Noul model de business al băncilor comerciale și provocările lui (PDF, 929KB)

La finalul anului 2012 şi în primele zile ale anului 2013 au fost adoptate la nivel european şi internațional noi prevederi privind funcționarea finanțării prin intermediul băncilor (acordul european pentru supravegherea comună în zona euro şi prevederile BRI pentru criteriile minime de lichiditate).

Aceste două evenimente sunt doar nişte puncte în cadrul unui amplu proces de restructurare a funcționării sistemului financiar la nivel internațional. Procesul de reformă a fost declanşat ca urmare a suportării unor costuri sociale enorme produse la nivel global de criza financiară din perioada 2007 – 2009. Criza reprezintă un moment de catalizare a eforturilor şi regândirii fundamentale a practicilor din trecut. Statu-quo-ul financiar şi bancar a devenit inacceptabil.

Există încă o lungă listă de măsuri legate de restructurarea sectorului financiar asupra cărora nu s-a ajuns la un acord la nivel mondial cu privire la definire, conținut, măsurare, perioadă de implementare. Dar din puținele măsuri deja convenite cu privire la Basel III, criteriile de lichiditate şi funcționarea sectorului bancar post-criză, se pot deduce câteva linii majore de influențare a modelului de business al băncilor în perioada următoare.

Prezentarea de faţă conține opinii personale, care nu sunt expuse de pe poziția unui bancher comercial (chemat să găsească soluții pentru contracararea efectelor crizei asupra unei bănci, în condițiile aplicării principiului de going concern). Poate ne regăsim cu toții în analizele şi comentariile mele, fie de pe poziția de profesor, de cercetător ştiințific, de bancher central, de observator avizat al realităților din jurul nostru, şi de ce nu, de pe poziția de client bancar sau simplu cetățean care nu poate rămâne indiferent la fenomenele şi procesele care pot să îl afecteze. Tema aleasa este de maximă importanţă şi ne interesează pe toţi deoarece dezvoltările din domeniu şi consecinţele acestora ne vor afecta pe toţi.

Sumar (slide 1)

Reglementarea post-criză a sistemului bancar nu este factorul care determină modificarea modelului de business al băncilor, ci este doar un element de canalizare al schimbărilor. Dacă reglementarea ar fi fost cauza modificărilor, atunci nu mai puteam vorbi despre o economie liberă,ci despre una dirijată. Totuşi se pune întrebarea ce anume a determinat această nevoie de modificare a felului în care băncile fac afaceri.

O altă întrebare legitimă este cum va arăta noul sistem bancar în urma modificărilor care sunt obiectiv necesare. În principiu, modificările ar trebui să permită realizarea serviciilor bancare fără crearea vulnerabilităților şi riscurilor care au dus la declanşarea crizei financiare. Multe instituții financiare încă primesc sprijin de la guvern (în special în Europa), şi atunci este puțin probabil ca mediul economic actual să poată oferi indicii cu privire la noul model de business la băncilor. În sinteză, una din prioritățile momentului este următoarea: cum să aducem sistemul bancar la starea lui de normalitate, la poziția lui de intermediar financiar care să protejeze interesele tuturor stakeholderilor.

Este evident că sectorul bancar românesc, dominat de bănci cu capital străin din Zona Euro (peste 80%) şi destul de mult dependent de strategiile stabilite la nivel de Grup şi de liniile de finanțare de la băncile mamă, în special din Europa, să fie supus aceloraşi presiuni de restructurare. În aceste condiții, este important de analizat dacă modelul de business al băncilor din România va fi modificat numai conform presiunilor care se manifestă la nivel european, sau există şi factori locali importanți.

Cu siguranță băncile din Zona Euro vor trece printr-un proces de transformări majore. Ele au o importanță sistemică globală şi de aceea trebuie să parcurgă programe pentru întărirea fiecărui grup bancar şi a sistemului bancar european în întregime. Necesitatea obiectivă a realizării acestui deziderat este cerută de realitate. În anul 2010 băncile din SUA dețineau active totalizând 8,6 trilioane de dolari (80% din PIB). În acelaşi an băncile din UE dețineau active totalizând 43 trilioane de euro (350 % din PIB-ul consolidat). Jumătate din primele 30 de bănci cele mai mari din lume sunt concentrate în UE. Dacă nu se rezolvă bine criza bancară din UE putem avea de-a face cu o nouă explozie în economia globală. Dacă putem afirma că în situația SUA băncile sunt „too big to fail”, pentru UE sectorul bancar este în acelaşi timp: „too big to fail” şi „too big to save”.

Pe lângă consolidarea fiscală şi reformele economice, Europa trebuie să reinstaureze încrederea într-un sistem bancar sănătos, care să sprijine realizarea unei competitivități sporite şi o creştere economică incluzivă. Este necesar să urmărim acest proces deoarece el ne va afecta direct. Dacă în SUA criza sistemului bancar s-a finalizat în mare măsură prin intervenția statului (mai ales ca semnal de sprijinire şi de participare la capitalizarea băncilor, măsură care a întărit încrederea capitalului privat în bănci şi a determinat participarea acestuia la capitalizarea multor bănci de importanță sistemică), în Europa problema este mult mai complicată. Structura şi statutul SIFI’s impun decizii şi soluții politice, reglementări noi şi reforme instituționale. Întrevăd un trend deosebit de periculos pentru țara noastră, şi anume, retragerea treptată a grupurilor bancare spre țările de origine şi concentrarea resurselor atrase de acestea către redresarea şi creşterea forței acestor țări, ca şi spre zone de „core strategy and core business”. Probabil că acest trend este strâns legat de fenomenul de de-globalizare a finanțelor țărilor dezvoltate, fenomen care îl întrevăd pentru anii următori.

Având în vedere structura sistemului bancar de la noi trebuie să urmărim proactiv procesele de transformare din Europa şi să avem poziție şi soluții care să ne întărească statutul în procesul de integrare şi convergență europeană pe care îl parcurgem. Ne vom confrunta cu probleme complexe legate de implementarea noilor cerințe de reglementare care vor impune o reducere a finanțării bancare până când băncile vor atinge nivelele de indicatori de capital şi lichiditate cerute. Chiar în această perioadă când Romania are nevoie de reforme şi consolidări care să ne conducă spre o creştere economică incluzivă şi sustenabilă !

Eficiența modelului de business al băncilor (slide 2)

Primul motiv pentru care este necesar ca băncile să îşi schimbe modelul de business este acela al profitabilității (vezi pierderile mari si continui din sistemul bancar de la noi).

Sistemul financiar are ca funcție principală alocarea resurselor de finanțare, iar limitele activității sale sunt date de capacitatea de management a riscului şi îndatorării. Analiza făcuta de experții BRI pe baza datelor financiare ale tuturor sectoarelor economice la nivel global pentru perioada 1995 – 2009, arată că sectorul financiar a reuşit să obțină performanță, definită ca profitabilitate, comparabilă cu cea a celorlalte sectoare ale economiei.

Totuşi, există două probleme cu nivelul profitabilității obținute de sectorul financiar.

Pe de o parte, sectorul financiar a reuşit să obțină rezultate la fel de bune cu alte sectoare ale economiei doar în perioada de boom economic şi într-un mediu cu dobânzi şi inflație scăzute. Pe de altă parte, sectorul financiar a reuşit să obțină aceste rezultate numai prin îndatorarea sa la un nivel de 5-6 ori mai mare decât în cazul celorlalte sectoare economice.

Astfel, actualul model de business din sectorul financiar consumă mult prea multe resurse (capital) care ar putea fi folosite de alte sectoare într-un mod mai eficient. În plus, utilizarea resurselor de către alte sectoare pare să determine şi un nivel mai mic al riscului decât cel care rezultă din sectorul financiar.

O parte mare din riscul crescut asociat sectorului financiar, şi ca atare din vulnerabilitatea pe care acesta o induce în întregul sistem economic, vine din concentrarea acestui sector, cel puțin după anii '90, pe finanțarea din resurse financiare pe termen scurt (folosirea excesivă a instrumentelor pieței monetare). Această evoluție a fost în parte încurajată de modificările din activitatea băncilor centrale, care s-au orientat pe utilizarea managementului lichidității ca principal instrument al politicii monetare. Însă în loc ca activitatea băncilor centrale să acomodeze nevoile pieței monetare, nevoi care trebuiau să reprezinte cererea venită prin intermediul băncilor comerciale dinspre economia reală, s-a ajuns în situația în care băncile centrale au devenit captive ale nevoii de lichiditate a pieței monetare, care încerca să creeze profit suplimentar prin arbitraj la nivel global pe piețele monetare ale altor economii.

Modelul de business al băncilor şi educația financiară (slide 3)

Probabil că unul dintre factorii importanți care au facilitat creşterea prin îndatorare a sectorului bancar şi astfel asumarea de riscuri cu foarte puțin discernământ a fost lipsa educației financiare.

Unul dintre cei mai experimentați bancheri din SUA (Henry Kaufman), care a participat la multe momente dificile ale sectorului financiar intern şi internațional, dar şi la crize financiare internaționale, remarca faptul că după anii '80 multe dintre universitățile de top din SUA au încetat să mai predea studenților lor cursuri de istorie financiară.

O educație financiară solidă ar putea contribui la scăderea riscului apariției unei noi crize financiare cel puțin din trei motive.

În primul rând, înțelegerea cauzelor crizelor financiare trecute ar ține în frâu imaginația bancherilor de azi, dar mai ales a celor care sunt încă astăzi pe băncile şcolii, în ceea ce priveşte ingeniozitatea financiară, exuberanţa în crearea şi lansarea de produse financiare sofisticate, neînţelese ulterior sau fără a se anticipa impactul negativ major ale acestora (cu menţiunea că trebuie să avem o atitudine echilibrată care să continue să încurajeze şi să sprijine înclinaţia viitorilor economişti spre inovaţie, care reprezintă unul din motoarele principale ale progresului).

În al doilea rând, educația financiară trebuie să aibă în vedere produsele bancare şi financiare prezente pe piață în momentul predării. Numai în acest fel studenții de azi au o şansă să obțină un loc de muncă, crescând în felul acesta şi prestigiul instiţutiei de învăţământ superior. Este sarcina corpului profesoral să revadă conținutul cursurilor mai ales într-o situație ca cea prezentă în care asistăm la schimbări majore, de restructurare a băncilor în ceea ce priveşte obiectul activității lor, produsele pe care le oferă, modul de finanțare.

În al treilea rând, şi probabil că cel mai mare avantaj al cunoaşterii istoriei financiare, înțelegerea factorilor care determină apariția crizelor financiare şi modul lor de propagare ar permite o mult mai bună pregătire pentru următoarea criză. Un singur lucru este valabil în cazul tuturor crizelor financiare de până acum: nu au fost două identice, însă toate au pornit de la asumarea unor riscuri prea mari.

Ce nu a funcționat în modelul de banking (slide 4)

Există o întrebare legată de criza financiară din 2007 – 2009 pentru care nu există încă un răspuns simplu, clar, uşor de transmis şi altora si anume "Care a fost cauza crizei financiare ?".

Din punctul de vedere al funcționării acestui tip de întreprindere numită bancă, un posibil răspuns la această întrebare este că tipul de creştere în acest ciclu economic (cel bazat pe îndatorare excesivă, „leveraging”) a erodat până aproape de distrugere însăşi esența obiectului de activitate al tipului de întreprindere economică pe care o reprezintă o bancă (se ştie că băncile comerciale sunt în general prociclice).

Esența activității unei bănci constă în aceea că alocă capitalul între cei care îl economisesc şi cei care au nevoie să îl investească. Ca orice întreprindere, şi activitatea bancară are un risc, determinat de faptul că orizontul de timp al banilor din depozite nu coincide cu cel al sumelor plasate în credite ("maturity transformation"). Extinderea la maxim a capacitații băncilor de a obține surse de finanțare a creditelor prin îndatorare (leveraging) a condus la distrugerea credibilității băncilor pentru că nu mai sunt capabile să satisfacă condiția esențială a existenței lor – transformarea maturităților.

Însă forma de manifestare a crizei, cel puțin aşa cum a fost ea percepută în primele ei faze (august 2007 – august 2008), a fost o neconcordanță a lichidităților.

Principalii factori care determină modificarea modelului de banking (slide 5)

Orice criză obligă actorii economici să se restructureze şi acelaşi lucru este valabil şi pentru bănci.

Pe lângă factorii de natură strict economică analizați mai sus mai există şi o altă sursă de factori care obligă băncile să se restructureze. Evident că şi această sursă de factori contribuie tot la creşterea costurilor pentru bănci, însă aceşti factori nu provin din piață.

Această grupă de factori ar putea fi numită generic cadrul de reglementare, deşi se referă mai mult la intervenția unor reglementatori şi supraveghetori guvernamentali, inter-guvernamentali şi supranaționali. Astfel, această grupă de factori identifica trei elemente:

• Creşterea costului capitalului datorită modificării cerințelor de capital conform prevederilor acordurilor Basel III;
• Creşterea costului lichidității datorită modificării cerințelor minime cu privire la rata de acoperire cu lichiditate (LCR – Liquidity Coverage Ratio = High quality liquid assets/ Total net cash outflows in a crisis; Definiția aproximativă: how much cash and easy–to-sell assets a bank should hold against short term commitments; Realizarea LCR – 60% până la începutul lui 2015 şi 40% până în 2019);
• Creşterea costului funcționării datorită multiplicării nivelelor de supraveghere.

Prin impunerea noilor măsuri la nivel global, instituțiile de reglementare naționale şi internaționale vor face mai dificilă şi mai complexă acțiunea băncilor de a creiona şi a pune în exploatare un nou model sustenabil de business.

Pe de altă parte, există două elemente care concură la diminuarea într-o anume măsură a acestor costuri:

• În primul rând, există numeroase necunoscute cu privire la modul în care se va organiza de exemplu supravegherea la nivelul băncilor din zona euro şi la nivelul UE. Prelungirea discuțiilor permite băncilor să amâne preluarea costurilor legate de organizare conform noilor cerințe de supraveghere (raportare de date, pregătirea departamentelor de profil);
• În al doilea rând, din cauze mai mult sau mai puțin obiective, anumite termene şi condiții care au fost prevăzute în fazele inițiale ale reglementării post-criză pentru adoptarea noilor standarde sunt diluate (vezi Basel III şi condițiile de lichiditate 2015 şi 2019). Recent poziţiile oficiale la nivel de Zona Euro converg spre o accelerare a implementării cerinţelor legate de Rata de Acoperire cu Lichiditate.

Vă rog să-mi permiteţi să continui cu următoarele remarce:

* Sistemul bancar din Europa Centrala şi de Est (CEE) se mişcă înspre o nouă paradigmă. În ultimii ani performanța sistemului bancar din CEE scade sub impactul creşterii volatilității şi incertitudinilor din regiune, băncile fiind supuse provocărilor şi cerințelor de a găsi soluții pentru a contracara aceste volatilități. Dacă între 2000-2007 capitalizarea medie a sistemului bancar din CEE a crescut cu peste 52% (una dintre cele mai bune din lume), o dată cu derularea efectelor actualei crize s-a prăbuşit prețul activelor, determinând scăderea capitalizării medii bancare cu peste 67%.

După părerea mea, pentru a fi învingător în sistemul bancar din CEE în următorii ani o bancă trebuie să facă față unui set complex de provocări: noi reglementări şi norme, creşterea riscurilor, majorarea costurilor pe partea resurselor, schimbări majore în comportamentul clienților (aşteptări mai înalte şi mai complexe care cer mai multă inovație din partea băncilor; loialitatea clienţilor va fi mai dificil de consolidat şi de menținut), competiție intensă din zona jucătorilor netradiționali. Băncile au nevoie de schimbări profunde în strategie şi organizare (care să țină cont de lecțiile trecutului şi de aşteptările viitorului). Aceasta nu se poate realiza fără ducerea la bun sfârşit a procesului complex de transformare, care să înceapă cu schimbarea mentalităților şi implementarea unei noi culturi bancare. Am convingerea că de acum încolo vom vedea o activitate bancară mai complexă şi mai dificilă, care va trebui să facă față cerințelor clienților şi concomitent să dea importanță şi prioritate managementului capitalului, al resurselor şi lichidităților, şi nu în ultimul rând managementului riscurilor. Într-un studiu publicat in 2011 („Eastern European banking: moving towards a new paradigm”), Mckinsey Company prezenta patru strategii posibile pentru băncile din regiune (din analiza proceselor parcurse de aceste bănci putem deja observa că cele mai multe au trecut masiv la implementarea unor astfel de programe):

• Restructurarea portofoliului de active, precum şi o nouă prioritizare a piețelor şi clienților;
• Construirea unui nou model de guvernanță regională – având în vedere grupurile bancare – cu referire la coordonarea şi centralizarea regională;
• Produse şi servicii diferențiate pe segmente de clienți şi afaceri - cu identificarea motoarelor de creştere din zonă;
• Inovația – cu afecte asupra scăderii costurilor şi structurarea unor noi produse şi servicii;
• (vezi şi Mckinsey „Eastern European Banking: Time to shift gears”, Decembrie 2012).

* La acest moment al expunerii mele trag un Semnal pentru noi toți, inclusiv pentru Banca Centrală. Mă refer la un posibil Model de Statut al Subsidiarelor din Romania, pe care, după opinia mea, ar putea să-l implementeze unele grupuri bancare din Zona Euro. Este posibil ca, pe lângă modelul transformării subsidiarelor (bănci romaneşti având capital total sau majoritar străin) în sucursale (branch-uri), să asistăm la „autonomizarea” subsidiarelor (ruperea lor de Grupul mamă şi transformarea lor în „bănci independente”) din punct de vedere legal, al capitalului şi al acoperirii cu resurse. În felul acesta responsabilitățile legale ale Grupului sunt mult diminuate, de asemenea se poate reduce riscul sistemic, de contagiune, dinspre subsidiară către grup, diminuând cerinţele şi costurile consolidate la nivel de grup cu privire la capital şi lichiditate. Între grup şi subsidiară va rămâne o legătură pe zonele de strategie şi suport (IT, managementul riscului, achiziții, training, brand management – zonele care să realizeze potențialul de sinergie a grupului). În acest fel se vor transfera multe sarcini şi costuri la nivel local, pentru băncile centrale şi pentru structurile de supraveghere din ţările Host, precum şi posibile costuri adiționale pe linia viitoarelor reglementări legate de restructurarea, rezoluția bancară, ca şi a garantării depozitelor. De aceea, consider că participarea noastră activă la negocierile privind noile reglementări acoperind relațiile „home-host” este mai mult decât necesară din considerentele de mai sus şi nu numai.

* În continuare consider că îmbinarea unui bun management al riscurilor şi găsirea soluțiilor care să satisfacă aplicarea principiului de „going concern” poate duce o bancă în situația de a-şi continua activitatea şi în perioadele de criză.

* Revin cu referiri la Basel III şi posibilele implicații ale lui. Implementarea cerințelor sale ar trebui să ne conducă la realizarea unui sistem financiar mai bun şi mai capitalizat. Se pare că fiecare set de reglementări Basel (I, II,III) au avut şi au menirea să corecteze erorile şi consecințele versiunii anterioare. Realitatea arata că fiecare nou set de reglementări a fost mai complicat şi mai puțin efectiv. Niciunul nu a realizat o capitalizare suficientă a băncilor pentru a acoperi şi absorbi şocurile din economie. Consider că este necesară o analiză atentă şi o decizie finală bine structurată înainte de a lansa Basel III obligatoriu. Pentru a nu mai avea nevoie de un Basel IV. Se pare că ne debarasăm mai greu de realitățile sintetizate astfel: „parcă niciodată nu avem timp să facem un lucru bun de la început, dar găsim totdeauna timp să îl facem din nou”. Reglementările să aibă întotdeauna finalizare: să protejeze băncile care au situație financiară bună, să protejeze banul public şi pe contribuabili, să protejeze deponenții şi clienții, să asigure condiții ca economia reală să aibă acces la creditare, să nu sugrume inovația – sursa progresului. Experiența arată că lucrurile şi regulile construite simplu sunt mai bune.

* Un recent raport al experților condus de Erkki Liikanen, Guvernatorul Băncii Centrale a Finlandei, făcea referire şi la un alt capitol controversat şi anume tendința de separare a activităților de investment banking şi de retail banking. În sinteză, acest raport prezintă unele direcții de urmat:

• Separarea activităților de investment banking de cele de retail banking, în principal făcându-se referire la eliminarea activităților de „proprietary trading” – activitate de preluare a riscurilor şi intrarea în tranzacții cu produse derivate a băncilor de investment, pe cont propriu, utilizându-se ca surse depozitele clienților retail şi corporate, care au un regim special şi care sunt garantate prin sistemele de garantare (şi pentru care, în unele cazuri, s-au folosit bani publici în vederea eliminării riscurilor sistemice şi pentru protejarea clienților);
• O nouă clasificare a instrumentelor de debit (îndatorare, împrumut) şi identificarea acelora care să nu fie deținute de băncile comerciale;
• Cerințe de capital adiţional pentru investment banking pentru operațiunile de „trading book” cu active;
• O guvernanță îmbunătățită.

Mi-a revenit in minte perioada de peste 22 de ani trăiţi de mine „inside” în calitate de manager în marile grupuri bancare americane şi modul cum s-a scris istoria bancară parcurgând etape şi cicluri şi strategii:

• O primă etapă de dezvoltare a băncii comerciale atât organic, cât şi prin tranzacţii de M&A: Manufacturers Hannover Trust fuzionând cu Chemical Bank, şi apoi Chemical Bank fuzionând cu The Chase Manhattan Bank (bancă mai puternică, resurse mai mari, raspândire geografică internă în SUA şi pe plan mondial, ofertă mai mare şi variată, masă critică clienţi retail şi corporate);
• Trecerea la etapa superioară: fuziunea JP Morgan cu Chase Manhattan Bank sinergia de grup universal – investment banking cu retail banking şi accesul la sursa sigură şi stabilă de fonduri şi depozite retail deţinute de Chase Manhattan şi utilizarea acestora pentru finanţarea activităţii de investment banking;
• Astăzi asistam la varianta separării totale a activităţilor de investment banking de cele de retail banking pentru raţiunile menţionate.

Mulți specialişti prevăd o diminuare a numărului şi forței băncilor universale. Unii chiar afirmă că instituțiile de investment banking şi cele de retail banking nu mai pot coexista sub acelaşi acoperiş (citez un analist: „este ca şi cum ai pune sub acelaşi acoperiş Tesco împreuna cu Harrods„). Probabil că puterea băncilor universale va fi erodata de forțele de piață impulsionate şi de Basel III (noile cerințe de capital, dar mai ales necesitatea unei noi culturi bancare). Unii specialişti au ajuns la concluzia că în ultimii ani s-a manifestat forma unui capitalism financiar, îndreptat cu predilecție către „ transaction banking” în detrimentul modelului care s-a dovedit mai solid al „relationship banking”. Parafrazându-l pe Winston Churchill unii fac următoarea afirmație „it will not be the end of the universal bank, but it will most certainly mark the beginning of the end”.

Personal, accept parțial asemenea opinii şi înclin spre următoarea configurare: separarea celor două activități (investment şi retail, sau, în termeni de mai adâncă specialitate, distincție între „proprietary trading” şi „client driven trading” ) „sub acoperişul” aceleiaşi bănci universale. Această structură ar conserva şi întări sinergia de grup, cu efecte benefice pentru clienți şi piață. Important de urmărit cum se va manifesta interesul naţional în cazul ţărilor dezvoltate (ţări care au sprijinit şi vor sprijini în continuare întărirea Grupurilor Bancare naţionale devenite acum G-SIFI; vezi în special Germania, Anglia şi SUA).

Alternativa la finanțarea pe termen lung (slide 6)

Încă dinaintea izbucnirii crizei financiare, pe unele segmente de servicii de finanțare au apărut deja şi alte tipuri de firme nebancare care oferă fonduri. Motivul pentru care aceste tipuri de servicii oferite de firme care uneori nu sunt nici măcar companii financiare au reuşit să supraviețuiască şi să prospere după criză este că ele satisfac mai bine principiul concordanței maturităților.

Cu siguranță, problemele care stau în fața băncilor derivă şi din faptul că memoria noastră este, din păcate, scurtă.

Noul model de business al băncilor şi noile reglementări cu privire la cerințele de capital şi lichiditate forțează băncile să îşi micşoreze activele pe termen lung şi să se finanțeze din ce în ce mai puțin prin îndatorare şi mai mult din depozite. În aceste condiții, cele mai afectate sunt proiectele pe termen lung (infrastructura, leasing, real-estate). Iar la nivel global băncile din UE erau de departe cei mai mari jucători, deținând aproximativ două treimi din această piață. Conform calculelor FMI, se estimează că băncile europene ar putea renunța la active de aproximativ 2,8 trilioane dolari până la finalul anului curent (o importantă şi dificilă restructurare a bilanțurilor cu efecte negative majore în economia reală, inclusiv cea a României).

Există însă fonduri semnificative care prin definiție au maturitate pe termen lung – asigurările şi fondurile de pensii, pentru că pasivele lor au astfel de maturități. În plus, sectorul asigurărilor a fost mai puțin afectat de criza financiară, pentru că nu a participat la finanțarea pe termen scurt (deşi a avut probleme de credibilitate pentru că a participat la procesul de securitizare - vezi AIG). Din punctul de vedere al fondurilor de pensii, participarea lor la proiecte de finanțare de investiții pe termen lung ar putea fi chiar elementul care să le asigure supraviețuirea în condiții acceptabile de risc, din cauza unei duble provocări. Pe de-o parte, într-un mediu economic caracterizat de dobânzi apropiate de zero, fondurile de pensii au nevoie de plasamente cu profitabilitate, iar pe de altă parte, ele au pasive în creştere datorită modificărilor demografice nefavorabile.

Cu toate acestea, finanțarea provenită de la companiile de asigurări şi de la fondurile de pensii nu poate înlocui, pe termen mediu, resursele provenite din sectorul bancar, cel puțin din trei motive. În primul rând, activele de care dispun aceste categorii de companii, deşi semnificative, sunt mici în comparație cu nevoile acoperite înainte de criză de băncile comerciale. Spre exemplu, un studiu elaborat de Morgan Stanley arată că băncile din Europa îşi vor reduce pe termen mediu expunerea pe sectorul imobiliar cu 300 – 600 de miliarde de dolari, în timp ce alternativele de finanțare pe acest domeniu, venite dinspre asigurări şi fonduri de pensii, nu depăşesc 100 – 200 de miliarde de dolari.

În al doilea rând, există probleme de reglementare, pentru că supraveghetorii şi reglementatorii nu agreează prezența în bilanțul fondurile de pensii a unor active pe termen lung, care prin definiție sunt prea puțin lichide.

În al treilea rând, există bariere de comportament pentru că în mod tradițional fondurile de pensii îşi pun banii în active precum acțiuni şi obligațiuni ale unor companii cu rating foarte bun, dar în nici un caz nu în nişte proiecte private de infrastructură.

Alternativa la finanțarea pe termen mediu (slide 7)

Restrângerea finanțărilor acordate de bănci va crea o altă problemă serioasă la nivelul Europei. Motivul este că în Europa companiile se finanțează în proporție de 90% prin intermediul băncilor. În SUA, această problemă este mai puțin serioasă pentru că băncile sunt implicate doar în proporție de 25 – 30% din totalul finanțării companiilor.

Varianta care se caută este de a înlocui finanțarea de aproximativ 8,1 trilioane euro pe care băncile europene o asigură companiilor de pe continent în prezent, conform datelor publicate de Barclays, în condițiile în care băncile se retrag către active cu risc mai scăzut şi măresc costurile creditelor.

Aşa cum sugerează experiența SUA, răspunsul evident pentru Europa este piața de capital (care în momentul de faţă asigură o finanțare totalizând circa 1,3 trilioane Euro). Însă aceasta nu se va face, după părerea mea, prin înlăturarea băncilor din această relație. Gospodăriile, Companiile şi Băncile au format în timp relații istorice şi băncile au ajuns să îşi cunoască foarte bine clienții. În plus, piața de capital nu are mijloacele necesare pentru a realiza toate serviciile pentru bunul mers al unei companii, în adiţional la acoperirea unor necesităţi de finanţare.

În aceste condiții, în ceea ce priveşte finanțarea companiilor pe termen mediu, băncile ar putea deveni consultanți care asigură serviciile de asistență necesare atât companiilor, cât şi pieței de capital, pentru obținerea fondurilor (realizându-se parteneriate între bănci şi „institutional investors”). Pentru băncile comerciale acest tip de activitate ar putea fi în continuare o sursă de câştig pentru că le permite păstrarea portofoliului de clienți şi a relației speciale cu aceştia, fără însă să îşi asume riscuri, dar în acelaşi timp realizând profituri din activitatea de consultanță. Pentru a întări credibilitatea lor în faţa clienţilor şi mai ales a institutional investors, băncile comerciale ar putea reţine in bilanţul lor o parte din finanţare (risc).

Creşterea importanței acestor surse de finanțare ridică însă mari semne de întrebare cu privire la atitudinea tradițională a europenilor cu privire la piața de capital şi la riscurile asociate afacerilor în general. Să nu pierdem din vedere negocierile la nivel internațional pentru reglementarea şi supravegherea sectorului de „shadow banking” având obiectivul realizării stabilității financiare, mai precis eliminarea riscului sistemic indus de această zonă către sistemul bancar (mă refer la reglementările cu privire la fondurile de money market, colateralele asociate operațiunilor de repo şi „securities lending”, operațiunile de securitizare, mai ales pe partea activelor securitizate). În plus, autoritățile europene, şi în special din statele din Europa de Est (mai ales din România) au de făcut modificări majore cu privire la politicile economice şi reglementările care se referă la dezvoltarea pieței de capital.

Alternativa la finanțarea pe termen scurt (slide 8)

Activele pe termen scurt sunt cele mai atractive pentru bănci din punctul de vedere al riscului în situația actuală. Pe de altă parte, din punctul de vedere al costurilor finanțărilor, acestea nu mai sunt la fel de avantajoase deoarece chiar şi în condițiile dobânzilor foarte joase, costul operațiunilor cu cash sau foarte lichide nu este 0. Cel mai important factor care determină însă îndepărtarea băncilor din acest segment de operațiuni este chiar concurența din partea unor companii nebancare.

Există cel puțin două motive care au permis extinderea tipurilor alternative de finanțare pe termen scurt. În primul rând, întreprinderile mici şi mijlocii nu au proiecte pe termen mediu şi lung pentru a fi importante pentru acest segment de finanțare care este piaţa de capital; în acelaşi timp ele nu au nici forța financiară necesară pentru a se califica la finanțarea prin intermediul pieței de capital. În al doilea rând, riscurile sunt mai mari în cazul întreprinderilor mici şi mijlocii – ele nu au un cashflow predictibil şi în plus ciclurile economice provoacă ample restructurări în rândul lor.

Dar principalele motive care au condus la apariția companiilor care permit întâlnirea cererii cu oferta de finanțare pe termen scurt sunt:

• Băncile aproape au abandonat acest segment de finanțare înainte de criză şi, se pare ca vor continua această politică;
• Avansul tehnologic care menţine costurile pentru aceste firme la un nivel reltiv mic.

Există şi alte avantaje ale acestui tip de finanțare, care decurg din faptul că multitudinea de firme care oferă astfel de servicii sunt interesate (din cauza competiției mari) să ofere produse construite după nevoile clienților.

Într-o clasificare aproximativă, există cel puțin patru tipuri de relații financiare care permit întâlnirea ofertei cu cererea de finanțare pe termen scurt:

• Acordarea de credite pentru companii mici şi mijlocii (de tipul credit furnizor, de către întreprinderi mari către distribuitori sau finanțarea subcontractorilor);
• Acordarea de credite pentru consumatorii persoane fizice (de tipul celor acordate direct în magazin);
• Finanțarea prin participarea la capitalul unor start-up-uri inovative;
• Platforme pentru plata arieratelor (Exemplificarea MarketInvoice care este o piață electronică pe care firmele pot să vândă facturi neîncasate cu un discount; firmele au reuşit în acest mod să obțină aproape 40 de miliarde de lire sterline de la lansarea companiei în 2011);
• Plăți electronice.

Multitudinea de tipuri de relații de finanțare pe termen scurt nu poate însă înlocui finanțarea pe termen scurt acordată de bănci pentru că aceste tipuri de fluxuri financiare sunt incomparabil mai mici decât fondurile acordate de către bănci pe termen scurt întreprinderilor mici şi mijlocii.

Băncile dețin câteva atuuri care le permit încă să rămână principalii actori pe piața finanțărilor pe termen scurt (cu toate ca prezentele şi viitoarele reglementări le vor mări costurile de capital în cazul finanţării IMM-urilor). Aceste avantaje sunt legate de:

• Dimensiunea lor (care le permite să aibă răspândire geografică, teritorială);
• Natura activității lor (care oferă companiilor conturile curente şi sistemele de plăți şi alte servicii);
• Capacitatea lor de a oferi garantarea depozitelor.

Dezechilibre ale băncilor din România (slide 9)

Chiar dacă băncile active pe piața din România nu au avut nevoie de intervenția guvernamentală pentru salvare, există câteva probleme legate de modelul lor de business. Băncile de la noi sunt în dezechilibru, chiar dacă din punct de vedere al solvabilității şi al provizionării creditelor neperformante suntem pe poziții fruntaşe în regiune şi chiar comparativ cu statele dezvoltate din UE.

Principalele dezechilibre ale băncilor de la noi sunt legate de:

• Maturitatea activelor şi pasivelor (maturity mismatch), dar mai ales de
• Structura pe valute a acestora.

În principiu, ambele dezechilibre pot genera riscuri de natura lichidității pentru aceste bănci. Acest aspect este cu atât mai important ținând cont de faptul că în România băncile continuă să se bazeze pe depozitele de la populație şi de la companii ca principala sursă de finanțare a activelor.

Un alt factor de risc pentru modelul de business al băncilor din România este acela că băncile mamă încă nu au operat modificări semnificative asupra fondurilor pe care le transferă către fiicele lor de aici. Astfel, în perioada post-criză băncile mamă din străinătate şi-au redus cu 6% fondurile pe care le-au transferat băncilor din România. Pe această zonă, a surselor de finanțare pentru băncile din România, vor apărea modificări majore pe măsură ce prevederile internaționale legate de normele de capital, lichiditate şi supraveghere bancară unificată se vor implementa.

Astfel, nevoia de recapitalizare pentru băncile mamă şi necesitatea asigurării unui risc de portofoliu mai mic, prin scurtarea maturităților activelor, va duce la diminuarea fondurilor transferabile către băncile din România.

Îndeplinirea criteriilor de lichiditate prin păstrarea unei cantități mai mari de cash (sau active extrem de lichide) la dispoziția băncilor mamă se va traduce prin scăderea participării băncilor din România la instrumentele de pe piață care sunt consumatoare de lichiditate.

Supravegherea unificată va obliga multe bănci mamă să îşi restructureze activitatea entităților din România, sau în unele cazuri chiar sa le închidă.

Putem avea ca teme urgente (nu numai cei de faţă) să analizăm impactul următoarelor procese:

• Necesitatea creşterii ponderii activelor cu lichiditate sporită – şi reducerea, concomitentă, a resurselor care pot fi alocate pentru finanțarea economiei reale (pe termen mediu şi lung);
• Concentrarea pe atragerea de resurse de pe piața internă (lei şi valută) datorită diminuării finanțărilor de la băncile mamă şi de pe piața internațională; rezultanta - competiție mare pe piața locală pentru resurse şi o posibilă majorare a dobânzilor la depozite (care va duce la creşterea costurilor creditării) (interesant ce a declarat recent un reprezentant al unei mari banci din România deţinută de capital străin: dacă o să asistaţi la o reducere a dobânzilor la depozite să nu vă asteptaţi că o să scadă dobânzile la credite, din contră le vom menţine sau chiar vor creşte în unele cazuri !!!);
• Restructurarea bilanțurilor de către bănci prin scăderea activelor (vânzarea lor, stoparea reînnoirii unor finanțări) în cazul imposibilității creşterii capitalizării (acționarii vor căuta să realizeze indicatorii obligatorii de capitalizare prin reducerea activelor din bilanț) = multe firme vor suferi sau vor intra în faliment, contribuind (printre altele) la sporirea şomajului.

Reorientarea băncilor din România (slide 10)

În condițiile modificărilor menționate mai sus, este posibil să asistăm la următoarele schimbări în sectorul bancar autohton:

• Scăderea creditării, în special pentru tranzacţiile necesitând maturități de peste doi ani (ex. proiecte imobiliare, lucrări de infrastructură);
• Creşterea costului creditării, în special pentru debitorii cu risc crescut (firme mici şi mijlocii, persoane fizice cu venituri mici şi medii); Organismele publice (Guvernul, Fondurile de Garantare şi Bursa) ar trebui să gândească alternative de finanțare pentru firmele mici şi mijlocii;
• Creşterea costurilor pentru operațiunile care necesită lichiditate şi utilizarea resurselor umane (operațiunile efectuate la ghişeul băncii);
• Presiune pe dobânzile de pe piața monetară, pe măsură ce băncile de mărime mică vor avea nevoie de fonduri suplimentare pentru restructurarea portofoliului;
• Scăderea numărului de agenții ale băncilor (agenții la 100 000 de locuitori), deşi România are una dintre cele mai puțin extinse rețele teritoriale (31,7) comparativ cu statele din UE (cu excepția Cehiei şi țărilor Baltice), situându-se semnificativ sub media UE (46) şi deci sporirea concedierilor din acest sector;
• Închiderea unor subsidiare deţinute de grupuri bancare străine;
• Creşterea dobânzilor oferite la depozitele pe termen lung (în special în cazul celor în valută);
• Diminuarea treptată a avantajelor oferite pentru conturile curente (şi de economii) în lei;
• Introducerea pe scară mai largă a serviciilor de self-banking pentru clienții băncilor mari.

Prin comparație, îmi vine în minte O POVESTE DE SUCCES din chiar zilele noastre relatată de FT din 14.01.2013. Este vorba de Par Boman, Preşedintele executiv al băncii Handelsbanken din Suedia. Acesta îşi organizează programul săptămânal în aşa fel încât să aibă timp să se întâlnească şi să discute cu clienții băncii în sucursalele teritoriale ale acesteia. Cunoscând mai bine şi direct necesitățile clienților, Boman revine cu soluții „tailored to the clients’ needs”, în felul acesta încercând să contrabalanseze ofensiva „talibanilor” – competitori nebancari care încearcă să ofere servicii de tip bancar. Banca din Suedia transpune în practică politica „putting customers first” promovând modelul de business „back to the future” (un mix între tradiţional şi modern, aplicând un bun management al riscurilor, cu efecte benefice pe termen lung pentru bancă şi stakeholders). Handelsbanken, chiar în condiţiile crizei de astăzi, continuă să deschidă noi unități teritoriale aplicând principiul proximității care le aduce noi clienți şi afaceri şi întăreşte loialitatea acestora față de bancă. Prin comparație: în condițiile în care în Romania gradul de bancarizare şi intermediere financiară este unul dintre cele mai scăzute din UE, încondițiile în care avem regiuni şi zone, precum şi o mare parte din populație fără acces la servicii bancare, iată asistăm la implementarea unor politici de dezintermediere financiară din partea băncilor, prin închiderea de unități bancare, prin concedierea masivă a specialiştilor bancari, prin diminuarea activităților de finanțare (în primele 6 luni din 2012 rețeaua sistemului bancar s-a restrâns cu 352 unități, numărul de salariați scăzând cu 3700 ; în 2011 s-au închis 130 unități şi au fost concediați 1000 de angajați).

Cum vom putea, în aceste condiţii, să continuam dezvoltarea, să finanțăm investițiile, să eliminăm dezechilibrele sociale şi regionale şi să utilizăm mai bine resursele umane şi financiare ?

Avem de parcurs un proces complex şi dificil de convergenţă reală şi nominală, de catching-up. Daca până mai ieri discutam de potenţialul uriaş de creştere a activităţii bancare în România (care avea o intermediere bancară şi o distribuire geografică a activităţii bancare la nivele codaşe în UE) astăzi asistăm la o adâncire şi mai mare şi mai periculoasă a decalajelor. Un semnal de alarmă în condiţiile actuale când România a ajuns să fie dependentă de capital din străinatate (şi mă refer la FDI în special), situaţia contribuind la creşterea riscurilor, volatilităţilor şi vulnerabilităţilor în economia noastră. Avem în faţă o majoră problemă structurală care cere acţiune şi soluţii. În condiţiile în care ne confruntăm poate cu cea mai mare vulnerabilitate internă (pe care personal am semnalat-o de mai multe ori în ultimii 3 ani) şi anume structura sistemului bancar.

Cum mai putem pune în discuţie atragerea şi utilizarea resurselor financiare interne, creşterea economisirii interne ? (daca avem astăzi o economisire, personal nu mă încântă prea mult – îmi pun întrebarea: care sunt cauzele ei şi care este destinaţia acestor resurse atrase de băncile de la noi ?).

Politica monetară a BNR (slide 11)

Toate aceste modificări la nivelul băncilor comerciale vor influența în primul rând piața monetară. Pe de altă parte, restrângerea creditării va influența economia reală, în lipsa unor alternative de surse de finanțare. Nu în ultimul rând, supravegherea sectorului bancar va trece şi ea prin modificări. În sinteză, în majoritatea ţărilor din Europa (care sunt ţări de origine a grupurilor bancare ce dețin subsidiare şi sucursale la noi) băncile sunt angrenate în procese de dezintermediere, manifestând o puternică aversiune la risc; gospodăriile sunt înclinate mai mult spre economisire şi nu apelează la împrumuturi; firmele dețin lichiditate importantă din care se autofinanțează numai pentru activități curente, neefectuând programe de investiții şi modernizări; politicile fiscale au un puternic impact negativ asupra creşterii PIB-ului. Cum mai putem vorbi în acest mediu macroeconomic de o politică monetara efectivă şi eficientă ?

Într-un asemenea mediu macroeconomic, activitatea BNR şi în special politica monetară se va confrunta cu noi provocări. În primul rând, este posibil ca nevoia de lichiditate din sistem să crească, ceea ce înseamnă că BNR va continua să facă un management activ, uneori foarte activ, al lichidității şi probabil să aibă o poziție de creditor net pe piața monetară. Modificările de prezență a băncilor comerciale pe piața monetară, ca şi modul de distribuire inegală a lichidității în sistem (şi a colateralului) vor continua să necesite prezența activă a băncii centrale pe piață. Reaşezarea lichidității pe piața monetară va determina şi necesitatea unei repoziționări a Trezoreriei statului, cu privire la managementul datoriei publice.

În al doilea rând, politica monetară va continua să aibă în vedere realizarea stabilității prețurilor şi a stabilității financiare, printr-o corelare strânsă şi proactivă cu celelalte politici macroeconomice, prin realizarea acelui echilibru al unui mix de politici care permite alocarea optimă a resurselor în economie şi realizarea creşterii economice durabile, sustenabile şi incluzive. În ultimii ani, BNR a reuşit să obțină un nivel situat sub ținta propusă de inflație doar o singură dată. Însă regimul de țintire a inflației înregistrează succes de câte ori rata inflației se află pe un trend descendent consolidat pe perioada lunga şi nu are variații. În condițiile în care economia va înregistra un nivel mic de creştere pe termen mediu, chiar sub potențial, nivelul inflației la final de an ar putea fi mai mare decât ținta pentru că viteza de realizare a ajustărilor structurale în economia noastră este foarte mică.

Mulțumindu-vă pentru atenție închei amintindu-vă următorul adevăr: criza actuala ne-a adus pe cap multe probleme, dar şi multe oportunități, pe care de cele mai multe ori nu le-am exploatat. Încă nu este prea târziu !

Bibliografie selectivă

• Brunnermeier, Markus K., Gorton Gary, and KrishnamurthyArvind, “Liquidity Mismatch” (work in progress);
• Brunnermeier, Markus K., Dong Gang, and Palia Darius “Banks’ Non-Intereset Income and Systemic Risk” (work in progress);
• Grant J. “Banks need to rediscover the ancient art of caution”, Financial Times, December 14, 2012;
• Lane Philip R. “Financial Globalisation and the Crisis”, BIS WorkingPapers No. 397, December 2012;
• Marshall P. “Central banks should aim beyond inflation targets”, Financial Times, December 14, 2012;
• Deloitte “Moving forward in the age of re-regulation” 2013 Banking Industry Outlook”;
• Ernst & Young “Making the right moves” Global banking outlook 2012 – 2013;
• Ernst & Young “Time for bold action” Global banking outlook 2013 – 2014;
• McKinsey&Company “Day of reckoning for European retail banking”, July 2012;
• Putnam Investments “From crisis to financial reform: The outlook for U.S. and European banks”, October 2012;
• The Economist “Filling the bank-shaped hole”, December 15, 2012;
• The Economist “Embracing the alternatives”, December 15, 2012.