotări cât mai libere.

BNR nu s-a bucurat niciodată de luxul de a se putea concentra exclusiv asupra stabilității prețurilor și asupra utilizării ratei dobânzii în speranța că stabilitatea financiară și stabilitatea cursului de schimb vor urma de la sine. În condițiile circulației libere a capitalului și ale gradului semnificativ de euroizare, este evident o iluzie ideea că cererea agregată ar putea fi gestionată numai prin pârghia ratelor dobânzilor.

În primii ani după adoptarea strategiei de țintire directă a inflației și anterior aderării la UE, România a înregistrat intrări substanțiale de capitaluri care alimentau o economie aflată deja în expansiune rapidă. Încercările de temperare a cererii agregate și de ancorare a anticipațiilor inflaționiste exclusiv prin intermediul instrumentului ratei dobânzii ar fi condus la creșteri suplimentare și mai ample. Ar fi fost un demers contraproductiv, de natură să determine influxuri de capital și mai substanțiale și o apreciere nominală nesustenabilă, stimulând creditarea în valută și totodată accentuând dezechilibrele sectorului extern și vulnerabilitățile sectorului financiar.

Îndrăznesc să afirm că, în privința stabilității prețurilor, ca și în cazul convergenței economice, coerența și sustenabilitatea sunt cel puțin la fel de importante precum nivelurile ratelor inflației totale, cu atât mai mult cu cât componentele non-CORE sunt exogene influenței băncii centrale. În plus, după cum știm cu toții, odată cu integrarea economică are loc și convergența prețurilor, întrucât și acestea – în paralel cu veniturile – tind să se ajusteze spre nivelurile din UE. Prin urmare, politica monetară din țările aflate în procesul de recuperare a decalajelor, spre deosebire de cea din economiile avansate, trebuie să prevadă și să ia în considerare tendințele de convergență a prețurilor pe termen lung, aceasta constituind o provocare cu care vom continua să ne confruntăm.

Anii parcurși de la adoptarea strategiei de țintire directă a inflației în România nu s-au încadrat în tipare. Până în anul 2008, am înregistrat o perioadă de expansiune economică și dezechilibre macroeconomice în creștere, pe fondul intrărilor masive de capitaluri, urmată de intrarea în recesiune din anul 2009, după izbucnirea crizei internaționale, cu tot arsenalul de probleme aferente corectării dezechilibrelor interne și externe. În ultimii ani, economia noastră a consemnat progrese remarcabile, fiind acum mai pregătită să reziste la șocuri externe față de momentul de debut al crizei. Se pare că versiunea „light” a strategiei de țintire a inflației a funcționat relativ bine pentru o economie aflată în plin proces de recuperare a decalajelor, cum este cea a României, asigurând o combinație de reguli și flexibilitate adecvată depășirii unei perioade atât de dificile.

Desigur, este necesar un mix coerent de politici macroeconomice pentru a menține economia pe un parcurs ascendent, fără a periclita echilibrele câștigate cu greu. În general, indiferent cât de bine concepută este politica monetară, în absența unor politici complementare adecvate, rezultatele vor fi probabil suboptimale.

Aș dori să închei încercând să răspund, pe baza experienței mele de bancher central, la două întrebări simple referitoare la inflație și convergența reală, care sunt relevante nu numai pentru România, ci și pentru alte economii aflate în procesul de recuperare a decalajelor. În ceea ce privește inflația, ne-am putea întreba „cât de mult e prea mult?”. Consider că răspunsul nu constă neapărat în indicarea unui nivel numeric, ci mai degrabă în angajamentul de menținere a unei rate relativ scăzute și stabile a inflației pe termen mediu și lung. Experiența m-a învățat că inflația este o boală perfidă care nu trebuie neglijată. Referitor la convergența reală, mulți se întreabă „cât de repede este suficient de repede?”. Iarăși, nu aș căuta o cifră anume; aș aborda problema privind convergența reală nu ca pe o cursă în care cel mai rapid ritm este și cel mai potrivit, ci ca pe un proces complex, ce oferă concurentului care își dozează bine efortul (un maratonist mai degrabă decât un sprinter) posibilitatea de a profita de majoritatea beneficiilor potențiale, evitând în același timp asumarea unor riscuri excesive. Lucrurile stau cam ca în fabula despre întrecerea dintre broasca țestoasă și iepure, întrecere care știm cu toții cum s-a încheiat…

Dincolo de ținte și niveluri, și indiferent de amploarea decalajelor pe care o economie trebuie să le recupereze sau de regimul de politică monetară pentru care optează o bancă centrală, ceea ce contează atât pentru convergența reală, cât și pentru stabilitatea prețurilor (ca parte a convergenței nominale) este coerența și sustenabilitatea eforturilor. Cu alte cuvinte, a fi și a rămâne pe calea cea bună.

Vă mulțumesc.

Banca Națională a Austriei
Viena, 26 noiembrie 2018