Bună ziua, doamnelor și domnilor, și bine ați venit la Banca Națională a României!

Vă mulțumesc pentru acceptarea invitației noastre de a participa la dezbaterea de astăzi, dedicată volumului cu titlul Evoluția stocului de aur al Băncii Naționale a României (1880 – 2020), autori Maria Constantinescu, Brîndușa Costache, Nadia Manea, Adriana Aloman, Elisabeta Blejan, cea mai recentă apariție în seria nouă a Colecției „Biblioteca BNR”, la Editura Curtea Veche.

Înainte de a prezenta câteva considerații legate de coordonarea și rezultatele acestui proiect, permiteți-mi să salut prezența distinșilor noștri invitați:

• Domnul ambasador Cristian Diaconescu, ministru de Externe în mai multe guverne, membru al Grupului de Eminență al ONU privind Neproliferarea Armelor Nucleare; în calitatea dânsului de ministru de Externe al României, a fost direct implicat în problematica tezaurului BNR de la Moscova;
• Domnul Silviu Cerna, profesor emerit al Universității de Vest din Timișoara, membru al Consiliului de administrație al BNR în 3 mandate, din 1991 până în 2009;
• Domnul Bogdan Murgescu, profesor la Facultatea de istorie a Universității din București, specialist recunoscut în istoria economică a României și a continentului nostru,

A devenit, la BNR, o tradiție de a organiza dezbateri asupra unor cărți care aduc plus-valoare în viața noastră profesională, dar și în cea socială și culturală. De-a lungul timpului, numeroși membri ai conducerii și ai corpului funcționarilor BNR, oameni de carte, economiști și juriști, au fost autori ai unor lucrări care își păstrează valoarea științifică și documentară până astăzi. Spre cinstea lor, înaintașii noștri au creat o colecție foarte cunoscută în peisajul științific al sfârșitului perioadei interbelice, mă refer la „Biblioteca Monetară, Economică şi Financiară”, iniţiată în anul 1938 de guvernatorul Mitiţă Constantinescu, colecție pe care BNR a continuat-o, începând din anul 1992, sub o nouă denumire – „Biblioteca Băncii Naţionale a României”.

În urmă cu un deceniu, am început seria nouă a Colecției „Biblioteca BNR”. În cadrul acestei noi serii s-a tipărit și volumul Viitorul băncilor centrale, la a cărui dezbatere, în ianuarie 2020, spuneam că împlinirea a 140 de ani de la înființarea Băncii noastre centrale va fi marcată, de-a lungul întregului an, prin conferințe și simpozioane care ar fi trebuit să reprezinte o replică peste timp a evenimentelor fondatoare ale anului 1880. Avatarurile istoriei și-au spus cuvântul însă și, la fel ca în 1930, când împlinirea unei jumătăți de secol de la înființarea Băncii Naționale a României nu a putut fi marcată cum trebuie din cauza Marii Crize Economice, izbucnirea pandemiei de Covid-19 a limitat celebrarea acestei aniversări în 2020. Totuși am reușit, în condițiile date, să demarăm câteva proiecte.

Printre cele care s-au concretizat a fost cel aprobat de Consiliul de administrație al Băncii, de publicare în cadrul seriei noi a colecției „Biblioteca BNR” a unui număr de zece volume sub titlul „Aniversar 140”, conținând o selecție de lucrări și studii elaborate de specialiștii băncii pe parcursul ultimelor decenii.

Volumul de față este cel de-al noulea și este un răspuns al Băncii Naționale a României față de interesul manifestat de opinia publică din țara noastră pentru stocul de aur al Băncii centrale. Cele aproximativ 450 de pagini ale acestei cărți sunt rezultatul unei laborioase munci de documentare, sistematizare și elaborare întreprinsă de un grup de lucru interdisciplinar din Banca Națională, care a inclus economiști, istorici și arhiviști.

Demersul interdisciplinar a fost absolut necesar deoarece construirea seriei de date în concordanță cu exigențele cititorului contemporan a întâmpinat numeroase dificultăți. De ce? Pentru că sursele păstrate în arhive nu au oferit întotdeauna datele necesare. De aceea, s-a plecat de la premisa că este firesc ca documentele să reflecte punctul de vedere al epocii în care au fost create, situație în care eforturile autorilor s-au concentrat pe extragerea, agregarea și interpretarea informațiilor în cheia de lectură a cititorului contemporan. În consecință, construirea seriei de date a avut în vedere schimbările înregistrate de-a lungul celor 140 de ani în ceea ce privește:

• Notele de conținut, structura și funcțiunile stocului de aur al unei bănci centrale;
• Regimul aurului în fiecare perioadă, pe plan internațional și în România;
• Acoperirea legală în aur a monedei naționale, leul, care a inclus două aspecte
  • greutatea în aur, potrivit legilor monetare;
  • schimbarea titlului aurului monetar, de la 900/1000 în 1890 la aur fin (1000/1000) în 1947;
• Prevederile statutare ale Băncii Naționale a României referitoare la dimensiunea acoperirii în aur a circulației biletelor de bancă;
• Prețul unui kg de aur fin;

Având în vedere aceste aspecte, a fost construită o metodologie de lucru prin care s-a asigurat atât o cuantificare unitară a stocului de aur, cât și surprinderea specificului fiecărei epoci. Astfel, s-a putut construi, până la nivel de detaliu, pentru prima dată în istoriografia noastră, seria cantitativă lungă a stocului de aur al BNR.

Seria de date a stocului de aur al BNR, construită pe baza datelor primare și agregate, colectate și calculate în cadrul grupului nostru de lucru, a rămas coloana vertebrală a cărții și, dincolo de contextul istoric și de subcapitolele de metodologie, concluziile acestui proiect de cercetare pot fi sintetizate într-o singură pagină, aceea care conține acest grafic. Este o imagine în care, dintr-o privire, se văd 140 de ani din istoria României.

Înainte de a oferi cuvântul invitaților noștri pentru a evalua rezultatele acestei cercetări în cadrul dezbaterii ce va urma, aș vrea să vă prezint câteva considerații pe marginea acestui grafic:

• În primul deceniu de activitate, Banca Națională a României a avut în tezaurul său cantități foarte mici de aur, deoarece ea funcționa conform regulilor bimetalismului din Uniunea Latină; moneda națională, leul, avea acoperire atât în aur, cât și în argint, iar în evidențele BNR, exista rubrica „metale prețioase”, fără să se facă distincție între aur și argint.
• Prin legile din 1890-1892, România a adoptat monometalismul aur (sistemul monetar Gold Standard), argintul din tezurul BNR a fost schimbat în aur și stocul a crescut treptat. Exportul, în principal de cereale, a contribuit la această evoluție favorabilă. În 1915, stocul de aur ajnsese la 64 tone, pentru ca, în anul următor, să atingă peste 143 tone. Această creștere spectaculoasă se explică prin măsurile luate din 1915 - 1916, când s-au introdus taxele de export la cerealele românești, taxe ce erau achitate de importatori în „aur efectiv”. Plata acestor taxe de export în aur a dus la apariția primelor conturi în aur ale BNR în străinătate, la Banca Angliei și la Reichsbank.
• În decembrie 1916 și iulie 1917, au avut loc, după cum este arhicunoscut, cele două transporturi cu aur la Moscova, unde au fost depozitate 91,5 tone aur fin. De aceea, apare această zonă exclusiv galbenă, adică la sfârșitul războiului, din cele 143 tone de aur fin, BNR avea în țară numai 1,8 kg, acesta fiind unul dintre motivele suspendării convertibilității leului în 1917.
• După Unirea din 1918, datorită zăcămintelor de aur din Transilvania, pe măsură ce minele au fost repuse în exploatare, stocul de aur al BNR a ajuns, teoretic, la 165,7 tone de aur în 1928. Am spus teoretic, pentru că realizarea stabilizării monetare din 1929 a impus eliminarea din bilanț a „posturilor nesigure”, dintre care două se refereau la aur, respectiv:
  • Postul „aur german”, care reprezenta cele 4 tone de aur nerestituit din totalul de 23 de tone aflate în depozite la Reichsbank din 1915 – 1916. În 1923, s-au repatriat 19 tone, iar Guvernul Român s-a angajat să renunțe la restul, pentru a putea realiza pe piața internațională Împrumutul necesar Stabilizării.
  • Postul „aur la Moscova” a fost scos în afara activului, dar a continuat să rămână în bilanț „pro memoria”, astfel încât, situația BNR să fie prezentată „cât mai clar cu putință”, dar „să se arate că BNR n-a înțeles să renunțe a-și valorifica drepturile ei asupra acestui stoc metalic”.
• După 1930, stocul de aur al BNR a crescut continuu până în anul 1944, când s-a atins maximul istoric de 244 tone aur fin, din care 192 tone în țară și 51,7 tone în străinătate. Stocul de aur din țară a provocat serioase îngrijorări în anii Celui de-al Doilea Război Mondial, când a fost ascuns mai întâi la Sinaia și apoi la Tismana. Peștera din muntele Stârmina de lângă mănăstirea Tismana a fost deschisă în decembrie 1944 pentru scoaterea celor 10 tone de aur în vederea baterii celebrilor cocoșei (denumirea populară pentru emisiunea Ardealul nostru, sau Trei Regi).
• O dată cu terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, a urmat un deceniu catastrofal pentru stocul de aur, care a ajuns la 51 de tone în 1954. Am cercetat ce s-a întâmplat și am avut surpriza să constatăm că pentru intervalul 1947 - 1952, ieșirile de aur nu au fost contabilizate în bilanțurile Băncii RPR – Bancă de Stat, pentru a se păstra „secretul operațiunilor”. Experții noștri au continuat însă cercetările, au analizat documentele de la Contabilitate și, deși nici acestea n-au fost pe deplin lămuritoare, putem spune că aurul a folosit în următoarele scopuri:
  • Importuri de cereale. Principiul lui Petru Groza: „decât să flămânzească un popor și să moară de foame, mai bine renunțăm la aur“ s-a tradus în practică prin garantarea importurilor de cereale cu rezerva de aur. La scadență țara n-a mai avut resurse să achite importurile și aurul gajat a fost pierdut.
  • Achiziționarea de armament, sub presiunea URSS. Din datele noastre, diviziile “armatei populare” au fost dotate cu tancuri, avioane etc cu plata directă în aur.
  • Plata sancțiunilor prevăzute prin Tratatul de pace de la Paris.
  • Plata unor licențe din Occident, pentru tehnologie modernă necesară industrializării.
• Din 1955 până în 1989, graficul înregistrează o evoluție ondulatorie, reprezentată de acumulări de aur, urmate de valorificări prin vânzări pe piața internațională, fără însă să se mai atingă vreodată jumătatea maximului din anul 1944.
  • În 1969, stocul a depășit 100 de tone și a ajuns în anii următori la 115 tone. În contextul preliminariilor admiterii României ca membru al FMI, României i s-a recunoscut dreptul de „good delivery” pe piața Londrei și a plătit contribuția în aur în 1972, anul în care a devenit prima țară din blocul comunist membră a F.M.I. și a Băncii Mondiale.
  • Ultima vânzare masivă de aur a avut loc în anii 1986 – 1988, când România a vândut 80 tone de aur pentru achitarea anticipată a datoriei externe.
  • În 1989, s-a încercat refacerea stocului de aur și, pe fondul scăderii prețului metalului galben pe piața internațională, au fost achiziționate 20 tone, care împreună cu cele 2,2 tone din producția internă au dus stocul de aur al BNR la 67,6 tone de aur fin.

De la acest nivel al stocului de aur am plecat în 1990. Până în anul 2000, Banca Națională a României a achiziționat cca 36 de tone de aur, ajungînd la un nivel al rezervei internaționale de aur de 103,6 tone. Principalele surse de creșterea a rezervei de aur în perioada 1990-2000 a fost conversia argintului existent în 1990 în tezaurele BNR, (din care au rezultat 11 tone aur fin) și achiziții din producția interne de 19,3 tone.

Lucrarea lansată astăzi nu se rezumă însă la stricta prezentarecifrică a stocului de aur al BNR și la metodologia evaluărilor. Adaug că acest volum conține pentru prima dată imagini din tezaurul fizic de astăzi al BNR, care pot fi văzute și pe slide-uri. De asemenea am considerat că, lăsate singure, cifrele ar priva opinia publică de semnificația lor reală, de aceea, am completat seria de date cu o prezentare a contextului istoric, care include atât evenimentele din istoria europeană și națională ce și-au pus amprenta pe evoluția stocului nostru de aur, cât și o inventariere a actelor normative responsabile de evoluția regimului juridic al aurului și a sistemului monetar în România modernă. Aș putea spune că, astfel, s-a conturat și o istorie a Băncii Naționale a României din perspectiva stocului său de aur.

În același timp, am introdus date și informații circumscrise unor aspecte care au completat în amonte și în aval problematica stocului de aur al BNR, precum: și varietatea și exploatarea zăcămintelor de aur; producția de aur; înființarea, cu sprijinul Băncii Naționale, a Institutului Național de Credit Aurifer, reorganizat în Banca Întreprinderilor Miniere și Aurifere. N-am făcut însă decât să semnalăm existența și importanța acestor subiecte complementare problematicii aurului. Mai mult decât atât, așa cum se poate vedea pe slide-uri, chiar în Arhiva BNR se află documente care nu au putut fi valorificate în spațiul limitat al volumului.

Sperând că aceste considerații au susținut convingător că Evoluția stocului de aur al Băncii Naționale a României (1880–2020) poate fi, „deopotrivă, un util instrument de lucru și o lectură captivantă”, închei intervenția mea cu un îndemn la lectură.

Cred că este locul aici să reiau câteva din mulțumirile pe care autorii le-au formulat și în carte, cu mențiunea că „reprezentanții mai multor structuri din Banca Națională a României au sprijinit în varii modalități atât documentarea și ilustrarea lucrării de față, cât și prezentarea acesteia, în diferite momente, Consiliului de administrație al instituției”. De aceea, aș vrea să-i menționez pe:

• Domnul Valentin Lazea, economist-șef al Băncii Naționale a României, pentru efortul de a parcurge integral acest volum și pentru completările sugerate.
• Domnul Victor Andrei, directorul Direcției Operațiuni de piață, pentru disponibilitatea manifestată și clarificările oferite ori de câte ori a fost nevoie;
• Domnul Ion Nițu, directorul Direcției Emisiune, tezaur și casierie
• Doamnei Elena Iorga, director al Direcției Studii economice
• Domnului Wilhelm Salater, director adjunct al aceleiași structuri
• Doamna Maria Olteanu, director al Direcției Secretariat
• Domnul Alexandru Păunescu, director al Direcției Juridică
• Domnul Dan Dobre, șef de serviciu, Direcția Audit intern.
• Nu în ultimul rând, vreau să-l evoc pe predecesorul meu la conducerea Băncii Naționale, domnul Decebal Urdea, plecat dintre noi în anul 2018, care a fost direct implicat în achiziționarea celor 20 de tone de aur în vara anului 1989. Dumnealui ne-a destănuit semnificația ordinelor cifrate transmise la Berna, respectiv: „o primăvară” era ordinul de a se achiziționa o tonă de aur fin, iar „o toamnă” însemna cumpărarea a 500 de kg de aur fin.
• Din păcate, tot pe lista celor evocați, trebuie să-l menționez și pe regretatul Mihai Raicea, fostul director adjunct al Cancelariei BNR, care, de asemenea, a susținut documentarea acestui volum.

Mă opresc aici, rugându-l pe domnul Cristian Păunescu, consilier al Guvernatorului BNR, să preia rolul de moderator al dezbaterii care va urma.

Vă mulțumesc pentru atenție și vă doresc o după-amiază plăcută și interesantă la Banca Națională a României!

București, 28.06.2023