Distinsă audiență,

Prezența mea în fața Dumneavoastră, în această seară, cu un expozeu în care să adun gânduri pe o temă atât de incitantă, cum este rolul intelectualității în dezvoltarea societății, constituie fără îndoială o mare provocare. Paradigma acțiunii umane nu are o altă componentă mai complexă și, totodată, mai fascinantă decât lucrarea intelectualității.

Desigur, acest concept cu rezonanțe istorice în toate domeniile vieții noastre sociale – intelectualitatea –, are întâi și întâi un statut de ordin statistic, exprimat mai cu seamă prin componenta sa numerică. Deși, probabil, cel puțin la noi, statistica nu mai reușește să delimiteze, nici măcar în procente, ponderea intelectualității în ceea ce numim populația activă. Fiindcă o mare parte a compatrioților noștri activi, vreo patru milioane, între care numeroși intelectuali, fac PIB pentru alte țări.

Sintagma “acțiunea umană”, la care m-am referit, e analizată în profunzime, din perspectivă filosofică, într-o carte de referință cu același titlu; o capodoperă a Școlii austriece de economie, scrisă de Ludwig von Mises și publicată în 1949. Cartea a mai fost tradusă și publicată în România. Banca Națională a reeditat-o la sfârșitul anului 2018, în noua serie a Colecției Bibliotecii BNR. În concepția lui Mises, „Acțiunea umană”, care este o nesfârşită competiţie, aduce în planul întâi individualitățile și nu masa. Iar dacă Mises, în cartea sa, scrie că “ideile sunt cele care fac istoria”, să nu înțelegem că marele gânditor se refugiază în idealism. Dimpotrivă, el notează că acțiunea este cea care le furnizează oamenilor ideea de timp, fără de care istoria este de neconceput; și ideea de muncă, fără de care lumea noastră este de neconceput.

Mises scrie: “Acțiunea umană este o manifestare a spiritului. Prin spirit înțelegând un factor necunoscut care le-a permis oamenilor să realizeze tot ce au realizat – teorii și poeme, catedrale și simfonii, automobile și avioane”. Într-un fel, psihologii de astăzi îl confirmă pe Mises când spun că spiritual implică un raționament bazat pe “stări mentale inobservabile”, precum dorința și credința. Dar numeroși autori contemporani fac trimitere la “stările voliționale”, făcând ample referiri la “intenționalitate – un criteriu de distincție al lumii oamenilor în raport cu lumea lucrurilor.”

Dacă însă nu doar oamenii fac lucruri – albinele bunăoară construiesc hexagoane, ca și oamenii – un străvechi dicton spune că oamenii le proiectează mai întâi în minte. Iar când mintea devine materie primă a lucrurilor pe care le fac oamenii, avem de-a face cu munca intelectuală.

Unele cărți scriu că statistica – atunci când face numărători privind acea parte a populației active numită intelectualitate – îi caută pe toți cei care își câștigă existența folosindu-și creierul ca materie primă. Ce criteriu folosește? Unul singur: diploma unei instituții de învățământ superior. Astăzi însă, în împrejurările în care mulți posesori de diplome universitare nu-și onorează licențele în câmpul muncii, acțiunea lor umană reducându-se la activități fizice, în țară ori în străinătate, diploma nu mai poate fi un criteriu valabil. De altfel, clasa intelectualilor nici nu mai e numărată.

Așadar, în expunerea din această seară nu apelez la statistici. Nu au cum să-mi fie de folos. Iată de ce – chiar dacă subiectivismul ar putea fi inevitabil – voi folosi un concept în exclusivitate calitativ. Și anume: elitele intelectuale. Viața mi-a oferit șansa, în aproape 70 de ani, să întâlnesc, să cunosc îndeaproape și să colaborez cu personalități marcante din țară și din străinătate, ce se încadrează cu brio în această categorie socială: elitele intelectuale.

Îmi face plăcere, astăzi, să-mi amintesc – nu fără firească emoție – de mulți dintre profesorii mei de la Academia de Studii Economice: o combinație de distincție, autoritate și competență. În a doua jumătate a anilor 1960, când marxismul domina științele economice, la catedrele ASE-ului urcau mari intelectuali ce reușeau să deschidă larg o fereastră prin care ne îndemnau să privim și să vedem drumul în viitor. Și care ne-au transmis spiritul gândirii novatoare și capacitatea de a înțelege știința economică dincolo de ideologii. De la marii mei dascăli de la ASE am învățat, ca student în anii ’60-’70, cât de importantă este gândirea modernă, deprinsă de povara ideologiei comuniste, în analiza economică. Idei pe care le transmiteau deseori “printre rânduri”.

În 1971, la absolvire, am primit repartiție la Institutul de Economie Mondială. Am avut șansă, încă din prima zi de muncă de după absolvirea facultății, să-mi fie șef un savant. Un strălucit intelectual al acelui timp: academicianul Costin Murgescu. Personalitatea lui exprima înțelepciune și respect pentru adevăr. Dobândise aceste trăsături într-o experiență de o viață, pe care și-a clădit o carieră de excepție, ce i-a consacrat locul în elita intelectualității. Ca șef al Institutului de Economie Mondială, s-a înconjurat de absolvenți eminenți ai învățământului superior economic. Iar ca publicist, a deschis ferestre spre lumină și punți către adevăr, confirmând și reconfirmând o inegalabilă capacitate de a pune în valoare un vast tezaur de experiență și de cunoștințe. Memoria mea afectivă păstrează vie amintirea atât a momentelor în care am devenit cercetător științific sub bagheta lui, cât și a marilor cărți cărora le-a dat viață.

În anii aceia l-am cunoscut și pe cel căruia i se spunea, cu respect, “profesorul de monedă”. Un savant în domeniul politicii monetare. I-am propus să-mi fie conducător științific al tezei mele de doctorat. Alesesem o temă ce părea o aventură în acele vremuri, în care de la cel mai înalt nivel se perora că în România nu vom avea economie de piață nici atunci când, ca rezultat al mutațiilor genetice, plopul va face mere și răchita micșunele. Profesorul Kirițescu a făcut dovada exemplară a cea ce înseamnă un veritabil intelectual public. Sunt onorat că de-a lungul anilor, într-un fel sau altul, pe acest traseu al carierei mele, mi-a fost mentor. Toți cei care l-au cunoscut îndeaproape l-au prețuit pentru vocația de eminent dascăl, și strălucit specialist în circulația monetară, care și-a întemeiat strălucita carieră pe substanțiale acumulări de cunoștințe, de experiență și de cercetări. O vastă operă științifică adunată într-o trilogie – “Sistemul bănesc al leului și precursorii lui” – adună laolaltă tot ce reprezintă vocația de economist de gânditor, de publicist, în general de intelectual public a celui care a fost Costin C. Kirițescu.

După evenimentele din decembrie 1989, România a intrat într-un amplu proces de tranziție de la o economie închisă, de comandă, la o economie deschisă de piață liberă. Mi s-a făcut onoarea, în acest context, să mi se încredințeze mandatul de guvernator al Băncii Naționale. În 2000, pentru un an, am îndeplinit și un mandat de Prim-Ministru. În acei ani, am devenit membru al Clubului de la Roma, membru al „Trilateralei” (America, Europa, Asia) și al altor organisme internaționale. Am cunoscut șefi de state, de guverne, guvernatori ai băncilor centrale din întreaga lume, personalități ale vieții culturale. O mare șansă, în formarea mea profesională și intelectuală, să compar ce am aflat din lecturile mele cu nenumărate “cazuri” din realitatea vie a lumii de astăzi. Am înțeles mai bine că sublinierile lui James Surowiecki, în cunoscuta sa carte “Înțelepciunea mulțimilor” – o carte despre afaceri, societatea și viața de zi cu zi – și anume că epoca maselor nu este o închipuire, ci o realitate, nu pune în nici un fel în umbră rolul elitelor. Și, mai cu seamă, nu pune în umbră rolul elitelor intelectuale. Inteligența maselor, a grupurilor reprezintă într-adevăr o forță ce se manifestă activ în dezvoltarea societăților moderne. Surowiecki demonstrează că grupurile, împreună, pot ajunge la decizii înțelepte. Spre deosebire de Gustave Le Bon, care în faimoasa lui carte “Psihologia maselor”, vede că “o mulțime poate fi lașă, crudă, însă niciodată nu poate fi inteligentă”. Surowiecki, confirmat de multe studii contemporane – crede în inteligența colectivă, “capabilă să ducă la decizii înțelepte”. El observă că “înțelepciunea mulțimilor face ca societatea să producă motoare, îmbrăcăminte, mâncare; face ca bursele să funcționeze, magazinele să vândă fără întrerupere, contribuabilii să plătească taxe, școlile să funcționeze, câmpurile să fie lucrate”. Sintetizând, face să crească valoarea adăugată și societatea să progreseze. Referirea e făcută însă la grupurile organizate, a căror inteligență depinde de capacitatea de a gândi și a acționa a celor care le compun. Și a celor care le conduc. În astfel de grupuri influența unor personalități intelectuale poate fi mare; atât de mare încât să influențeze puternic deciziile grupului, în sensul că din informații colective se ajunge la soluții pe care niciunul dintre membrii unor colective, mici, mari sau foarte mari, să le fi menționat. Dar niciodată, în nicio împrejurare, inteligența colectivă nu se afirmă și nu ajunge la rezultate bune fără un management inteligent și fără elite intelectuale care să miște lucrurile înspre rezultate bune sau chiar excepționale. Istoria de 139 de ani a Băncii Naționale este încărcată cu dovezi certe în acest sens.

Ȋnainte de a trece la Banca Naționalǎ, doresc sǎ descriu, ca edificator exemplu, tabloul Academicianului Ionel Valentin Vlad. Tot ce a înfruntat cu dăruire și cu har, într-o strălucită carieră, îi justifică locul. El a pus în evidență, într-o țară ce are o nevoie vitală de modele și de performanță, modelul savantului–cetățean: un Senior al Comunității Academice, având în gene puterea de înnobilare a vocației pentru studiu, pentru descoperiri, pentru munca foarte bine făcută.

Prestigioasa activitate desfășurată în cadrul Academiei Române a reprezentat o contribuție substanțială la ridicarea stachetei în activitatea celei dintâi instituții științifice și culturale a țării. Ani buni a făcut istorie ca om de știință în domeniul fizicii, ca pionier în domenii de vârf și reprezentant de seamă al școlii românești de fizică nucleară, consolidându-și o prestigioasă carieră. În viața academică, s-a afirmat ca eminent dascăl, ca respectat cercetător științific, exprimând mereu aceeași recunoscută vocație de intelectual public. De-a lungul anilor, și-a consolidat un imens prestigiu ca Om de Știință, Dascăl și autor de cărți de referință, lăsându-ne drept moștenire o lecție fundamentală despre cum se construiește un rol de lider și de propulsor al activității echipei.

Revin acum la Banca Naționalǎ a Romȃniei.

Voi pleca de la rădăcini. De la o personalitate absolut excepțională, despre care cărțile de istorie i-au marcat rolul de ctitor, de întemeietor al Băncii Naționale, care a îndeplinit roluri mari țării noastre. Numele lui este Eugeniu Carada. A fost mana dreapta a marelui om politic Ion C. Bratianu, care a purtat o puternicǎ bǎtǎlie ȋn Parlament pentru a obţine legea de ȋnfiinţare in Romania a unei Bǎnci centrale. Bancǎ pe care, dupǎ ce legea a apǎrut ȋn Monitorul Oficial, a fondat-o efectiv Carada. S-a ocupat personal de biletele de bancǎ. A refuzat in repetate rȃnduri propunerea de a deveni guvernator, dar a condus practic Banca Naționalǎ timp de 27 de ani, din poziția de director. A condus-o bazându-se pe reputația sa și pe capacitatea puternicǎ de influențare.

Unul dintre biografii lui, Constantin Răutu, în cartea “Eugeniu Carada, omul și opera”, scrie că “viața lui, opera lui, pentru a fi înțelese, trebuie încadrate în iureșul evenimentelor din timpul renașterii noastre naționale.” Și continuă: „Activitatea lui la Banca Națională a României, în cei 27 de ani cât a ocupat postul de Director, este una dintre cele mai strălucite. Dacă ar fi numai atât și viața lui tot ar apare eclipsând activitatea atâtor oameni politici. El a făcut în acest timp cât n-au fost în starea să facă mulți dintre miniștrii țării în decursul celor trei decenii. Datorită educației ce primise, cât și respectului ce avea față de muncă și slujitorii ei, Eugeniu Carada trezește energia celor din jurul său imboldându-i la muncă și scoțând astfel la iveală noi energii naționale. Știa să aprecieze și să prețuiască munca fiecăruia. Aici, la Banca Națională, și-a pus el în valoare însușirile sale firești, aici și-a arătat toate cunoștințele căpătate în școală și în decursul atâtor ani de experiență.”

Iată, deci, rolul personalității în viața grupului: să trezească energii, să-i îmboldească la muncă pe cei din jur, dar totodată să-i aprecieze corect și să-i prețuiască după merite. Dar ca un astfel de imbold să fie posibil, și să se soldeze cu efecte dintre cele mai bune, e nevoie de calități morale și intelectuale remarcabile. Sau, în cazurile cele mai fericite, de prea multe ori rare, de oameni excepționali. Carada a fost pentru Banca Națională, la începuturile ei, o astfel de șansă: era exceptional.

În descrierea lui Theodorian Carada, într-o lucrare biografică, citim că: „Douăzeci și șapte de ani a cârmuit (Eugeniu Carada) Banca Națională, ridicând instituția la strălucirea și prosperitatea cea mai mare. Acțiunea lui la Bancă nu este partea cea mai însemnată a activității sale. A fost însă cea mai văzută și cea mai cunoscută de toată lumea. Cât a cârmuit-o el, Banca avea o mare însemnătate politică pentru că o guverna el, care o cârmuia cu dragoste, mult devotament și tot atâta tact.” Carada l-a sprijinit pe Ionel I.C. Brătianu, fiul fostului său mentor, pe care l-a ajutat să ajungă în fruntea Prtidului Liberal și să rămână un apărător al apropierii în relațiile internaționale de Franța.

Iar D.N. Vișineanu, șef de serviciu la Banca Națională, notează: „În raporturile cu funcționarii subalterni lui, vorbea scurt, răspicat și sonor, într-o românească neaoșă, cu fraze și accent. Se mâhnea când i se înțelegeau rău ordinele, ori se aplicau greșit și avea o mare mulțumire când nu se vedea silit să dea multe explicațiuni pentru executarea ordinelor sale. De-i spuneai vreun păs, vreo suferință, se făcea așa de comunicativ și fermecător, că la despărțire rămâneai cu impresia că ți-ai spus păsul nu șefului, ci părintelui tău.”

Dar cine este, de fapt cine a fost Eugeniu Carada? Din biografia scrisă de Nicolae Bălănescu, din 1937, aflăm că “A început prin a fi poet și și-a simțit tresărind inima pentru tot ce este adevăr, bine și frumos, închipuindu-și cu generozitatea și aripile vârstei că poate îmbrățișa cauza întregii omeniri. Foarte curând însă și-a dat seama de ceea e era utopic; și țelurile muncii sale s-au încadrat în nevoile și aspirațiunile Țării și Neamului.”

Încotro, așadar? I-a surâs munca la ziar. La “Românul”, condus de C.A. Rosetti. Iată cum se destăinuie într-o scrisoare adresată lui C.A. Rosetti: “Am învăţat că redactorul unei foi publice este dator să cântărească fiecare idee, fiecare cuvânt, înainte de a-l da tiparului, pentru ca nicio expresie să nu ofenseze auzul naţiunii, niciun cuvânt negândit să-i amăgească cugetarea şi pentru ca prin respectul ce i se dă să se deprindă din ce în ce mai mult să se respecte ea însăşi şi să se facă respectată.”

Era însă prea puțin pentru energia lui, pentru puterile lui. Așa că a pornit către treburile mari ale țării. Povestește Theodorian-Carada: “S-a povestit că Eugeniu Carada s-a luptat în războiul pentru independență, ca simplu soldat, cu pușca la umăr. Nu este exact. Carada nu putea suferi gesturile teatrale, și nici nu s-a dedat niciodată la manifestații de soiul acesta. El și-a expus viața în războiul din 1877, mai real și mai cu folos decât cei ce în uniformă cazonă au obiceiul să petreacă la popota cuartierelor, mai mult sau mai puțin mari ori generale. Echiparea de iarnă a oștirei, hrana ei, a adunat-o Carada din pământ, din iarbă verde. Și tot el supraveghea administrația civilă, priveghia modul cum își îndeplinește datoria. Se multiplica în toate direcțiile.”

Carada a fost un om pentru toate anotimpurile. De fapt, a fost, este și va fi totdeauna mai mult decât se poate vedea la suprafața lucrurilor. Și aceasta deoarece a făcut istorie cu majuscule. Și întotdeauna și-a pus în valoare geniul său intelectual prin gândirea sa economică profundă și originală, perfect adaptată condițiilor și cerințelor dezvoltării țării noastre. El este acela care, la 1867, a fundamentat Programul Partidului Național Liberal, trasând liniile directoare ale politicii economice liberale, capabilă să scoată țara din criza financiară.

Dar nu doar atât. Profesorul Ioan Bulei ni-l înfățișează și din perpectiva de intelectual-cetățean: “Carada a crezut cu tărie în idealul unirii tuturor românilor care a înflăcărat generația din care a făcut parte. El se implică în numeroase acțiuni ale românilor ardeleni sau basarabeni. (…) Eugeniu Carada a sprijinit financiar până la sfârșitul vieții activitățile culturale ale românilor din afara granițelor. Din banii dați de el au fost ridicate mai multe școli și biserici, adevărate focare ale românismului. Gesturi făcute cu discreție, acțiuni niciodată publice.”

De la Mihail Romașcanu aflam că: „Pretutindeni în această operă uriașă de închegare și organizare a Statului român, trudnic realizată de marii noștri înaintași, cercetătorul atent va descoperi contribuțiunea prețioasă și discretă a lui Eugeniu Carada. În a doua jumătate a secolului trecut și primul deceniu al veacului nostru, n-a fost aproape avânt creator pentru care sufletul lui să nu-și fi jertfit ceea ce avea mai înălțător, n-a existat ramură constructivă de activitate românească în care influența puternicei lui personalități să nu se poată desluși.”

Un intelectual-cetățean de talia lui Carada, care gândea sănătos în materie de bani și de datorii, avea desigur să joace un rol mare și ca întemeietor și apoi conducător al Băncii Naționale.

Carada avea în acest sens idei ferme:

• „Să nu datorezi niciodată mai mult de jumătate din ceea ce poţi plăti uşor“,
• Sau - „Dacă înşeli un creditor, acesta devine pentru tine o fântână secată“
• Și esența - „Nu făgădui decât jumătate din ceea ce poţi să faci cu uşurinţă“.

“Era atât de pătruns Eugeniu Carada de misiunea pe care o avea în fruntea Băncii Naționale a României, încât unele dintre faptele sale uimeau chiar pe cei mai aprigi adversari politici. Iată în această privință o mărturisire înălțătoare, prin sinceritatea ei, pe care C.G. Costa-Foru a făcut-o cu prilejul dezvelirii monumentului lui Carada din București.”

Ziarul “Dimineața” din 20.1.1924, reda mărturisirea lui Costa-Foru:

“La ceremonia dezvelirii monumentului lui Carada m-a adus, nu atât invitația primită, cât o pioasă amintire a unui fapt pe care țin a-l publica. Faptele noastre rǎmân: ele singure ne arată adevărata fire și realele noastre însușiri. Era în anii 1899-1900, când piața noastră financiară a avut să sufere d-o criză monetară cam ca aceea de care suferă și azi. Criza mă surprinsese cu o circulație de cambii de circa 500.000 lei, care mai toate fuseseră scomptate la Banca Națională. Băncile nu mai împrumutau nimănui nimic. Polițele mele, deși întărite cu giruri sigure, nu mai erau primite. (…) Atunci fui chemat de d. Carada la Bancă. Cu d. Carada nu vorbisem până atunci niciodată. Scrisesem însă de mai multe ori, contra activității sale politice, atacuri directe, chiar personale. Eug. Carada, care fusese și era unul din stâlpii fondatori ai partidului liberal, îmi ceru să-i expui situația mea, de care în mare era însă informat. Iată ce mi-a spus:

- Să-mi dai voie atunci să-ți ofer eu suma de plată. Dumneata nu trebuie să cazi. Ai muncit și muncești; știu cum ai întrebuințat banii împrumutați și meriți să-ți vin în ajutor, căci nici întreprinderea dumitale de la Berca nu trebuie să cază.

Adânc surprins și emoționat i-am răspuns:

- Dar, domnule Carada, eu n-am niciun drept la bunăvoința dumitale. Eu am scris contra dumitale; te-am atacat personal în articolele mele…

- Asta nu face nimic – mă întrerupse el surâzând. Pentru articolele de ziar prescripția e scurtă. Cele de care vorbești sunt prescrise de mult. Eu sunt aici ca să susțin munca națională și dumneata ești în cazul d-a fi susținut. Te rog să primești ceea ce eu cu plăcere îți ofer. Te vei ridica și îmi vei restitui. “Ajutorul său mi-a priit, a încheiat Costa-Foru. Întreprinderea petroliferă ce purtam în spinare, și care cât p-aci era să mă îngroape, a luat o întorsătură care mi-a permis să retrag într-o zi întreaga mea circulație cambială. Azi, îmi împlinesc datoria de pioasă recunoștință păstrată memoriei sale.

La 12 Februarie 1910, Eugeniu Carada pleca la cele veșnice.

„A murit un om, nota Mihail Romașcanu. Neobositul Eugeniu Carada și-a găsit în sfârșit odihna. A fost îngropat la Craiova. Pe lespedea de piatră așternută peste mormânt, s-a săpat un singur semn: Crucea Trecerii Dunării. Cea dintâi și cea din urmă decorație pe care a primit-o Eugeniu Carada.”

La moartea lui Carada, marele istoric Nicolae Iorga scria: “Bătrânul Mazzinian, prefăcut în cel mai caracteristic și admirabil setar pe care l-a cunoscut România, a dat morții, la șaptezeci și trei de ani, o luptă pe care puțini tineri ar fi în stare s-o deie. Fără voie a părăsit lumea în care până la urmă a stat în rândurile întâi ale muncii. Și, ca să-și răzbune, a lăsat un loc care va rămânea veșnic gol, căci nu se va afla, într-o lume care gustă viața cu patimă, un urmaș al virtuților sale de simplicitate, renunțare, credință și hărnicie.”

Ce concluzie desprind? Că democrația pune în prim-plan rolul maselor, fiecare având drepturi egale în fața legilor și șanse egale de afirmare. Dar fermentul care împinge înainte mulțimile cu idei și cu forță de exemplu, îl constituie elitele. Cele politice, tehnice, liderii de opinie. În prim-plan fiind elitele intelectuale, cu un rol de ferment al acțiunii umane.

București, 22 ianuarie 2019