Ediția precedentă (de iarnă) a programului Academica mi-a dat prilejul să vorbesc despre noul model de business al băncilor comerciale. Cu acea ocazie am atras atenția asupra faptului că băncile cu capital străin din România vor fi supuse unor presiuni de restructurare atât pe partea de active cât și pe partea de pasive.
Continuând analiza începută la ediția precedentă Academica, voi încerca astăzi să aduc în discuție o problemă care derivă din noile provocări cărora trebuie să le răspundă băncile din România. Şi odată cu acestea toţi factorii având răspunderi pe linia pregătirii profesionale, dezvoltării carierei şi utilizării cât mai eficiente şi efective a resursei naţionale principale şi anume a forţei de muncă, mai ales a celei având calificare superioară.
În condițiile în care băncile trebuie să raspundă unor provocări din zona costurilor suplimentare generate de necesităţile de recapitalizare și creșterea accesului la lichiditate, tentația ponderării acestora prin scăderea numărului de angajați este mare, mai ales că ciclul de afaceri permite reajustarea încărcării atribuțiilor personalului.
Având în vedere structura sistemului bancar de la noi (capitalul străin preponderent generând una din cele mai mari vulnerabilități ale economiei naționale – temă pe care, personal, am menţionat-o încă de la începutul crizei, care acum începe să devină una din temele principale şi în discursul unor factori implicaţi în sistemul bancar) consider că este nimerit să amintim principalele tendințe care se manifestă la nivel european, cu influențe asupra sistemului bancar de la noi. (European Banking Barometer – Growing optimism despite a weak economic outlook – Spring/Summer 2013 Ernst & Young):
Băncile anticipează îmbunătățirea performanțelor proprii în următoarele luni ca urmare a programelor de restructurare:
- Reducerea costurilor și concedierea personalului vor continua – ca elemente incluse în așa-zisa ajustare strategică;
- Bancherii anticipează o creștere a așteptărilor și cerințelor din partea clienților. Totodată, restricțiile în ceea ce privește creditarea vor cunoaște în continuare fenomenul de înăsprire;
- Pe lista priorităţilor stabilite de bănci sau a provocărilor ce necesită soluţii din partea acestora, identificăm: aplicarea noilor regulamente sau a modificărilor în conținutul celor în vigoare; reducerea costurilor; automatizarea și raționalizarea procesării datelor și tranzacțiilor; minimizarea cheltuielilor neesențiale (non-core);
- În cazul celor mai multe bănci avem de-a face cu o concentrare pe reducerea strategică a costurilor și mai puțin pe reducerea tactică a acestora;
- Redundanțele vor continua să atragă atenția principală și să joace un rol cheie în reducerea costurilor - în această ordine de idei, reducerea personalului continuă să se producă la un nivel important;
- Probabil că vom asista la reducerea mai pronunțată a personalului din back-office (operațiuni, IT) și la dispariția unor poziții și funcții concentrate acum la nivel de Head-Office.
După părerea mea asistăm la dezvoltarea unor fenomene cărora trebuie să le dăm atenţie, venind cu măsuri concrete în direcţia utilizării efective şi eficiente a resurselor ţării şi totodată pentru contracararea efectelor negative ale acestor procese.
- Având în vedere noile cerințe legate de modelul de business, putem anticipa pentru perioada următoare derularea unui nou proces de selectare și recrutare a unor absolvenți universitari în zonele cheie de creștere și anume: retail banking (asset management, private banking), corporate banking (investment banking, project finance, fonduri europene).
- Fenomenele de dezintermediere și vânzarea de active vor continua (cerințele de majorare a capitalului sau mai bine zis de respectare a cerințelor de capital se pot îndeplini prin majorare de capital – nu întotdeauna fiind posibilă ca urmare a deciziei acționarilor - sau prin vânzarea de active).
- Pentru atragerea de resurse de pe piața internă în lei și valută (această piață devenind sursa principală de fonduri pentru finanțarea afacerilor curente sau pentru finanțarea unor afaceri viitoare ca urmare a modificărilor în strategia de expunere a băncilor mamă, ca şi în atitudinea şi apetitul la risc coroborat cu câştigul, exersat de investitorii internaţionali) vom asista la noi produse bancare care vor fi lansate pe pieţele financiare (noi „construcţii” pe linia depozitelor şi a obligațiunilor care să ducă la creşterea volumului resurselor atrase, cât şi a perioadei de rămânere a acestora în sistem).
- Creditele neperformante vor continua să crească (exprim opinia că este necesară o acţiune mai hotărîtă din partea băncii centrale în ceea ce priveşte identificarea și urmărirea cauzelor care le generează, ca și a modului în care băncile gestionează acest portofoliu – această zonă din activitatea băncilor, și anume creditele neperformante, constituie o sursă puternică generatoare de criză sistemică). Să nu fim surprinşi dacă vom constata că fenomenul este puternic influenţat de procesele negative ce se produc în legătură cu mişcările în forţa de muncă bancară, ca şi de deciziile cu vădit caracter subiectiv (bonus!) luate în momentul clasificării unui credit în categoriile celor care generează probleme (se tot vorbeşte la nivel european de stoparea fenomenului bonusurilor exagerate şi „forţate”, dar se pare că totul rămâne înca la nivel de vorbe).
Sumar
Situația actuală a sistemului bancar din România arată că acesta este bine capitalizat, în ciuda variației rentabilității și a creșterii riscului de credit. În aceste condiții se poate considera că eliberarea personalului redundant nu ar putea decât să îmbunătățească rentabilitatea și productivitatea.
Însă soluția suprimării de locuri de muncă poate fi privită cel puțin din două perspective. Una, care susține că înainte de criză sistemul bancar ajunsese la dimensiuni mult prea mari și, ca atare, resursele de capital umane erau alocate sub-optimal în economie. Alta (opinie pe care o împărtășesc), care demonstrează că pierderea de locuri de muncă și de lucrători calificați și cu experiență în sectorul bancar comportă riscuri macro-prudențiale. De altfel, această poziție constituie tema principală și semnalul pe care încerc să-l aduc în discuție, pentru analiză și atitudine pro-activă din partea tuturor instituțiilor și nivelelor implicate, bineînţeles incluzînd şi participanţii la actuala ediţie Academica BNR.
Situația actuală (1)
În conformitate cu normele de prudenţă bancară în vigoare, gradul de adecvare a capitalului este evaluat cu ajutorul indicatorului de solvabilitate. Acest indicator a consemnat valori ridicate în toată perioada scursă de la declanșarea crizei financiare, comparativ cu limita minimă reglementată, armonizată cu cea aplicabilă în Uniunea Europeană (8 la sută) şi cu nivelul minim prudenţial impus în procesul de supraveghere (10 la sută) stabilit la începutul perioadei de manifestare în România a efectelor crizei financiare, în scopul creşterii capacităţii băncilor de a rezista potenţialelor şocuri endogene şi exogene.
Acest indicator nu poate decât sa transmită informații despre capacitatea băncilor de a face față unor riscuri rezultate din plasarea fondurilor aflate la dispoziţia lor. Acest indicator nu spune nimic despre cât de potrivit este sectorul bancar din Romania ca mărime, ca structură, ca ofertă de produse și servicii relativ la economia reală. Tot ceea ce știm în acest moment este că sectorul bancar din România a făcut față crizei fără să pună presiune asupra resurselor publice (pentru că nu a fost nevoie ca vreo instituție de credit să fie salvată). Ne putem mulţumi doar cu atât?
Situația actuală (2)
Rata rentabilității activității de bază a înregistrat variații de o amplitudine apreciabilă în perioada 2008 – 2012. Oscilațiile înainte de criză nu au fost cu mult mai mici decât cele de după criză. Aceste evoluții arată că au existat variații mari fie în cheltuielile de exploatare, fie în ceea ce privește provizioanele (formula de calcul a ratei rentabilității activității de bază este raportul dintre două diferențe veniturile din exploatare, veniturile din provizioane și respectiv cheltuielile de exploatare, cheltuielile din provizioane). Sectorul bancar din România a evoluat în salturi. Această concluzie este întărită de faptul că în perioada 2000 – 2008, rata rentabilității activității de bază a crescut cu 62%.
Evoluția în salturi și creșterea accelerată a rentabilității erau oarecum așteptate. Sectorul bancar din România a pornit de la un nivel de intermediere financiară foarte mic, iar produsele și serviciile bancare oferite s-au dezvoltat pe măsură ce economia reală a devenit mai complexă.
Această trăsătură a sistemului nostru bancar are însă implicații majore pentru managementul resurselor umane. Dacă etapele de creștere accelerată a rentabilității au fost compensate treptat prin creșterea volumului resurselor umane, odată atinse cele mai înalte niveluri ale rentabilității s-a recurs la concentrarea produselor și serviciilor ceea ce a însemnat redirecționarea resurselor umane spre o singură direcție și calificare ( cu pericol pe termen lung de plafonare a abilităţilor profesionale).
Resursele umane înzestrate cu un număr limitat de abilități, indiferent cât de înalte ar fi acestea, sunt un cost marginal prea mare pentru orice angajator. Graficul arată că rentabilitatea activității de bază a crescut accelerat în 2011, în ciuda creșterii cheltuielilor cu provizioanele. Aceasta înseamnă că s-a produs o scădere a veniturilor și/sau o scădere a cheltuielilor din exploatare (inclusiv cu personalul). În anul 2011, numărul angajaților din sectorul bancar a scăzut cu 5% față de finalul anului 2010, și cu 12% față de maximul atins în 2008. Cele mai recente rapoarte ale BCE menţionează concedierea în 2012 a unui număr alarmant de mare de salariaţi din domeniul bancar din România şi anume peste 4.000, precum şi închiderea a 323 de unităţi bancare, plasând ţara noastră pe locul 2 după Irlanda. Fenomenul negativ al concedierilor masive a continuat şi în 2013 ajungând la finele primelor 6 luni la peste 2.000 salariaţi trimişi în şomaj concomitent cu închiderea a peste 200 unităţi bancare. Ziarul Financiar din august anul acesta estima că de la începutul crizei peste 12.000 salariaţi au fost obligaţi să părăsească sistemul bancar, concomitent reţeaua bancară restrângându-se cu peste 1.000 de unităţi. Reamintesc că aceste fenomene se produc în condiţiile în care avem un grad de bancarizare dintre cele mai scazute şi în perioada când încercăm să găsim soluţii, inclusiv prin implicarea sistemului bancar, pentru dezvoltare, competitivitate şi reducerea decalajelor ce ne despart de ţările din UE .
Situația actuală (3)
Existenţa în continuare a unor constrângeri asupra situaţiei financiare a clienţilor, pe fondul unei creşteri economice încă fragile, se asociază continuării procesului de deteriorare a calităţii portofoliilor de credite existente în bilanţurile băncilor. Banca centrală evaluează calitatea creditelor acordate de bănci pe baze mixte (contabile şi prudenţiale).
Volumul creanţelor restante de peste 90 de zile şi/sau cele în cazul cărora au fost introduse procedurile judiciare faţă de operaţiune sau faţă de debitor, raportate de instituţiile de credit, a continuat să crească. În anul 2012, creşterea consemnată de rata creditelor neperformante s-a datorat și noilor abordări impuse de standardele contabile IFRS (cum ar fi recunoaşterea în bilanţ a creanţelor înregistrate anterior în conturi în afara bilanţului, în baza unor reglementări specifice, potrivit cărora s-au calculat fluxuri de numerar viitoare), dar şi situaţiei financiare a clienţilor.
Există o legătură directă între managementul resurselor umane din sectorul bancar și calitatea portofoliului de active si riscul de credit. Atâta timp cât băncile angajează „vânzători” de produse bancare, și nu își asumă răspunderea de intermediari financiari, riscul de credit va fi mare. Diferența între cele două atitudini este riscul sistemic, care își are rădăcina în necunoașterea clientului.
(Cum poți să cunoști un client, cum vei reuși să identifici potențialul de afaceri, dar şi de riscuri pentru bancă, cum reușești să croiești soluții calate pe nevoile clientului; cum poți să ai un dialog constructiv cu un client, orientat spre soluţii, dacă nu ai cunoștințe, nici măcar elementare, legate de bilanț, contabilitate, cash-flow sau riscuri).
Relația dintre o bancă și un client trebuie să se construiască pe termen lung; ea trebuie să fie o relație de parteneriat. Utilizând în mod constructiv metode şi instrumente adecvate conform legislației și normelor în vigoare, dar și făcând apel la talentul său novator (dacă există, și ar trebui să existe) bancherul trebuie să identifice toate căile de creștere a afacerilor clientului, de majorare a capacitații acestuia de a crea valoare nouă cu efecte benefice pentru client, bancă și comunitate, bineînţeles exersând un hedging corespunzător al riscurilor asumate de parteneri. Relația trebuie să fie construită cu „sens dublu”.
Sunt nevoit să fac din nou referire la prioritatea națională de creare de noi locuri de muncă productive și atragerea și utilizarea cât mai completă, efectivă și eficientă a principalei resurse naționale – forța de muncă - în direcția unei dezvoltări sustenabile și competitive a economiei naționale. Prin implementarea unor politici macroeconomice eficiente ( deseori facem referire la necesitatea mecanismului mixului de politici care „este sublim”, dar încă lipseşte aproape cu desăvârşire) poate crește implicarea activă a forței de muncă în efortul general de ieșire a țării din actuala criza. Nu ne putem permite „luxul” de a lăsa fără perspective și implicare un potențial uriaș reprezentat de forța de muncă disponibilizată, inclusiv a celei din sistemul bancar autohton.
Problematizare
Ajustarea sectorului bancar după criza financiară din 2007 – 2009 poate fi privită cel puțin din două puncte de vedere. Pe de-o parte, există teoria schumpeteriană a distrugerii creatoare. Pe de altă parte, se poate vorbi despre o transformare necontrolată.
Teoria lui Schumpeter sugerează că, la nivel microeconomic, inovația determină ieșirea de pe piață a firmelor care nu țin pasul. Aceasta egalează cu o eliberare de resurse care nu erau folosite la cea mai mare productivitate posibilă. Dar evenimente schumpeteriene pot avea loc și la nivel macro (vezi de exemplu criza din 1929 – 1933). Eliberarea de resurse care are loc în astfel de momente (în special resurse umane) nu poate fi judecată ex-ante ca fiind pozitivă sau negativă pentru evoluția economiei (Bickenbach și alții, 2009). Aportul pozitiv al acestor resurse suplimentare la economie va fi determinat de reintegrarea lor în procese mai productive (alternativa fiind procesele mai puțin productive sau chiar neutilizarea acestor resurse, ceea ce în cazul resurselor umane este echivalent cu șomajul - care este, după părerea mea, distrugerea „conștientă” a sursei de creare de valoare nouă și de dezvoltare pe termen lung a economiei naționale).
De aici rezultă că, dacă după criză, resursele umane eliberate din sectorul bancar contribuie la creșterea productivității economiei prin reorientarea lor către alte sectoare, atunci putem considera criza ca fiind finalul unei perioade de supra-bancarizare.
Cealaltă interpretare pleacă de la premisa că sectorul bancar nu era supra-ponderal înainte de criză. Din această perspectivă, ajustarea de după criză se referă la modificarea structurii interne a sectorului bancar şi nu la eliberarea de resurse. De aceea, această ajustare nu face decât să limiteze resursele sectorului bancar și capacitatea acestuia de a contribui la creșterea productivității în economie.
Supra-bancarizare (1)
Decelerarea abruptă a dinamicii creditului neguvernamental după 2008 poate fi interpretată drept un indiciu că în România au existat semnele unei supra-bancarizări. Pe de altă parte, faptul că dinamica pare să se fi stabilizat arată că sectorul bancar nu a făcut decât să se replieze în urma scăderii activității economice, caracteristică actualei faze a ciclului de afaceri.
Prima ipoteză nu este susținută, dacă se are în vedere imaginea completă a evoluției sectorului bancar de la noi, mai exact nivelul foarte scăzut de intermediere financiară de la care s-a pornit, după asanarea sectorului bancar la finalul anilor '90.
În ciuda creșterii accelerate a creditării după anul 2003, gradul de intermediere financiară din România rămâne cel mai mic în comparație cu statele membre ale UE. Nivelul indicatorului din România nu reprezintă nici jumătate din media UE. (!!!)
Nivelul intermedierii financiare și dinamica creditului neguvernamental însă nu surprind imaginea alocării ineficiente a resurselor la nivelul economiei. Este foarte posibil ca, în ciuda gradului scăzut de credite, să existe supra-bancarizare din punctul de vedere al comportamentului sectorului bancar cu privire la structura teritorială și produsele și serviciile oferite clienților.
Supra-bancarizare (2)
Valoarea adăugată brută (VAB) a sectorului de intermedieri financiare a reprezentat în medie 1,98% din totalul economiei în perioada 2005 -2008. După resimțirea efectelor crizei financiare în România, valoarea adăugată brută a sectorului de intermedieri financiare a reprezentat în medie 2,38% din totalul economiei în perioada 2009-2012.
Pentru comparație, trebuie menționat că în SUA același sector a crescut ca pondere în PIB de la 4% în anii '70 la 8% înainte de declanșarea crizei financiare (Bickenbach și alții, 2009).
Rezultatele înregistrate de sectorul bancar din România nu ar fi suficiente pentru a genera interes pentru soarta acestei părți a economiei. În ciuda acestei contribuții nesemnificative la activitatea economică, economia financiară comportă riscuri foarte mari (din punctul de vedere al BNR este vorba în special de riscul sistemic) și acesta este motivul pentru care el devine important în gestionarea riscurilor la nivel macroeconomic.
Chiar dacă creșterea valorii adăugate de băncile din România la PIB a crescut într-o perioadă scurtă de timp, rezultatele înregistrate la acest indicator nu pot justifica eticheta unei supra-bancarizări.
Supra-bancarizare (3)
Sectorul intermedieri financiare angajează aproximativ în medie 1,7% din totalul numărului de salariați din România. În Germania sau Franța, această proporție este undeva în jurul lui 2,5%, în timp ce în SUA ea variază în jurul lui 4% (Bickenbach și alții, 2009).
Există însă o trăsătură comună în cazul forței de muncă din acest sector pentru toate statele: băncile, și intermedierile financiare în general, tind să atragă forța de muncă cu cea mai mare calificare. Demsetz (1997) arăta că în SUA acest trend era generat de transformarea graduală a băncilor, companiilor de asigurări și a băncilor de investiții în instituții financiare care oferă toate aceste servicii concomitent (nu o bancă universală, ci o instituție financiară universală, un supermarket financiar cum mi-a plăcut totdeauna să denumesc un astfel de grup, sau „one stop shopping, one stop banking” ). Cred că se cuvine să menţionez aici experienţa unică avută de mine şi de „echipa” celor aproape 13.000 de salariaţi când am creat „Grupul BCR”, entitatea românească cu cea mai mare valoare recunoscută internaţional (şi în cadrul ei a conceptului modern de învăţare continuă şi de creare a primei universităţi corporative din România).
Analiștii au dificultăți în a găsi cauza și efectul: rentabilitatea mai mare a sectorului atrage, prin salariile mai mari, forța de muncă cea mai calificată; pe de altă parte, un personal cu cea mai bună pregătire, este o sursă de creștere a productivității și în final a rentabilității.
Problema pe care a ridicat-o perioada pre-criză a fost că din cauza salariilor și bonusurilor în creștere din această industrie, tinerii cei mai dotați au fost atrași de sectorul financiar - bancar. Dar, concentrarea celor mai antrenate creiere într-un sector cu rentabilitate mare nu coincide neapărat și cu structura de inovare a unei economii, care ar conduce la alocarea cea mai eficientă a resurselor umane.
Din punctul de vedere al unei economii capitaliste cu tranzacții de piață libere, aceasta nu ar fi o problemă. Dar, în cazul perioadei pre-criză avem de-a face cu o economie în care resursele financiare au fost canalizate în mod artificial (dobânzi mici) către sectorul financiar, ceea ce înseamnă că alocarea resurselor umane și a inovației în acest sector a fost artificială, generând acum costuri mari de realocare.
Supra-bancarizare (4)
În România, venitul salarial în intermedierile financiare a fost în medie, în perioada 2006 – 2012, de aproape 3 ori mai mare decât per total economie.
Bickenbach și alții (2009) au încercat să demonstreze că în SUA sectorul financiar s-a extins dincolo de limitele productivității. Argumentul lor cel mai puternic este legat tocmai de resursele umane. Ei afirmă că creșterea productivității și în consecință a numărului de angajați și a veniturilor din acest sector, a fost determinată în special de introducerea inovațiilor din domeniul tehnologiei informației. De aceea, resursele suplimentare de muncă, dar mai ales de aptitudini, atrase de sectorul financiar-bancar nu au contribuit în fapt la creșterea productivității economiei în ansamblu. Acest proces a reprezentat doar o realocare a resurselor umane după câștigurile cele mai bune.
Aceeași autori admit însă că în Europa, deși revoluția IT și-a produs efectele, nu s-a ajuns la supra-bancarizare.
Sectorul bancar din România a crescut accelerat înainte de criză și în ceea ce privește recompensarea salariaților se poate vorbi despre o supra-bancarizare. Excesele în ceea ce privește salarizarea produc efecte structurale la nivelul economiei naționale prin alocarea sub-optimală a competențelor și prin influențarea negativă a salariilor. În plus, apar efecte pe termen mediu pentru că sistemul educațional a fost distorsionat, pentru a servi cererea de locuri de muncă din sectorul financiar.
Riscuri operaționale (1)
Evoluția resurselor umane din sectorul bancar nu poate fi contrară stării acestor firme. Astfel, în România, în ultimii trei ani acest sector a înregistrat pierderi semnificative, comparativ cu perioada pre-criză.
Dacă admitem că scăderea numărului de salariați din acest sector nu este o supra-reacție la perioada de criză ci doar o ajustare proporțională, înseamnă aceasta în mod automat că nu există riscuri?
În ciuda faptului că orice bancher comercial vorbește cu convingere despre stabilitatea instituției pe care o conduce, riscul operațional (altfel spus mai simplu gradul redus de existenţă a unui management bun) nu are nici o definiție clară, nici modele larg acceptate, nici date comparabile și suficient de transparente. Un fost președinte al băncii Credit Suisse vorbea în 2001 despre cele 22 (!!) de surse primare ale riscului operațional. Între aceste surse de risc multe sunt legate de personalul instituției (Doerig, 2003).
În fapt, teoria și acordurile internaționale (Basel) arată că riscul operațional reprezintă a doua cea mai importantă sursă de risc pentru o bancă, după riscul de credit. Conform acordurilor internaționale, cerința de capital pentru riscul operațional reprezintă 15% din cerința minimă de capital.
Din punctul de vedere al unei bănci centrale, care se ocupă de supravegherea sistemului bancar, managementul resurselor umane nu este considerat, în destul de multe cazuri, o problemă de macro-prudențialitate.
Însă, există suficiente argumente pentru a susține că restructurarea resurselor umane din sectorul bancar, în perioada de ajustare, poate crea riscuri operaționale care apoi să devină riscuri sistemice. Şi de aceea implicarea unei bănci centrale, având ca obiectiv stabilitatea financiară şi macroeconomică, este obiectiv necesară.
Riscuri operaționale (2)
Băncile comerciale sunt obligate să aducă modificări semnificative portofoliului atât pe partea de activ cât și de pasiv, din cauze interne (prelungirea perioadei de creștere lentă) cât și externe (intrarea treptată în vigoare a acordurilor Basel cu privire la capital și la lichiditate). Efectul acestor schimbări este observat în dezintermedierea financiară și în lipsa unor produse suficiente pentru înlocuirea surselor de finanțare externă.
Concentrarea exagerată a băncilor comerciale de la noi pe vânzarea de produse de creditare în perioada pre-criză face dificilă ajustarea la condițiile actuale, fără acceptarea unei dezintermedieri. În plus, din cauza ponderii prea mari acordate în perioada pre-criză cantității de credite vândute în comparație cu capacitatea de rambursare a clientului, nivelul creditelor neperformante a crescut. Costurile cu provizioanele obligă băncile comerciale să ajusteze alte costuri de funcționare, iar cele cu capitalul uman sunt sursa predilectă.
În acest punct al analizei trebuie menționat că există voci care susțin că personalul care a fost angajat doar pentru a vinde credite în perioada pre-criză poate fi concediat oricum, pentru că serviciile lor nu mai sunt de folos în condițiile actuale, iar revenirea boom-ului nu este o perspectivă reală.
Problema cu acest tip de enunț este că ignoră faptul că bilanțul băncilor are și activ și pasiv. Dezintermedierea este însoțită acum și de obligativitatea de a mări depozitele pentru a compensa atât scăderea lentă a activelor, cât și necesitatea de a înlocui în structura pasivelor resursele atrase de la băncile mamă din străinătate, cu resurse locale. (amintesc retragerea a peste 5 miliarde de euro de către băncile aparţinând unor grupuri din străinătate , ca şi menţinerea resurselor în valută atrase de pe piaţa locală în conturi la băncile mamă în loc să fie utilizate la finanţarea locală).
De aceea, apare o altă întrebare: cum ar putea băncile comerciale de la noi să vândă produse de economisire în lipsa unui personal suficient ca număr şi mai ales bine pregătit profesional?
Riscuri operaționale (3)
Managementul resurselor umane din sectorul bancar românesc poate deveni un risc sistemic dacă avem în vedere următoarele două aspecte.
În primul rând, scăderea numărului personalului poate deveni un risc macro-prudențial dacă băncile nu pot să își redreseze dezechilibrele pe maturități (inclusiv din punct de vedere al costurilor).
Aşa cum reiese din cifrele prezentate astazi, scăderea numărului de angajați din sectorul bancar a fost destul de abruptă după 2010. Aceasta a echivalat cu pierderea de aptitudini utile și capabile de a menține sau crește productivitatea într-o perioadă de timp scurtă.
Pentru comparație, trebuie arătat că sectorul servicii financiare în economia UE27 angaja în 2006 circa 5,6 milioane de persoane (ceea ce reprezenta 2,7% din totalul numărului de angajați). O informație utilă despre ceea ce a însemnat ajustarea sectorului financiar la nivel mondial este aceea că în perioada de 18 luni cât a durat prima parte a crizei financiare (august 2007 – februarie 2009) numai sectorul bancar a concediat 325.000 de persoane, fără a include restul serviciilor financiare care sunt conexe sectorului bancar (ILO, 2009). (În România, ţară emergentă din UE, având ca necesitate obiectivă stabilirea şi implementarea unui program sustenabil de realizare a convergenţei nominale şi reale, utilizarea forţei de muncă trebuie analizată şi tratată cu măsuri echilibrate).
În general, după declanșarea crizei financiare, băncile au putut în același timp să reducă personalul și să își mențină portofoliul (și mai apoi să îl scadă treptat), prin externalizarea (și/sau mai apoi vânzarea) creditelor neperformante către firme specializate de recuperare.
Alegerea făcută rezolvă problema portofoliului de credite neperformante, dar nu ajută în nici un fel băncile să revină la statutul lor de bază – acela de intermediari. Acesta presupune înainte de orice apropierea de client și cunoașterea mai bună a acestuia și a nevoilor sale, concomitent cu un bun management al riscurilor. Cum mai putem vorbi de un parteneriat pe termen lung bancă-client în condiţiile în care clientul este „aruncat” în braţele unui recuperator care în mai toate cazurile nu-l poate ajuta financiar pentru redresare? Mai poate avea clientul încredere în bancă, dacă aceasta „i-a luat umbrela încă din momentul în care au început să cadă primii stropi de ploaie”?
Riscuri operaționale (4)
În al doilea rând, scăderea numărului de unități bancare poate deveni un risc macro-prudențial dacă sunt afectate șansele de a avea acces la resursele de echilibrare a structurii pasivelor.
Scăderea numărului de agenții în teritoriu s-a făcut cel mai probabil fără considerarea prealabilă a modului viitor de dezvoltare a băncilor din două puncte de vedere:
- profilul teritorial al viitoarei rețele de unități trebuie gândit prin prisma resurselor de economisire care există și trebuie să fie atrase din mediul urban și respectiv rural. În același timp, mediul urban cuprinde mai multe tipologii de dezvoltare pentru că România are orașe foarte mari cu densitate mare de locuitori, orașe mari, dar cu densitate mică și orașe mici cu densitate mică.
- profilul de produse și servicii oferit în rețeaua de unități bancare trebuie proiectat având în vedere profilul clientelei căreia i se adresează acum și în viitor. Un astfel de demers ar fi trebuit însoțit de o analiză de tip multidisciplinar, care să ducă la înțelegerea și cunoașterea elementului central al activității sectorului bancar – clientul şi la educarea acestuia în ceea ce priveşte funcţionarea pieţelor financiare şi utilizarea produselor specifice.
Vă invit să parcurgeți intervenţia mea la Universitatea Transilvania din Brașov (Dănilă, 2013): Parteneriatul Universități - Mediul de afaceri : O privire spre viitor.
Dezvoltarea parteneriatului dintre universități și mediul de afaceri - în cazul conferinței de astăzi, mediul bancar – constituie o prioritate și trebuie să conducă la o mai bună cunoaștere pe termen mediu și lung a cerințelor pieței și ale clienților, pe lângă dezvoltarea spiritului antreprenorial și novator al tânărului absolvent universitar. Spuneam atunci că „dezvoltarea unei surse continui de performeri de înaltă calitate managerială și antreprenorială a devenit o ARTĂ SUBTILĂ de cultivare a valorilor, mai mult decât reușește știința econometriei sau știința utilizării celor mai bune practici”. Acest proces complex, obiectiv necesar în lumea competitivității și calității este reprezentat 20% de tehnici (instrumente, metode) și 80% de acțiune, de mentalitate modernă.
Avem nevoie de un „forward looking approach” efectiv.
Unele concluzii
Costul șansei sacrificate al crizei în ceea ce privește resursele umane din sectorul bancar românesc se rezumă în prezent la pierderea necontrolată de aptitudini și abilități profesionale în acest domeniu. Pe viitor (termen mediu), acest cost ar putea să crească și să includă pierderea unui întreg nivel ierarhic din bănci, populat cu specialiști romani. Acest lucru ar putea interveni pe fondul „reformelor si programelor de eficientizare” la nivel regional al marilor grupuri bancare europene care dețin banci în România și care ar încuraja înlocuirea nivelului de middle si top management local cu unul regional.
Ne vom găsi oare timp să aflăm răspunsuri la următoarele întrebări : Ce tendință se manifestă în sistemul bancar de la noi în privința promovării în poziții manageriale de top sau middle a specialiștilor români? Ce se va întâmpla cu marea masă de bancheri români din generațiile tinere, bine pregătiți profesional, cunoscători ai economiei românești și ai agenților economici având capital autohton, în condițiile în care ei nu își văd dezvoltarea carierei în instituțiile bancare în care au reușit să pătrundă sau din care tocmai au fost nevoiți să plece ? ( Deseori auzim răspunsul primit de un candidat la un post bancar de la noi : “sunteți prea pregătit pentru ceea ce dorim noi” ). În același timp, ce va putea spune peste câțiva ani un absolvent universitar care astăzi se bucură de faptul că a „prins” un post într-o bancă, fie el și în call-center, atunci când, dorind să fie promovat, nu se poate prezenta cu un CV care să includă măcar o experiență managerială cât de mică ? Oare nu vom asista la o plafonare la nivel scăzut a abilităților profesionale în cazul absolvenților universitari încadrați în sistemul bancar ? Oare nu va veni, cât de curând, o vreme când vom asista la situația în care tinerii bancheri nu pot să fie promovați în bancă deoarece nu au nici o experiență managerială după mai mulți ani lucrați în asemenea instituții? M-am referit numai la întrebări (probabil unii vor considera că sunt prea multe, alții că nu au cuprins situația reală în complexitatea ei) și la eventuale răspunsuri; în ceea ce privește acțiunea din partea noastră, de corectare a situației și a trendului, nu îmi pun mari speranțe, cu toate că am putea găsi cazuri și măsuri concrete în țările membre UE din jurul nostru și din care să ne inspirăm.
Invit universitățile să implementeze programe prin care să urmărească legătura cu mediul de afaceri, în cazul nostru sectorul bancar și, în final, găsirea soluțiilor de încadrare a absolvenților pe piețele financiare ( prin prezentări care să includă programele parcurse de absolvenți , precum și calitățile profesionale și eventual antreprenorial/ manageriale ce caracterizează generația de absolvenți în cauză). Universitățile pot astfel să producă, în cuprinsul ofertei de admitere, statistici și elemente care să ateste prestigiul de care acestea se bucură în mediul de afaceri.
Costul șansei sacrificate – atât pe termen scurt, cât și pe termen mediu - va echivala cu pierderea startului de către sectorul bancar din România atunci când economia va reintra pe panta ascendentă a ciclului economic. Acum, acest fenomen produce deja o încetinire sau o îndepărtare de acel moment pe care îl așteptăm cu toții.
Comportamentul grupurilor bancare nu poate fi modificat foarte ușor pentru că cererea de muncă o vor modela conform planurilor regionale de ajustare a costurilor și a metodelor de „price transfer” și de realizare și de recunoaștere contabilă a profitului realizat în România. În același timp, să nu neglijăm realitatea care spune că un expat , angajat în sistemul bancar cu un mandat de 3-4 ani, are nevoie de o perioadă de acomodare și de cunoaștere a băncii, a salariaților, a pieței și a clienților. Am menționat multe elemente legate de cererea de muncă din partea băncilor, care este prioritară în această perioadă. Este timpul ca și oferta de muncă din România să devină prioritară și să fie modificată prin implicarea directă a universităților și a factorilor de decizie în domeniu la nivel național. Universitățile ar trebui să pună accentul pe educație, adică pe asimilarea de către studenți a unui sistem de reguli cu privire la funcționarea sistemului bancar (și nu pe instrucție, prin asimilarea de către studenți a unui sistem de cunoștințe inflexibil).
Studenții, viitoarea resursă de capital uman din bănci, primesc în prezent noțiuni complexe despre produse financiare și modelarea de riscuri din sectorul bancar. Cu toate acestea, clienții sectorului bancar au nevoie de produse de cele mai multe ori mai puțin sofisticate care să le asigure continuarea unei afaceri sau finanțarea uneia noi. Sectorul bancar absoarbe de multe ori, mai ales în ultimii ani, capital uman înzestrat cu aptitudini care nu au relevanță pentru situația clienților lor ( fenomen dictat de cererea din partea băncilor ). O cauză poate fi și insuficienta preocupare și implicare a universităților în procesul de angajare a tinerilor absolvenți. Ar fi regretabil ca sectorul bancar din România să ajungă să ia decizii pentru finanțarea mediului de afaceri din România în altă parte, doar pentru simplul motiv că sistemul universitar din România nu este capabil să ofere studenților cunoștințele adecvate și sprijin în a găsi un loc de muncă potrivit pregătirii lor. Cu toții împărtășim convingerea că Parteneriatul Banca Națională a României și Universități poate genera soluția de a pune la dispoziția societății produsul său cel mai valoros, și anume absolventul universitar cu o atitudine și o privire spre viitor. Totodată, acest parteneriat poate recomanda soluții pentru guvern și pentru mediul de afaceri, în direcția utilizării forței de muncă tinere pentru crearea de valoare nouă, sursa principală de dezvoltare economică și socială. Stă în puterea noastră !
Bibliografie
- Banca Națională a României „Raport anual”, 2005 – 2012
- Banca Națională a României „Raport asupra stabilității financiare”, 2006 – 2012
- Bickenbach, F., E. Bode, D. Dohse, A. Hanley, R. Schweickert „Adjustment After the Crisis – Will the Financial Sector Shrink and Entrepreneurship Boom?”, Kiel Policy Brief, No. 12, October 2009
- Dănilă, N. „Parteneriatul Universități – Mediul de afaceri: O privire spre viitor”, discurs susținut la conferința AFCO 2013, Brașov, 24 mai 2013
- Dănilă, N. „Noul model de business al băncilor comerciale și provocările lui”, conferință susținută în cadrul proiectului educațional BNR Academica, Sinaia, 13 februarie 2013
- Deloite „Global business-driven HR Transformation”, 2012
- Demsetz, R.S. „Human Resource Needs in the Evolving Financial Sector”, Current Issues in Economics and Finance, FED New York, Volume 3, Number 13, November 1997
- Doerig, H-U „Operational Risks in Financial Services”, Credit Suisse Group, April 2003
- Ernst & Young „European Banking Barometer – Growing optimism despite a weak economic outlook”, Spring/ Summer 2013
- International Labour Organization „Impact of the Financial Crisis on Finance Sector Workers”, issue paper for discussion at hte Global Dialogue Forum, Geneva, 24 – 25 February 2009