Domnule Președinte al B’nai B’rith România,
Domnule Președinte al Federației Comunităților Evreiești,
Stimați reprezentanți ai organizațiilor minorităților naționale,

Îmi face o deosebită onoare să va transmit, în numele Consiliului de Administrație al Băncii Naționale, un mesaj de apreciere și respect față de inițiativa Podurile Toleranței, și în general față de contribuția minorităților naționale la construirea și dezvoltarea sistemului financiar din România.

Astăzi, cu permisiunea dumneavoastră, mă voi referi la rolul comunității evreiești în plămădirea sistemului financiar și bancar modern din România.

Încă înainte de 1850, zarafii, negustorii și bancherii evrei, nu numai că țineau o contabilitate regulată, dar au introdus în spațiul economic românesc folosirea instrumentelor specifice instituțiilor bancare moderne precum tratele, cecurile, scrisorile circulare, viramentele.

Personalități precum Hillel Manoach, Solomon Halfon, Michel Daniel sau Mauriciu Blank, prin activitatea desfășurată în domeniul financiar și de credit, au jucat un rol important în așezarea temeliilor sistemului bancar românesc. Dar, ceea ce ne dorim să punem acum în valoare este faptul că zarafii, negustorii și bancherii proveniți din sânul comunității evreiești au fost deopotrivă prezenți încă de la începuturi și în istoria institutului de emisiune de la București.

Astfel, în cursul primei adunări generale a acționarilor BNR au fost aleși membrii Consiliului de cenzori, între care, cu o majoritate confortabilă de 1414 voturi din 2719 a fost ales și Em Hillel Manoach.

Trebuie să precizăm, că membrii Consiliului de cenzori aveau un rol important în supravegherea operațiunilor băncii. Cenzorii controlau activitatea curentă și toate registrele, examinau gestiunea și bilanțul anual, întocmind un raport asupra acestuia care era prezentat adunării generale a acționarilor. Deciziile Consiliului de administrație prin care se modifica taxa scontului, suma bonurilor de tezaur admise la scont, condițiile în care se acordau împrumuturi pe valori garantate de stat erau supuse avizului Consiliului de cenzori. Consiliul de administrație și Consiliul de cenzori formau Consiliul general al băncii care lua decizii privind emisiunea de bancnote, extinderea rețelei de sucursale și agenții, bugetele de cheltuieli etc. Em Hillel Manoach, ales între cenzorii Băncii Naționale a României, era unul dintre bancherii cei mai respectați din București, fiul bancherului Hillel Manoach, care în perioada 1825-1850 s-a numărat printre cei mai importanți creditori interni ai guvernelor de la București, fiind un apropiat al principelui muntean Alexandru Ghica. Astfel potrivit situației publicate în anul 1836 de Visteria Țării Românești din totalul de 106.207 galbeni împrumutați statului de persoane particulare, 83.047 galbeni (78,2%) proveneau de la Hillel Manoach.

Dar nu numai în administrația centrală conducătorii Băncii Naționale și-au asigurat concursul unor reprezentanți ai lumii financiar-bancare evreiești. Același lucru se întâmpla și în cazul desemnării membrilor în consiliile de conducere de la nivelul sucursalelor înființate la Iași, Galați, Brăila și Craiova. Israel Chaim Daniel a făcut parte din conducerea sucursalei BNR la Iași începând din 1883 până la încetarea sa din viață în anul 1902. Tot în 1883 printre membrii Consiliului de administrație din aceeași sucursală a fost desemnat Leon Daniel. Familia de bancheri Daniel era foarte bine cunoscută la Iași în secolul al XIX-lea. Israel Chaim Daniel era fiul zarafului Michel Daniel, colaborator de încredere pe plan financiar al domnitorului Mihail Sturdza. La dispariția sa în anul 1847, Michel Daniel lăsa o avere impresionată, aproximativ 40.000 galbeni, cu ajutorul căreia, fiul său Israel va continua activitatea firmei întemeiate de tatăl său.

În acei ani, scontul efectelor comerciale era principala operațiune prin care institutul de emisiune alimenta cu lichiditate economia națională. Reprezentanții firmelor titulare ale unui cont curent cu facilitatea de scont veneau la ghișeele băncii cu efecte de comerț ce reflectau o tranzacție reală și primeau valoarea acestora, mai puțin taxa de scont, care era de câteva ori mai mică decât dobânzile practicate în mod obișnuit pe piață. În schimb, scontatorii erau obligaţi să ţină registrele impuse de Codul Comercial, iar BNR avea dreptul să le cunoască şi să primească copii după bilanţurile de sfârşit de an. Efectele de comerț erau admise la scontul BNR dacă purtau trei semnături, erau plătibile în localitatea unde se afla sediul băncii, iar scadența nu depășea 100 de zile. Având în vedere importanța acestei operațiuni și condițiile impuse pentru derularea în condiții optime, nu este de mirare că solicitările pentru deschiderea de conturi curente cu facilitatea de scont după ce erau analizate cu atenție de conducerea băncii erau admise sau respinse în funcție de credibilitatea solicitantului. Cu atât mai mult, considerăm că trebuie să subliniem că de încrederea conducătorilor Băncii Naționale s-au bucurat încă din primele luni de funcționare câteva dintre cele mai importante case de bancă aparținând unor reprezentanți ai comunității evreiești printre care: E. M. Farchy, Halfon&Fils, Avram M. Levy, Leon Manoach, Solomon Elias, Naftali Fermo, Iacob Marmorosch și Mauriciu Blank, proprietarii Băncii Marmorosch Blank.

Chiar mai mult, trebuie să observăm că unele dintre aceste case de bancă precum Halfon&Fils și Leon Manoach et Co se bucurau de o încredere deosebită din moment ce la 27 februarie 1881 primeau din partea Consiliului de administrație al BNR dreptul de a se prezenta la scont cu efecte de comerț ce purtau doar două semnături. Precizăm că dacă efectul comercial prezentat la scont avea doar două semnături, cea de-a treia putea fi înlocuită printr-un gaj de efecte publice din cele admise de Bancă sau mărfuri și alte efecte purtând alte semnături, iar această garanție trebuia să fie egală cu a treia parte din valoarea efectului cu două semnături admis la scont. Era evident că numai firme puternice își puteau permite să îndeplinească aceste criterii.

Dar cine erau acești bancheri care se bucurau de încrederea Băncii Naționale a României?

Emanuel Farchy, ginerele lui Hillel Manoach, a fost primul bancher care a folosit publicitatea pentru a-și face cunoscute ofertele clienților. În lipsa unei Burse oficiale, înființată abia la sfârșitul anului 1882, Em. Farchy publica zilnic în ziarul „Românul” cursurile titlurilor de valoare sub titlul „Cursul român” și „Cursul din București”.

Banca Halfon&fils, înființată încă din 1829 de Solomon Halfon, a avut primul sediu în Hanul Șerban Vodă, pe locul căruia se află astăzi sediul BNR. Această bancă a participat în 1864 la contractarea primelor împrumuturi externe ale României de la Banca Stern din Londra și de la Banca Oppenheimer din Paris. Abraham Halfon, fiul fondatorului, a făcut parte din Consiliul de administrație al Băncii României, apărută în anul 1865 prin transformarea agențiilor din București și Galați ale Băncii Otomane din Constantinopol. Banca României, al cărei prim director a fost Jacob Loebel (cumantul lui Jacob Marmorosch și unul dintre fondatorii Băncii Marmorosch Blank), a deținut pentru scurtă vreme de dreptul de a emite bancnote, fără însă a putea face uz de acest privilegiu.

Banca Leon Manoach et Co a fost înființată de unul dintre nepoții de frate ai lui Hillel Manoach și în perioada 1870-1885 era considerată, alături de Banca Frații A.H. Elias printre cele mai puternice bănci ale vremii.

Jacob Marmorosch, zaraf și negustor din București, a înființat în anul 1848 alături de cumnatul său Jacob Lobel o firmă al cărei capital se ridica la 30.000 lei. Treptat, activitățile comerciale vor fi abandonate în favoarea operațiunilor bancare. În anul 1863, Jacob Marmorosch îl angaja pe Mauriciu Blank, după ce Iacob Lobel părăsise firma încă din 1857. Tânărul Blank s-a dovedit deosebit de util și eficient în administrarea casei de bancă Marmorosch, astfel încât în 1874 a fost cooptat partener, denumirea băncii devenind Marmorosch Blank. În timpul Războiului de Independență, această bancă i-a finanțat pe furnizorii armatei ruse, iar apoi a fost implicată în construcția de căi ferate, în finanțarea lucrărilor publice, și a activităților industriale, în emiterea de împrumuturi comunale, în asigurări etc. Tot Mauriciu Blank s-a numărat și printre promotorii modernizării și eficientizării sistemului de plăți în România. În perioada imediat următoare încheierii Primului Război Mondial, sistemul primitiv al plăţilor producea adesea crize de numerar, Banca Naţională fiind asaltată de solicitări. Pentru a găsi soluții, conducătorii BNR, precum şi cei ai marilor bănci s-au întrunit la 5 septembrie 1919. Cu acest prilej, Mauriciu Blank, în numele marilor bănci din Capitală, a propus constituirea unei Case de Compensaţii la Bucureşti, înscriindu-se astfel printre cei care au pus bazele sistemelor de plăți fără numerar în economia românească.

În încheiere, aș dori să subliniez că la ridicarea edificiului instituțional care este astăzi Banca Națională a României, ctitorii acesteia au știut să aducă laolaltă toate forțele care acționau în cadrul societății și economiei din România la sfârșitul secolului al XIX-lea. Printre acestea, așa cum am încercat să arătăm astăzi, un rol important a revenit reprezentanților comunității evreiești din țara noastră.

Academia Română, București, 19 iunie 2019