Omul de dinaintea banilor

La început de drum, fiecare dintre noi primim un dar. Ne alegem fără voia noastră destinul într-un joc al pământului, obicei păgân pierdut în timp. Aur, bani, o carte, un pieptăn, o foarfecă, un fir de busuioc, un creion… Suntem împinşi să luăm ce ne e ursit. Deasupra – multe feţe, mulţi ochi; probabil, teama lor de eşec îi împinge să te îndemne cu ochii, cu sufletul, cu ce le-a mai rămas din el: „Alege, hai alege…”, trăiesc fiecare mişcare a mâinii tale. Când bucuria le luminează faţa, tu te opreşti şi alegi… De dragul lor.

Toţi vor să alegi aurul, banii. Îi fascinează fără a înţelege că, de fapt, aurul, banii se înfruptă cu fiecare zi din vieţile lor. Azi banul înjoseşte, sfidează, cumpără, uneori chiar ucide, schimonoseşte caractere, însingurează oamenii, ne goleşte de sentimente, de amintiri, de bucurii, lasă copii „orfani” (cu părinţi zăriţi doar pe Skype, între două trimiteri Western Union, ca într-o realitate virtuală).

Banii ne hăituiesc, ne poartă de aiurea prin lume, ne iau minţile.

Alergând după bani, uiţi că trăieşti, banii te schimbă, te fac precaut, suspicios, te închid în cutii de beton şi îţi cumpără uşi metalice cu multe yale. Banii cântăresc crud căsnicii de-o viaţă, prietenii şi jurăminte, chiar şi despărţiri. Banii deschid şi închid uşi, pun şi zdrobesc lanţuri, au pile peste tot, cunosc pe toţi şi pe niciunul. Imberbi şi naivi, oamenii cred că banii aduc fericirea. În realitate, banii doar le pot garanta un timp confortul într-o colivie mizeră. În timpul lor liber, banii îţi dau lecţii de dezvoltare personală şi te învaţă că, dacă vrei ceva în viaţă, trebuie să îţi iei singur... Şi-ţi cumperi.

Doar aşa, Măria Sa, banul, poate avea şi sclavi, şi poeţi de curte, se poate plimba cu limuzine scumpe şi îşi poate scălda nopţile în şampanie.

Târziu afli că, de fapt, nu poţi cumpăra aproape nimic, că banii nu îţi pot ţine loc de mângâiere, că nu pot prelungi bătăile inimii unui părinte, că e inutilă şi pierzătoare adunarea lor.

La început de drum, fiecare dintre noi primim un dar. Ne alegem fără voia noastră destinul într-un joc al pământului. Toţi vor să alegi aurul. Banii. Puţini aleg busuiocul ori cartea, creionul – iubirea, frumuseţea ori înţelepciunea şi modestia. Puţini pricep că adunarea banilor duce la dureroasă scădere, pe când adunarea oamenilor buni în preajma lor e un semn de înmulţire. Puţini înţeleg că poate fără bani am fi fost mai bogaţi, că întâia bucurie e să fii mulţumit cu ce ai, puţin, egal cu alţii sau mai mult – doar pentru a împărţi, că nimic nu poate fi în afara voii lui Dumnezeu.

Dintre cei puţini, într-o zi, Providenţa alege, pentru noi, omul ce poate sta dinaintea banilor. Nicidecum, nu e o întâmplare – doar El poate să le ţie frâu, doar aşa mai poate fi domolită suferinţa pe care banii o împrăştie în fiece zi. Istovitoarea misie, din care noi vedem doar piedestalul înalt. Huiduim şi aruncăm cu pietre... Banii fascinează. Aproape că nici nu mai zărim omul.

De dinaintea banilor.

Legal Point: În pragul celei de-a 70-a aniversări, puteţi face un bilanţ cu adevărat impresionant: aţi intrat în Cartea Recordurilor Guinness drept cel mai longeviv guvernator de bancă centrală în funcţie din lume, sunteţi academician și doctor în economie, aţi scris 30 de cărţi și nenumărate lucrări știinţifice, aţi fost prim-ministru al Guvernului României, vi s-au decernat 17 titluri de Doctor Honoris Causa, dar și multe titluri, medalii, distincţii, ordine de merit. Ce vă „încălzește” cel mai mult din această lungă listă de realizări personale?

Mugur Isărescu: Banca Naţională a României (BNR) – credibilă, funcţională și respectată în lume – este realizarea de care sunt cel mai ataşat. În 1990, când am devenit guvernator, la o vârstă tânără pentru o asemenea funcţie, am preluat o bancă presupus centrală, dar mai degrabă cu funcţiile unei bănci comerciale, în linie cu sistemul de planificare centralizată de „mono-bancă”. Reformele prin care a fost stabilit sau, dacă vreţi, restabilit statutul BNR ca bancă de emisiune şi bancă centrală, totodată conducând la organizarea pieţei financiar-bancare a României pe două paliere (banca centrală – bănci comerciale) după abandonarea sistemului economiei de comandă, au reprezentat un pilon central al tranziţiei României către economia de piaţă. Aceste reforme au făcut obiectul a două legi, la redactarea cărora am participat direct, împreună cu primul Guvern al României postdecembriste, legi care, la vremea respectivă, au fost socotite de organismele finanţatoare internaţionale și de cercurile experţilor mondiali în materie ca fiind dintre cele mai curajoase și mai coerente din ţările europene postcomuniste. Cu unele modificări, majoritatea în direcţia bună (cu excepţia unor „inovaţii” populiste din ultimii ani), spiritul acestor legi a rezistat până astăzi, ajutându-ne în procesul de integrare europeană. Desigur, legile bancare, atât în esenţa, cât şi în forma lor, au trecut prin modificări relevante pe măsură ce ne-am apropiat de Uniunea Europeană, în 1998, în 2004 şi în 2006.

Prin această legislaţie, s-a reușit statuarea autonomiei BNR în raport cu Guvernul, ceea ce în ţări cu experienţă bancară mai îndelungată (Franţa, Marea Britanie) s-a realizat mai târziu, spre anul 2000. Aceasta a fost una dintre cheile care au făcut ca, sub aspect macroeconomic, România să nu alunece pe panta tentaţiilor politicianiste.

Refacerea rezervelor internaţionale ale României și trecerea graduală, dar destul de rapidă, la convertibilitatea monedei naţionale, leul – proces dificil, controversat și riscant – este o altă realizare de care sunt ataşat. Când am preluat mandatul, în septembrie 1990, dar şi în următorii doi-trei ani, rezervele valutare ale României s-au situat, de regulă, sub 300 milioane dolari; în unele perioade, chiar sub 100 milioane dolari. Astăzi ele depăşesc sistematic 32 miliarde euro (peste 35 miliarde dolari). În ceea ce priveşte rezerva de aur, ea a crescut în această perioadă de la cca. 60 tone la peste 100 tone. România are o monedă relativ stabilă, pe care BNR a reușit să o apere de-a lungul mai multor decenii. Rezervele internaţionale importante şi politica monetară și de credit a BNR, aflată deseori sub serioase presiuni interne și externe, în condiţii de criză mondială, au făcut ca România să păstreze vreme îndelungată echilibrul macroeconomic şi echilibrul relativ al cursului leului.

Legal Point: Care a fost mandatul dumneavoastră în fruntea BNR cu cele mai multe provocări? Dar ca realizări?

Mugur Isărescu: Aș împărţi mandatele mele în trei grupe: cele dominate de nevoia reformei de sistem; cele în centrul cărora s-a aflat contribuţia la transformarea structurală a economiei moștenite de la regimul comunist; cele ale gestiunii curente a politicii monetare şi bancare a statului. Fiecare cu sfidările, oportunităţile și ameninţările ei.

Să nu uităm că economia nu este o știinţă exactă; şi că politica monetară este parte a politicii economice. Aşa că tot ceea ce facem noi, la Banca Naţională, depinde şi de educaţia publică, și de psihologia individuală și de masă, şi de celelalte componente ale politicii economice. Nu există comunicat al Consiliului de Administraţie al BNR pe probleme monetare care să nu insiste pe importanţa mixului de politici economice. În acest sens, tot ce am iniţiat a fost de aceea extrem de riscant, pentru că a depins şi de factori în afara controlului BNR. A fost nevoie de înţelepciune și de viziune, de prudenţă, dar și de curaj, toate reclamând și contribuţia unui dram de noroc.

Desigur, perioadele cele mai spectaculoase ale istoriei sunt cele în care intervin reforme de sistem. În astfel de momente, acţiunile sunt dominate de intenţia organizării unei societăţi mai bune. Însoţită însă de neliniștea aferentă împrejurării că valoarea gesturilor şi deciziilor vor fi doar pe termen lung. Ajustările, transformările structurale sunt dureroase.

Cei mai mulţi acceptă reformele, dar nimeni nu vrea să fie cel care plătește costul lor. Or, nimic nu se poate obţine pe gratis. Gestiunea curentă a politicii monetare în contextul unei economii reformate este mai puţin spectaculoasă, iar munca de furnică și tenacitatea pe care le reclamă sunt adesea istovitoare.

În anii 1990, România a transformat economia de comandă în economie de piaţă. Această transformare nu a condus însă automat și la o economie funcţională. În 1999-2000, după o perioadă de criză internă severă, am fost în măsură să contribui la repunerea economiei româneşti pe șine și din postura de prim-ministru. De atunci, cu unele mici sincope sau cu unii pași înapoi, uneori inevitabili, România a mers tot înainte din punct de vedere economic. Din păcate, luptele politice de la noi, adesea excesive și greu de înţeles, nu lasă să se vadă sau să fie recunoscut acest progres. Deşi progresul este cert și istoria îl va consemna. În tumultul dezbaterilor, unii vorbesc despre România de astăzi ca despre o ruină. Nu este așa, chiar dacă ţara noastră nu este încă la nivelul la care eu și toţi cei din generaţia mea, cu care am pornit la drum în 1990, am dorit să ajungă. Sper să văd cum cei care vor veni după noi, cu mai multă inspiraţie și poate cu mai mult noroc, vor face mai mult și mai bine, dezvoltând ceea ce le lăsăm. Un astfel de salt nu va fi însă realizat căutând mereu în trecut vinovaţi pentru neîmplinirile prezente, ci construind pe temelia a ceea ce înaintașii au lăsat ca moștenire.

Legal Point: Care dintre „victoriile” BNR a fost mai „dulce”: liberalizarea contului de capital, denominarea monedei naţionale sau ţintirea inflaţiei? Va fi mult mai dificilă trecerea la moneda euro?

Mugur Isărescu: Iarăși îmi cereţi să fac ierarhizări care sunt greu de făcut. Este ca și cum m-aţi întreba care dintre copiii mei îmi este mai drag. Dacă v-aș răspunde, nu ar fi decât un răspuns extrem de subiectiv, care nu ajută la nimic. Liberalizarea contului de capital (respectiv convertibilitatea totală a leului), denominarea monedei naţionale şi ţintirea inflaţiei au fost, împreună, condiţii ale intrării în Uniunea Europeană. Fiecare a avut, așadar, „dulceaţa” sa. Prefer să mă refer la ultima parte a întrebării.

Există opinii care, făcând referire la dificultăţile și neîmplinirile altor ţări care au adoptat deja moneda europeană, recomandă să amânăm sau să renunţăm la acest proiect. Foarte mulţi spun, și nu fără dreptate, că, abandonând moneda naţională, leul, am ajunge să pierdem un instrument de politică monetară care ne permite ca în anumite situaţii să facem faţă concurenţei cu alte economii naţionale. Asemenea argumente găsesc un mare ecou astăzi, întrucât Uniunea Europeană este în criză din mai multe puncte de vedere (criză de creștere, criză de solidaritate, criză de conducere și criză de credibilitate), și aceasta ne îndeamnă să căutăm adăpost în forme de socializare mai vechi. Nu neapărat moderne, ci chiar premoderne. Am încercat cu degetul marea postmodernităţii și, găsind-o prea rece și prea agitată, vrem să ne întoarcem în locuri mai familiare, care ne dau iluzia securităţii. Istoria nu poate fi însă întoarsă din drum.

Globalizarea este un fenomen obiectiv, în transformare, desigur, dar, indiferent de formă, impune soluţii postmoderne dacă vrem să lucreze în favoarea tuturor sau, măcar, să nu distrugă pe cineva. Ceea ce nemulţumește azi la globalizare, în viziunea multora, este tocmai faptul că a fost acaparată de noii hegemoni ai lumii, iar aceștia o exploatează aproape exclusiv în folosul lor. Întâlnirea globalizării cu egoismul naţional sau corporatist, în condiţiile păstrării regulilor jocului de sumă nulă, este adevărata problemă.

Vorbind despre Uniunea Europeană, nu concepţia care a inspirat acest proiect, capabil să garanteze pacea unuia dintre cele mai războinice continente, din punct de vedere istoric, ci devierea alimentează astăzi euroscepticismul și tendinţa de „renaţionalizare” a Uniunii. Una dintre ideile principale care ghidează Uniunea Europeană, dar care trebuie întărită, este aceea a coeziunii economice, sociale și teritoriale. Asta presupune politici comune, care să conducă la depășirea disparităţilor de dezvoltare dintre naţiunile membre. O altă idee esenţială este încetarea concursului dintre naţiuni, respectiv dintre subiecţii de drept internaţional public, și lăsarea lui la nivelul agenţilor economici privaţi, în condiţiile unei concurenţe libere și loiale, implicând, printre altele, combaterea monopolismului. În măsura în care acești pași vor fi făcuţi, și Uniunea Europeană va fi o adevărată democraţie transnaţională, moneda naţională nu va mai fi necesară pentru a purta războaie economice. Atunci o adevărată uniune economică și monetară va fi cea care va asigura libertatea și prosperitatea popoarelor care fac parte din ea.

În ciuda acestor divergenţe de opinie, eu continui să cred că intrarea României în zona euro este cu adevărat cel mai important proiect de ţară pe care îl putem concepe în prezent. Sub aspect macroeconomic, suntem în bună măsură avansaţi pe acest drum. Ne trebuie însă consecvenţă, coerenţă în politici şi continuitate pentru a intra în acest club. Sub aspectul economiei reale și, aș adăuga, al psihologiei politico-sociale, nu suntem gata. Este necesar un nou consens naţional pentru a face pașii care ne despart de ţintă. Mai cu seamă că intrarea în eurozonă ne va aduce și obligaţii, desigur. Dar în lumea interdependenţelor de astăzi nu poţi avea drepturi decât în limitele obligaţiilor pe care ţi le poţi asuma. Obţinerea drepturilor aferente calităţii de membru al zonei euro face însă diferenţa între un membru de rangul doi, cu influenţă minimă în Uniune, și cea de prim rang, cu influenţă semnificativă. Iar statutul acesta reclamă muncă, voinţă, îndrăzneală, restricţii, desigur, dar aduce și dezvoltare, pace și demnitate naţională.

Legal Point: V-aţi fi așteptat ca BNR și dumneavoastră, personal, să fiţi vehement contestaţi și atacaţi după 30 de ani de exerciţiu democratic, fie acesta unul cu stângăcii și reveniri?

Mugur Isărescu: Multe dintre criticile actuale la adresa BNR sunt aşezate pe valul de populism care străbate astăzi toată Europa. Avem apoi atacuri mediatice evidente de tip post-adevăr sau război hibrid, sau iniţiative legislative clar neconstituţionale, pe care le analizăm şi noi cu toată atenţia.

În plus, unele atacuri sunt vădit tendenţioase – de exemplu, cele care vorbesc despre o Bancă naţională condusă unipersonal, de guvernator. Conform legii, BNR are o conducere colectivă şi aceasta este o realitate funcţională din 1990. Mai trebuie adăugat că atunci când ești pus în faţa unor probleme dramatice, pe care trebuie să le rezolvi nu numai corect, dar și repede, nu mai ai timp să gândești la criticile care vor veni peste decenii. Cine gândește aşa pierde momentul optim al deciziei și ajunge să facă „prea puţin şi prea târziu”.

În acest context, te întrebi care este temeiul repetării, de către unele canale media, a unor atacuri bazate pe neadevăruri uşor de demontat, de exemplu, că nu obţinem dobândă la rezerva de aur pe care o păstrăm la Londra. Sau cele legate de corectarea necesară a unor dezechilibre. BNR veghează la păstrarea macroechilibrelor economice. Or, politicile macroeconomice nu sunt niciodată populare. Deciziile de politică monetară şi bancară sunt luate de Consiliul de Administraţie şi se bazează pe activitatea profesională a colectivelor de specialişti ai BNR. În spiritul tradiţiei sale, BNR a avut capacitatea instituţională să formeze, pentru binele ţării, echipe remarcabile de specialişti de talie europeană şi internaţională. Pe activitatea şi cercetarea acestora ne bazăm. În plus, începând chiar din 1990, membrii consiliilor de administraţie succesive au fost profesionişti de clasă, patrioţi, cu simţul datoriei şi responsabilităţii.

Pentru mine, ca și pentru mulţi dintre colegii mei de generaţie, criteriul de autocontrol prealabil al deciziei a fost răspunsul pozitiv la trei întrebări: „Este corectă decizia?”; „Este fezabilă decizia?”; „Este durabilă decizia?”. Dacă puteam răspunde cu „da” acestor întrebări, mergeam mai departe fără să ezit la gândul că la un moment dat cineva, cumva, îmi va contesta opţiunile. Când mergi însă pe culmea dealului, te bate vântul. Numai în pomul care are roade se dă cu pietre.

Nu pot susţine că tot ceea ce am făcut a fost cea mai bună soluţie. Pot susţine însă că tot ceea ce am făcut a fost făcut cu bună-credinţă, împreună cu cei din Consiliul de administraţie al BNR, pe baza unor analize profesioniste. Dacă alţii pot face mai bine de acum încolo, vorba poetului, cu-atât mai bine ţării, și lor cu-atât mai bine. La acest „mai bine” se poate ajunge venind cu idei concrete, raportate la situaţiile concrete din prezent, idei care să transforme acest prezent într-un viitor mai bun. Clarificarea trecutului, dacă este necesară, nu se poate face prin promovarea obsesivă a unor neadevăruri evidente.

Legal Point: În România se fac zilnic peste 300.000 de plăţi, iar băncile gestionează peste 250 miliarde lei depuse în conturi de persoane fizice și juridice. Răspunderea pentru bunul mers al tranzacţiilor și managementului este uriașă, iar orice disfuncţie în acest „sistem circulator” ar putea paraliza economia. Nu vorbim și aici despre siguranţă naţională, strategică?

Mugur Isărescu: Evident. Sistemul bancar este sistemul circulator nu doar al economiei, ci al întregii societăţi. Imaginaţi-vă o singură zi în care băncile nu mai funcţionează. Nu pentru că este sărbătoare, ci pentru că operaţiunile s-au blocat. Imaginaţi-vă o zi în care nu pot fi folosite bancomatele. Asta ţine de siguranţa naţională, fără îndoială. Mai mult, de viteza de circulaţie a banului depinde dimensiunea profiturilor. Este o lege economică obiectivă pe care noi nu o putem schimba. De dimensiunea profiturilor depinde dimensiunea încasărilor bugetare, iar de acestea, capacitatea de a asigura ocrotirea socială, asistenţa medicală, educaţia, apărarea ordinii publice și înzestrarea armatei. Băncile sunt motorul care realizează accelerarea circulaţiei capitalului.

Când o bancă importantă se prăbușește sau funcţionează prost, banul circulă mai încet și toată societatea suferă. Când Lehman Brothers, marea bancă americană, a căzut în 2008, s-a declanșat o criză economico-financiară mondială ale cărei efecte le resimţim și astăzi. Banul este, așa cum s-a spus, un animal sperios. El fuge de locul unde se face simţit pericolul instabilităţii. Fuga lui accentuează însă instabilitatea.

Economia românească din timpul regimului comunist a fost supracapitalizată. Era capabilă să producă aproape orice. S-a prăbușit pentru că banii nu mai circulau. Ei se blocaseră în active și în mărfuri nevandabile. Când sistemul mondial comunist s-a prăbușit, României i s-au prăbușit și o serie de pieţe menţinute anterior prin mijloace politice. Am fost obligaţi atunci, pe de o parte, să închidem capacităţi de producţie, iar, pe de altă parte, să alergăm după lichidităţi. Am creat rapid o piaţă financiară românească. Orice zvonuri alarmiste, orice acuzaţii nefondate, ca să nu mai vorbesc de deciziile populiste, gonesc banul și distrug siguranţa naţională.

Analizele au evidenţiat că în 1929, în celebra „vinere neagră” în care s-au prăbușit băncile de pe Wall Street, situaţia financiară reală nu era chiar atât de rea.

A intervenit însă panica și asta a dus la manifestări ale populaţiei care au declanșat Marea criză mondială. Din situaţia creată, lumea a ieșit cu adevărat numai prin al Doilea Război Mondial. Care, să nu uităm, s-a prelungit cu Războiul Rece. Concluzia este că da, buna funcţionare a sectorului bancar este o garanţie a siguranţei naţionale. Aşadar, cei care se joacă în relaţia cu acest sector, și avem de aceștia destui în România, pun în pericol siguranţa naţională, nu doar stabilitatea sau reputaţia BNR.

Legal Point: De ce se perpetuează ideea că bancherii au lumea lor, că ei constituie o „castă” care vizează prioritar zona high-life și bonusurile de performanţă? De ce nu sunt priviţi aceștia ca niște manageri ai unor furnizori de utilităţi, de pildă?

Mugur Isărescu: Este o prejudecată populistă, care conţine însă și o doză de adevăr. Știţi zicala potrivit căreia cizmarul nu are cizme sau croitorul nu are haine. Bancherii nu au vrut să o confirme. Ei au fost mai degrabă atrași de ideea că acela care umblă cu mierea se linge și pe degete. Este normal ca acela care gestionează banii lumii să aibă bani. Sau cel puţin este inevitabil, și de aceea este contraproductiv să ne opunem unui fenomen natural. Important este câţi bani produc bancherii. Dacă ajung să consume mai mult decât produc, este rău. Dacă produc sau fac să se producă mai mulţi bani decât consumă (decât își opresc pentru ei), este bine. Nu a fost, desigur, în regulă, când, la începutul anilor 2000, unii bancheri din SUA câștigau bani pariind pe falimentul propriilor clienţi. A scandalizat, pe bună dreptate, faptul că, din banii primiţi de la guverne, și deci luaţi din buzunarul contribuabilului, pentru a se salva de la faliment, unele bănci s-au grăbit să distribuie bonusuri grase salariaţilor neperformanţi; sau să organizeze discuţii asupra planurilor de reabilitare în hoteluri de lux din locuri exotice. Sunt excese, desigur.

Dar să gândim și altfel! Cine se duce să își depună banii într-o bancă având sediul într-un apartament sau într-o magazie? Cine acceptă o scrisoare de garanţie emisă de o bancă ai cărei salariaţi mănâncă la cantina săracilor? Cine are încredere în consultaţiile oferite de bancheri plătiţi cu salariul mediu pe economie? Cum poţi cere unui om sărac să umble cu sute de milioane de euro și să nu fie tentat de mită? Desigur, o asemenea tentaţie este imorală, dar ceea ce ne interesează nu este să câștigăm o dispută teoretică pe teme de moralitate sau să umplem pușcăriile, ci să câștigăm bani reali cu care să umplem farfuriile oamenilor, chiar dacă o parte din acești bani rămân în buzunarele celor care le umplu.

Bancherii știu un lucru care, deși este neplăcut, este real, adevărat: inegalităţile sociale există și libera concurenţă mărește avuţia globală, dar accentuează inegalitatea. Ceea ce se poate asigura este egalitatea șanselor, iar o distribuţie mai echitabilă a avuţiei se face prin politici specifice (fiscale etc.), nu prin intermediul băncilor.

Legal Point: Cum se face că, deși percepţia concetăţenilor faţă de bănci este una rezervată sau chiar negativă, ei își dezvoltă an de an legăturile cu instituţiile de credit pe canale clasice și alternative?

Mugur Isărescu: Răspunsul este simplu. Altfel nu se poate. Băncile nu s-au născut dintr-un capriciu al unor oameni răi și lacomi. Ele răspund unei nevoi sociale permanente. Băncile s-au născut din necesitate. Și nimic nu este mai durabil decât ceea ce izvorăște din nevoi. Respectiv din nevoi naturale umane. Percepţia rezervată sau chiar negativă vine, în principal, din lipsa de cunoaștere, ca și din tarele morale. Mulţi dintre cei care îi pizmuiesc pe bancheri pentru că s-ar îmbogăţi prea ușor nu vor să îi vadă morţi, ci vor să fie ei în locul lor ca să se îmbogăţească, chipurile, fără muncă. Dar ei nu ştiu cât de greu câştigă bancherii. Mai exact, câte riscuri îşi asumă. Căci banul se câștigă riscând. Fără risc nu există progres. Iar progresul costă enorm. Nu numai averi materiale, ci și nervi, zile și nopţi de nesomn, muncă, inteligenţă, simţ al anticipaţiei, curaj etc. Toate aceste costuri sunt preluate de bancheri, iar produsul obţinut astfel (de exemplu, creditul şi dobânda) este pus la dispoziţia celor care fac apel la serviciile bancare. Cum să nu preţuieşti asemenea produse? Cum să nu le cauţi? Cum să nu ţi le dorești? Ele sunt apreciate. Este un paradox trist că nu sunt apreciaţi la același nivel și producătorii lor, bancherii. Admit însă faptul că, prin propriile derapaje de comportament, acești producători de servicii bancare alimentează resentimentele celorlalţi. Este și rolul BNR să prevină și să sancţioneze asemenea derapaje. Și am făcut-o. Uneori mai eficient, alteori cu rezultate mai slabe. Fundamentală rămâne însă încrederea societăţii, iar asta depinde și de bancheri, dar și de gradul de instruire și de moralitate al celor care le evaluează activitatea din afara sectorului bancar.

Legal Point: Oamenii pricep mai greu că o Bancă Centrală este o „bancă a băncilor”, că ea autorizează, reglementează și supraveghează prudenţial, printre altele, băncile comerciale. De ce vă socotesc unii români avocat al băncilor, în loc de arbitru suprem?

Mugur Isărescu: Tot din necunoaştere. O necunoaştere pe care, probabil, nici noi nu am făcut destul să o risipim. Într-adevăr, BNR, ca orice bancă centrală, este o „bancă a băncilor”. Poate este mai exact să spunem că BNR este instituţia publică dotată cu puterea de a concepe și reglementa politica de creditare a statului, în folosul întregii societăţi. BNR este gestionarul încrederii în relaţiile dintre cei care deţin active financiare și cei care au nevoie de ele. Din această perspectivă, Banca Centrală nu este avocatul băncilor, ci este reglementator, supraveghetor şi garant al sistemului bancar şi financiar, sistem vital în funcţionarea economiei de piaţă şi pentru stabilitatea ţării.

Băncile comerciale sau de investiţii din România sunt adesea nefericite din cauza constrângerilor pe care BNR le impune. Nu protestează public, întrucât știu că aceasta este regula jocului și preferă să joace după reguli severe decât să se piardă în haos. Ceilalţi, beneficiarii serviciilor bancare, nu se comportă la fel pentru că nu au același nivel de profesionalism în domeniul bancar, dar și pentru că sunt mereu incitaţi la revoltă de politicienii populiști. Aceștia fac mult rău, nu atât sistemului bancar, pentru că noi știm să îl apărăm, cât ansamblului societăţii și, în primul rând, celor din afara sistemului.

Legal Point: Tehnologiile au revoluţionat profund și irevocabil umanitatea, în toate dimensiunile ei. Cum s-au schimbat și se vor schimba lucrurile în ecosistemele de plăţi, în lumea financiar-bancară?

Mugur Isărescu: În multe feluri. Dar răspunsul la această întrebare necesită un interviu separat.

Legal Point: Cum apreciaţi că va face faţă sistemul bancar autohton provocărilor reprezentate de noianul de reglementări legislativ-fiscale impuse pe plan european și local?

Mugur Isărescu: Mă puneţi să citesc în globul de cristal şi să fac asemenea predicţii! Totuşi, cred că vă referiţi la reglementările din domeniul bancar la nivel european (politica fiscală nu este încă federalizată). Ceea ce pot și trebuie să spun este că Uniunea Europeană a devenit „faimoasă” pentru suprareglementare. Este un risc important în ceea ce privește piaţa financiară. Reglementarea excesivă încetinește circulaţia capitalului, ceea ce nu este de dorit. Pe de altă parte, cu privire la domeniul bancar, am văzut în ultimul deceniu cât de periculoasă este și subreglementarea, reglementarea insuficientă.

O vreme, lumea a trăit cu iluzia că băncile se vor autocenzura. Se pierduse din vedere că două trăsături general umane se regăsesc și la lucrătorii din bănci: lăcomia și iresponsabilitatea. Cu menţiunea că efectele lor aici sunt mult mai grave, căci banul care poartă cu el acești viruși circulă peste tot și îmbolnăvește întregul organism socioeconomic. Prin urmare, ceea ce trebuie făcut este să se găsească un just echilibru între reglementare și libertate, astfel încât niciuna să nu fie în exces. Până acum, în domeniul bancar, acquis-ul comunitar european nu mi se pare excesiv din punct de vedere al cantităţii de norme ce trebuie respectate. Acesta este și rezultatul bunei colaborări între Banca Centrală Europeană și instituţiile europene cu atribuţii de reglementare în domeniu, pe de o parte, ca și între Banca Centrală Europeană și băncile centrale ale statelor membre, printre care și BNR, pe de altă parte.

În ceea ce mă privește, am avut relaţii excelente cu președinţii Băncii Centrale Europene, care s-au succedat de-a lungul mandatului meu la BNR. Ne-am sfătuit în permanenţă, ne-am coordonat politicile și peste toate ne-am respectat reciproc. BNR are un nume bun la Banca Centrală Europeană de la Frankfurt.

Legal Point: O parte dintre români știu că sunteţi pasionat de vin, că aveţi de ani buni un business în domeniu, dar cei mai mulţi nu cunosc faptul că afacerea cu viţă-de-vie a familiei Isărescu cuprinde 40 de hectare de plantaţie viticolă, de pe care se produc anual 150.000 de sticle de vin alb, roșu și roze. Este satisfacţia dumneavoastră în acest domeniu pe măsura efortului, răbdării și a investiţiei?

Mugur Isărescu: Sunt născut, ca şi soţia mea, în Drăgășani, unul dintre centrele viticole și vinicole tradiţionale cele mai importante ale României, care, la rândul ei, este una dintre cele mai mari producătoare de struguri și de vin ale Europei. Familia mea şi cea a soţiei au tradiţie îndelungată în acest domeniu. Nu am făcut altceva decât să reînnodăm tradiţii, pe măsură ce retrocedarea proprietăţilor chiar ne-a obligat să mergem în această direcţie. Eu mă simt în largul meu acasă, în deal la vie; la fel, familia.

Legal Point: Ce cadrează mai mult și mai bine cu viitorul dumneavoastră de senior: o carieră de memorialist, una de keynote speaker, cea de bunic sau o prezenţă activă în viaţa politico-economică a cetăţii?

11 iulie 2019

Mugur Isărescu: Nu știu dacă am talente de memorialist. Deocamdată nici nu mă simt chemat să îmi revizitez trecutul și nici să vorbesc despre viaţa mea la timpul trecut. Am fost și rămân în continuare preocupat de construcţie mai mult decât de răscolirea amintirilor. La aproape 70 de ani mă simt tânăr bunic, desigur. Bunic tânăr și fericit să vadă cum numele și visurile sale vor fi continuate de noi generaţii. Funcţia de bunic este onorantă și solicitantă. Sper să pot transmite nepoţilor mei, aşa cum am făcut cu fiica şi cu fiul meu, câte ceva din experienţa acumulată de-a lungul unei vieţi petrecute pe baricadele luptei pentru excelenţă și performanţă personală și naţională. Keynote speaker sunt deja de multă vreme. Probabil voi continua atât timp cât voi avea ceva de spus și cât alţii vor avea de câștigat din ceea ce le spun. Politica, în sensul comun, partizan, nu m-a atras niciodată. A existat o paranteză politică în viaţa mea, la cumpăna dintre secole, căreia i-am dedicat capacităţile mele, dar faţă de care nu am nicio nostalgie. Chiar și atunci m-am plasat în afara partidelor politice. Am preferat să fiu un tehnocrat și am rezistat tuturor cântecelor de sirenă care mă îndemnau să o apuc pe drumul accidentat al politicii partizane. Nu sunt un bun candidat în campaniile electorale. Nu mă simt în stare să le promit oamenilor lucruri care știu că le fac rău sau care sunt imposibil de realizat, numai pentru că asta le face plăcere să audă. Dacă nu am făcut-o în trecut, nu o voi mai face acum. În afara familiei, expertiza mea este averea cea mai importantă pe care o am și pe care voi fi gata să o donez cetăţii oricând mi se va cere.