Doamnelor şi domnilor,

Distinsă audienţă,

Am deosebita plăcere de a vă ura bun venit la Banca Naţională a României şi mă bucur să remarc faptul că deja a devenit o tradiţie întâlnirea noastră anuală dedicată sistemului monetar naţional. Dacă am avut, cu prilejul precedentelor întâlniri, ocazia să discutăm despre aspecte ale emisiunilor monetare şi medalistice româneşti reflectate în cercetări numismatice, despre istoria monetăriei sau despre cea a imprimeriei, astăzi vor fi aduse în faţa dvs. noi elemente ale numismaticii naţionale reunite sub titulatura „Istoria bancnotei româneşti – momente, imagini şi tehnologie”.

Omniprezente astăzi în viaţa fiecăruia dintre noi, bancnotele nu au fost privite cu la fel de multă încredere în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, atunci când în mentalul colectiv doar „banii sunători” erau cei care aveau valoare. Poate că şi aceasta a fost una dintre cauzele pentru care, la noi, primele bancnote au fost tipărite abia în anul 1877, în contextul Războiului de independenţă. În mod sigur însă, cauza fundamentală a reprezentat-o lipsa unei bănci de emisiune care să îşi asume delicata sarcină de a tipări şi pune pe piaţă nişte „bucăţi de hârtie” cu importanţa cărora publicul nu era încă obişnuit.

Înfiinţarea Băncii Naţionale a României prin legea din 17/29 aprilie 1880 a reprezentat punctul de plecare în fascinanta istorie a bancnotelor româneşti. Şi nu pot să nu amintesc contribuţia esenţială pe care au avut-o în acest demers doi dintre cei mai importanţi slujitori pe care instituţia noastră i-a avut de-a lungul existenţei sale. Este vorba despre Emil Costinescu şi omniprezentul Eugeniu Carada. Costinescu a fost cel care în 1877, la Paris, a fost împuternicit de guvernul de la Bucureşti să iniţieze şi supravegheze procesul de fabricare a biletelor ipotecare, predându-i apoi ştafeta lui Carada. Întors la Bucureşti, a devenit pentru 16 ani, directorul Serviciului Fabricarea şi Contabilitatea Biletelor din cadrul băncii centrale, strămoş al actualei Imprimerii a BNR, poziţie din care, în primii ani de existenţă ai instituţiei, a colaborat direct cu Eugeniu Carada. Rămas în capitala Franţei, Carada a fost practic cel care s-a interesat în legătură cu tehnologia de imprimare a biletelor de bancă, a cumpărat utilajele necesare înfiinţării imprimeriei BNR, a ţinut legătura cu furnizorii de hârtie filigranată şi de cerneală specială, astfel încât în anul 1881 deja se aflau pe piaţă primele bancnote tipărite în ţară.

De atunci şi până astăzi istoria bancnotei româneşti a fost una spectaculoasă. Nu voi intra în detaliile tehnice ale fiecărei emisiuni, ci doresc ca mai degrabă să subliniez importanţa cunoaşterii de către public a acestei părţi din istoria sistemului monetar naţional, mai ales că, aşa cum am mai afirmat deja şi cu alte prilejuri, socotesc că banii pot oglindi cu acurateţe aspecte relevante pentru istoria, cultura şi civilizaţia oricărui stat, pot reprezenta o sursă preţioasă de informaţii despre evenimente şi personalităţi marcante din viaţa unei naţiuni.

Şi, pentru a argumenta această opinie, este suficient să privim împreună evoluţia iconografiei bancnotelor noastre. La 1877, maniera clasicizantă, de inspiraţie franceză, în care au fost realizate biletele ipotecare aducea în prim-plan afirmarea latinităţii noastre, prin prezenţa plină de forţă a împăratului Traian şi a Lupei capitolina sau prin înfăţişarea unei zeităţi feminine, desemnată de documentele timpului ca fiind zeiţa Roma, atât în compoziţia figurativă, cât şi în filigran. Pe lângă aceste elemente, cred că este demnă de remarcat prezenţa celor două ţărănci care îşi poartă sapele pe umeri, desenate de Nicolae Grigorescu, compoziţie care, în forma sa originală sau reinterpretată, a caracterizat practic întreaga istorie a bancnotelor româneşti până la stabilizarea monetară din 1947.

Până la acel an, banca de emisiune a fost suverană în a organiza procesul de imprimare a bancnotelor, a ţine legătura cu furnizorii sau a desemna artiştii care au semnat proiectele de bancnote, în conformitate cu prevederile legale ale timpului de altfel. Şi comparând bancnotele noastre din această perioadă cu ceea ce se tipărea pe plan european se poate lesne observa că diferenţele sunt practic insesizabile.

Odată cu biletele de 1 leu şi 2 lei emise în timpul Primului Război Mondial, pe lângă simbolurile iconografice care făceau referire la latinitatea noastră şi la caracterul agrar al societăţii şi economiei naţionale, apar şi primele reprezentări ale istoriei şi industriei naţionale (este vorba despre dorobanţii din Războiul de Independenţă, respectiv câmpul de sonde), care vor fi dezvoltate în emisiunile ulterioare.

Toate aceste elemente vor fi preluate şi, începând cu anii ’30, îmbogăţite cu noi elemente, mai ales în condiţiile în care în ultimul deceniu interbelic a existat un efort constant din partea BNR în a crea o adevărată şcoală naţională în domeniul producţiei de bancnote şi monede. Cel de-al Doilea Război Mondial şi evenimentele care i-au urmat au stopat pentru o perioadă eforturile băncii, în condiţiile în care instituţia, etatizată şi mai apoi trecută sub tutela Ministerului Finanţelor, nu a mai putut lua pentru o perioadă nicio decizie privind tipărirea propriilor bancnote. Mai mult chiar, banca a fost pusă în situaţia de a accepta bancnote imprimate peste graniţe, desenate de artişti străini şi având valori care nu aveau nimic de a face cu tradiţia noastră în domeniu. Însă după potolirea furiei proletare de la începutul anilor ’50, treptat lucrurile au intrat pe un făgaş pe care îl pot numi de normalitate în logica perioadei, designul emisiunii 1966, ca şi imprimarea bancnotelor fiind realizate din nou în ţară.

După 1989, istoria emisiunilor de bancnote este marcată de liberalizarea preţurilor şi creşterea explozivă a inflaţiei. În câţiva ani, numărul lor a crescut semnificativ, în încercarea Băncii Naţionale a României de a ţine pas cu devalorizarea leului. Populara bancnotă de 100 lei şi-a pierdut repede supremaţia în portofelele românilor, fiind urmată în scurtă vreme de bilete de 500 lei, 1.000 lei şi 5.000 lei. În 1999, toate aceste bancnote au devenit monede, iar emisiunile de bancnote au continuat în cupiuri din ce în ce mai mari cu: 10.000 lei, 50.000 lei, 100.000 lei, 500.000 lei şi 1.000.000 lei. Un element inedit în grafica bancnotelor acestei perioade îl constituie portretele figurate pe acestea, portrete ce aparţin unor personalităţi ale culturii şi tehnicii româneşti.

Din 1999 bancnotele au început să fie tipărite pe suport de polimer, care în numai câţiva ani, a înlocuit treptat şi complet hârtia. Imprimarea bancnotelor pe polimer a reprezentat o „revoluţie”, atât pentru banca de emisiune, cât şi pentru producătorul acestora – Imprimeria Băncii Naţionale a României, decizia de adoptare a polimerului fiind motivată, pe lângă durata lui mai lungă de viaţă, de faptul că bancnotele sunt mult mai dificil de falsificat.

În anul 2005, scăderea inflaţiei şi păstrarea ei la un nivel controlabil a permis reaşezarea monedei naţionale. Denominarea a scurtat cu patru zerouri coada prea lungă a leului, devenit acum dintr-o dată „greu” şi puternic. În planul graficii, noile bancnote au adaptat design-ul celor precedente, păstrând culoarea şi portretistica, fiind imprimate în continuare pe suport de polimer.

Înainte de a încheia aş dori să mai spun un lucru. Anul care a trecut a adus o noutate în activitatea Imprimeriei Băncii Naţionale a României prin asimilarea tehnologiei de imprimare în relief (intaglio). Folosim prilejul acestei manifestări, pentru a vă aduce în atenţie acest recent succes al imprimeriei. Într-una dintre vitrinele expoziţiei pe care am organizat-o pentru a da culoare acestui simpozion puteţi admira coala pe care s-a dat bunul de tipar pentru bancnotele de 200 lei, care se tipăresc în prezent la Imprimeria BNR.

Şi încă un lucru! Întâlnirea noastră de astăzi se va încheia prin lansarea volumului al IV-lea din seria „Bancnotele României”, serie editată de banca centrală începând din anul 2006, şi anume Catalog dedicat proiectelor de bancnote româneşti din perioada 1921-1947, plin de imagini inedite, care vă vor trezi cu siguranţă admiraţia.

Convins fiind că dezbaterile care urmează vor fi extrem de interesante pentru dumneavoastră, vă mulţumesc pentru că onoraţi cu prezenţa dumneavoastră acest simpozion şi vă invit să audiaţi expunerile care vor fi făcute în cadrul acestuia.