Stimate domnule ambasador Hurezeanu,

Stimate domnule președinte al Forumului Germano-Român, Gunther Krichbaum,

Doamnelor și domnilor,

Sunt onorat să iau cuvântul în fața unui asemenea public distins, la acest eveniment organizat de Ambasada României la Berlin și de Forumul Germano-Român.

Peste puțin timp, la data de 9 noiembrie 2019, se vor împlini 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului, cel mai concret simbol al cortinei de fier care a divizat cele două lumi pe perioada Războiului Rece. Iar luna decembrie va marca trecerea a trei decenii de la prăbușirea regimului comunist în Romania. De la Berlin la București se iveau zorii unei noi epoci din perspectiva politică și economică deopotrivă. Cred că acesta este un bun prilej de a examina retrospectiv evoluțiile macroeconomice și financiare din țările central și est-europene și, pe baza experienței ultimelor decenii, de a scruta viitorul acestora, inclusiv din perspectiva procesului de adoptare a euro.

În general, tranziția de la o economie centralizată la o economie de piață s-a dovedit a fi un demers mult mai dificil decât se credea inițial. Greutățile acestui proces complex, mai sinuos și mai îndelungat decât părea în acel sfârșit tumultos al anului 1989, pot fi bine înțelese în Germania reunificată, în care Estul postcomunist a beneficiat de sprijinul considerabil al fratelui său din Vest. Și totuși, integrarea landurilor răsăritene ale Germaniei nu a fost scutită de probleme și tensiuni. Moștenirea Zidului Berlinului s-a dovedit mai greu de învins decât zidul în sine. Cu atât mai mult, țărilor precum România, lipsite de un astfel de suport, le-a fost și mai greu să traverseze deșertul tranziției.

Modelul de tranziție a fost gândit pe baza conceptelor predominante în țările vestice în prima parte a anilor ’90: piețe libere, globalizare și asigurarea securității și dezvoltării prin apartenența la NATO și UE. Având avantajul de a privi în retrospectivă, pot afirma acum că nu mulți știau cu adevărat ce trebuie făcut, lipsea experiența relevantă, iar fiecare model – fie terapia de șoc, fie strategia de reforme graduale – și-a dovedit limitele, astfel încât s-a acționat mai degrabă văzând și făcând. A fost o perioadă a experimentelor, iar multe reforme s-au derulat într-o manieră sui generis. Îndrăznesc să afirm aceste lucruri în calitate de veteran, având în vedere că am ocupat și funcția de prim-ministru al României în anul 2000 timp de un an.

Cu timpul, mai multe aspecte ale tranziției s-au diferențiat de la o țară la alta: economiile mai mici, precum țările baltice sau Slovenia și Slovacia, au optat pentru aderarea mai rapidă la zona euro, inclusiv din considerente geopolitice și de securitate, în timp ce statele cu economii mai mari și mai complexe, precum Polonia, Ungaria, Cehia sau România, și-au concentrat eforturile mai degrabă pe dezvoltarea internă. Spre exemplu, în Polonia se vorbește de „polonizare” și „naționalizare” a dezvoltării, punându-se accent pe cerința creșterii resurselor de putere ale țării. Ca să citez o zicală din Polonia, „dacă nu stai pe picioarele tale, nu te ascultă nimeni”.

În România, după o tranziție foarte dificilă în primul deceniu post-comunist, marcat de reforme graduale și fără prea mare tragere de inimă, anul 2000 a reprezentat un punct de cotitură: transformarea economiei noastre a evoluat într-o manieră mai coerentă, beneficiind de două ancore importante, UE și NATO.

S-au produs, de asemenea, evenimente greu de anticipat în prima parte a anilor ’90. Povestea Germaniei vă este, probabil, cunoscută prea bine, așa că permiteți-mi să mă refer cu precădere la România și la alte țări central și est-europene. Voi reveni la rolul important al Germaniei în economia României în ultima parte a intervenției mele.

Unul dintre aceste evenimente pe care aș dori să îl aduc în discuție este adoptarea euro în țara vecină cu dumneavoastră, Cehia. Cine ar fi crezut că Slovacia, partea mai puțin dezvoltată a fostei Cehoslovacii, va adera la zona euro și Cehia nu? În aceste condiții, este adoptarea euro o dovadă a unui nivel ridicat de dezvoltare? Cine ar fi crezut că Balcerowicz, artizanul terapiei de șoc din Polonia, al cărui nume va fi întotdeauna asociat cu transformarea acesteia dintr-o economie centralizată într-una de piață, considerat un erou al reformelor în anii ’90 și chiar anterior crizei globale, va deveni în prezent un fel de țap ispășitor pentru aspectele mai puțin pozitive ale tranziției – liderul Partidului Dreptate și Justiție din Polonia, Jaroslaw Kaczynski, s-a angajat să „respingă în fine conceptele nefericite ale pacostei de Balcerowicz” ¹.

Nu voi intra acum în detaliile acestor procese complexe sau ale diferențelor dintre țări. Prin intervenția mea îmi propun să vă împărtășesc câteva lecții enunțate din calitatea mea actuală de bancher central.

O primă lecție pe care aș menționa-o privește tocmai convergența reală. În aproape două decenii, toate economiile din Europa Centrală și de Est au înregistrat, într-un ritm diferit, progrese semnificative în domeniul convergenței reale, procesul de recuperare a decalajelor economice fiind sprijinit substanțial de aderarea acestora la UE. În cazul României, PIB pe locuitor, exprimat ca pondere în media zonei euro (pe baza standardului puterii de cumpărare), s-a majorat de aproape trei ori comparativ cu anul 2000, de la 23 la sută la 61 la sută în anul 2018. Polonia și Ungaria se situează la aproximativ 67 la sută (ambele consemnând valori de până la 45 la sută în anul 2000), Cehia la 86 la sută (de la 61 la sută în 2000), iar Bulgaria la 47 la sută (față de 24 la sută în anul 2000).

De altfel, România a consemnat cel mai rapid ritm de creștere în cadrul grupului de țări cu tendințe similare. Putem spune, așadar, că aceasta este o dovadă a unui proces reușit de recuperare a decalajelor în termeni reali? Mai mult, putem susține că ne-a ajutat în această privință cadrul flexibil de politici (inclusiv cursul cu flotare controlată)? Permiteți-mi să afirm că mai este nevoie de timp pentru un răspuns adecvat la aceste întrebări. Totuși, o remarcă de ordin general poate fi făcută: ancorele UE și NATO ne-au ajutat pe toți să înregistrăm progrese pe calea convergenței reale. .

O a doua lecție este legată de răspunsul la o întrebare: au contat deciziile strategice privind regimul de curs de schimb și strategia de politică monetară? După cum se știe, unele țări din regiune (România, Polonia, Cehia, Ungaria) au adoptat aranjamente flexibile de curs de schimb și au introdus strategia de țintire directă a inflației, în timp ce altele (Bulgaria și statele baltice) au optat pentru un curs de schimb fix, în cadrul unui regim de consiliu monetar. La prima vedere, se pare că aceste din urmă țări sunt mai bine pregătite din perspectiva adoptării euro (statele baltice au și făcut deja acest pas, dar, fiind economii mai mici și cu un grad de deschidere mai mare, constituie un caz special), date fiind disciplina fiscală promovată și stadiul convergenței nominale atins de economiile acestora. Astfel, dezechilibrele macroeconomice au fost ținute mai bine sub control, dar reversul medaliei este acela că viteza convergenței reale a fost diminuată de aceste constrângeri puternice, cel puțin în cazul Bulgariei.

În consecință, se poate spune că ambele abordări au avantaje și dezavantaje și că povestea parcursului acestor economii pe calea recuperării decalajelor de dezvoltare este încă departe de a fi încheiată. Aș sublinia că există resurse ca toate aceste economii să crească în continuare relativ rapid. Convergența va continua, însă nu este sigur în ce ritm, cât de liniar și cât de sustenabil, iar surprizele pe care ni le rezervă viitorul sunt greu de anticipat, așa cum și trecutul recent a fost diferit de ce se putea prognoza cu două decenii în urmă, de pildă.

O a treia lecție privește maniera în care a fost traversată și depășită criza economică și financiară globală. Cu o singură, dar notabilă, excepție (respectiv Polonia, care nu a înregistrat niciun an de recesiune tocmai pentru că a reușit să îmbine adecvat flexibilitatea cursului de schimb cu disciplina fiscală), toate economiile central și est-europene au trecut prin perioade de declin economic – mai mic sau mai mare, mai scurt sau mai îndelungat – din cauza crizei, indiferent de regimurile de curs de schimb sau de politică monetară alese. Declinul cel mai pronunțat a fost consemnat în cazul României, țara în care s-a impus și ajustarea fiscală cea mai dureroasă. S-a întâmplat astfel pentru că politica fiscală din perioada de boom anterioară declanșării crizei a fost puternic prociclică, ajungându-se pe acest fond ca de la o creștere economică de peste 9 la sută în 2008 să se înregistreze scăderi considerabile în următorii doi ani: -5,5 la sută în 2009 și 3,9 la sută în 2010. Lecția desprinsă de aici ar fi aceea că nu există alternativă viabilă la un mix previzibil și coerent de politici economice și de reforme structurale. Permiteți-mi să subliniez că acest mix ar trebui să rămână astfel chiar și atunci când ne confruntăm cu provocările anilor electorali, iar România are de parcurs câteva runde electorale în 2019 și 2020.

O a patra lecție s-ar referi la problematica privind asigurarea sau nu de către intrarea în zona euro a unei creșteri mai rapide. Am luat parte la festivitățile care au marcat cea de-a zecea aniversare a adoptării monedei euro în Slovenia și în Slovacia. În timp ce, în această din urmă țară, accederea la zona euro este considerată un succes, în Slovenia este privită drept o măsură necesară, dar, totodată, dureroasă. În cursul discuției pe care am purtat-o cu un expert sloven, am susținut că dificultățile întâmpinate după adoptarea euro au fost consecința necurățării bilanțurilor băncilor înainte de aderarea la zona euro. Răspunsul său a fost că oamenii nu sunt interesați de aceste detalii, întrucât ceea ce îi preocupă cel mai mult este nivelul de trai, care a scăzut după trecerea la euro.

Chiar dacă acest fapt ar putea fi considerat o lecție în sine, voi merge mai departe, adăugând că opiniile recente ale decidenților de politici din Ungaria și Polonia par să încline spre ideea potrivit căreia statutul de membru al zonei euro limitează capacitatea de creștere economică.

Câteva declarații publice sunt relevante în acest sens. Premierul ungar Viktor Orbán a afirmat, în aprilie 2013, că „Ungaria nu poate aborda serios aderarea la zona euro până când dezvoltarea economică medie a țării nu va atinge 90 la sută din nivelul țărilor euro”. Fostul guvernator al Băncii Naționale a Poloniei, Marek Belka, spunea în 2015: „Este mai sigur să nu te grăbești să intri într-o casă care a ars când încă iese fum [...] Câtă vreme zona euro are probleme cu unii din propriii săi membri, nu așteptați de la noi să arătăm entuziasm în privința aderării”. Succesorul său la conducerea autorității monetare din Polonia, Adam Glapiński, a declarat, citez, că „Nu vom renunța la zlot, pentru că aceasta ar însemna restrângerea dramatică a oportunităților de creștere pentru economia Poloniei”.

Întorcându-ne în anul 2001, Leszek Balcerowicz remarca faptul că reformele structurale sunt cele care armonizează convergența nominală și cea reală, între care există și tensiuni inevitabile. Cu cât reformele structurale efectuate în economie sunt mai ample, cu atât mai puțin costisitoare este dezinflația și mai viguroasă este creșterea economică pe termen lung.

Benoît Cœuré, membru al Comitetului executiv al BCE, a oferit o privire de ansamblu în luna noiembrie 2018, când a apreciat că economiile din centrul, estul și sud-estul Europei se caracterizează printr-un grad inegal de convergență și că țările mai mici (începând cu Slovenia și ajungând la statele baltice) au aderat la zona euro independent de nivelul progresului înregistrat în acest domeniu. Economiile mai mari nu s-au grăbit să adopte euro, ci au preferat să se concentreze mai întâi pe corectarea unor aspecte structurale, atât timp cât cadrul de politică economică se bucura încă de o anumită flexibilitate.

Permiteți-mi acum să vă spun cum s-au abordat aceste probleme în țara mea. România a ales mai degrabă calea de mijloc în privința adoptării euro, luând în considerare atingerea unui nivel de convergență reală de cel puțin 70-75 la sută înainte de intrarea în zona euro, căci un grad inferior ar face să fim puternic afectați de șocurile asimetrice și astfel nu am putea sincroniza ciclul economic din țara noastră cu cel al altor economii din zona euro. În privința îndeplinirii criteriilor de la Maastricht, în intervalul iulie 2015 - noiembrie 2017, România a îndeplinit toate criteriile de convergență prevăzute în Tratatul de la Maastricht (dar fără să participe la mecanismul cursului de schimb). Faptul că, la momentul actual, valorile de referință pentru rata dobânzii pe termen lung și pentru inflație nu mai sunt îndeplinite reprezintă un avertisment că ar trebui depuse eforturi pentru realizarea convergenței nominale într-o manieră durabilă, și nu accidentală sau temporară. Acest lucru este posibil numai atunci când cele două tipuri de convergență se potențează reciproc.

Flexibilitatea inerentă a unui regim de flotare controlată a cursului de schimb, precum cel implementat de BNR, are totuși propriile limitări evidente, care nu ar trebui ignorate – aceasta nu presupune, în niciun caz, că banca centrală acționează în mod discreționar, modificând cursul de schimb, după plac. Să abuzezi de flexibilitate poate fi la fel de dăunător pentru funcționarea adecvată a economiei pe cât este să abuzezi de rigiditate. De fapt, regimul de țintire a inflației implementat de BNR este o combinație de reguli și discreționarism care are drept scop formularea unei politici monetare coerente și eficiente.

Vorbind despre diferențele actuale existente între abordările țărilor în ceea ce privește adoptarea euro, pentru unii ar putea părea ciudat că Bulgaria, care înregistrează întârzieri în convergența reală, ia în considerare aderarea la zona euro mai devreme decât România. Este însă firesc ca vecina noastră să privească adoptarea euro drept singura cale sigură pentru a ieși din actualul consiliu monetar. În schimb, în România, precum și în alte țări care aplică un regim de curs de schimb flexibil, abordarea este diferită, deoarece adoptarea euro este mai complexă. Aceasta nu înseamnă în niciun caz că România nu are în vedere aderarea la zona euro, ci doar că o pregătire cuprinzătoare este esențială pentru a face față provocărilor aferente.

Dictonul latin festina lente se aplică, după părerea mea, destul de bine și procesului de adoptare a euro. Referitor la convergența reală, mulți se întreabă „Cât de repede este suficient de repede?”. Spre deosebire de alții, eu nu aș căuta neapărat o cifră anume (în afară de nivelul minim deja menționat de aproximativ 70-75 la sută); aș aborda această problemă privind convergența reală nu ca pe o cursă în care cel mai rapid ritm este și cel mai potrivit, ci ca pe un proces complex, ce oferă concurentului care își dozează bine efortul (un maratonist mai degrabă decât un sprinter) posibilitatea de a profita de majoritatea beneficiilor potențiale, evitând în același timp asumarea unor riscuri excesive.

Referitor la riscuri, este de remarcat faptul că deficitele de cont curent și bugetare relativ semnificative pot eroda însuși fundamentul acestui edificiu care este economia națională. Prin urmare, este mult mai înțelept să fie ajustate treptat decât să se permită forțelor pieței să provoace o corecție bruscă.

Cu disciplină fiscală, politici economice consecvente și cu un calendar ambițios, dar deopotrivă viabil, este posibilă adoptarea cu succes a euro, astfel încât economia să facă față cu bine presiunilor concurențiale din zona euro. La fel de importantă este diminuarea discrepanțelor în continuare prea mari existente între regiunile de dezvoltare ale României, întrucât întreaga țară trebuie să adere la zona euro, nu doar orașul București și sectorul Ilfov. Creșterea economică nu este suficientă, ar trebui însoțită de o dezvoltare economică de durată.

Înainte de a-mi încheia discursul, în loc de a-mi prezenta punctul de vedere personal privind viitorul, permiteți-mi să-l citez pe editorialistul Financial Times Tony Barber², care descrie în mod relevant starea de fapt din regiune: „În prezent, în Europa Centrală și de Est se dă o luptă între naționalismul populist și democrația liberală. Ar fi un act de curaj să prognozăm un câștigător, când și unele societăți occidentale sunt prinse cam în aceeași luptă.”

Desigur, nu pot încheia fără să evidențiez câteva aspecte legate de relația stabilă pe termen lung dintre România și Germania. Pentru că, judecând după relațiile economice, Germania ocupă primul loc în ceea ce privește atât exporturile (cu 23,1 la sută din totalul exporturilor), cât și importurile (cu o valoare similară de 20,2 la sută din totalul importurilor).

Germania este un partener important și din perspectiva investițiilor, cumulând 12,7 la sută din soldul total al investițiilor străine directe (ISD) în 2018, pe al doilea loc după Țările de Jos. În plus, Germania deține un procent semnificativ din ISD în întreprinderile noi, de tip greenfield (17,7 la sută). Aceste cifre demonstrează angajamentul pe termen lung al investitorilor germani față de economia noastră.

Totodată, conform Raportului anual al Camerei de Industrie și Comerț Româno-Germană, în 2018, în România existau 7 500 de companii active cu capital german, respectiv peste 10 la sută din companiile cu capital străin din România. Aceste companii angajează peste 226 000 de persoane, iar cifra lor de afaceri reprezintă aproximativ 13 la sută din PIB.

În România, companiile germane se numără printre cei mai importanți angajatori, iar unele dintre acestea au devenit nume de referință pentru consumatori.

După cum puteți vedea, chiar dacă România nu a avut norocul să aibă „fratele” (sau poate o „Românie de Vest”) pe care Germania de Est l-a avut, care să îi netezească drumul către o economie de piață și un sistem politic democratic, aceasta a găsit totuși un partener puternic și de încredere în Germania reunificată.

Pentru aceasta, mulțumim, Germania! Vielen Dank, Deutschland!