Regimul politic comunist a adus importante schimbări la nivelul economiei naţionale. Printre acestea se înscriu şi transformările intervenite în organizarea şi atribuţiile Băncii Naţionale a României. Potrivit legii din decembrie 1946, începând cu 1 ianuarie 1947, Banca Naţională trecea în proprietatea statului, din 1948 devenind Banca Republicii Populare Române, Bancă de Stat, subordonată Ministerului Finanţelor. Conducătorul băncii purta titlul de preşedinte, având rang de ministru-adjunct în cadrul aceluiaşi minister. Această situaţie s-a menţinut până în 1957, când institutul de emisiune de la Bucureşti trecea în subordinea directă a guvernului, iar din 1965 devenea Banca Naţională a Republicii Socialiste România, conducătorul acesteia având titlul de guvernator.

După 1947, Banca Naţională primea privilegiul emisiunii nelimitat în timp. Volumul însemnelor monetare aflate în circulaţie era stabilit de către guvern, care aproba planul de casă, întocmit, ca şi planul general de creditare, la nivel naţional de către banca centrală. Până în 1970, taxele şi dobânzile percepute şi plătite de bancă erau stabilite tot la nivelul guvernului, după această dată decizia revenea în întregime conducerii băncii.

Potrivit legislaţiei ce-i reglementa activitatea, Banca Naţională păstra disponibilităţile băneşti ale persoanelor juridice, era centru unic de decontare, realiza serviciul de trezorerie pentru instituţiile statului, deţinea monopolul asupra comerţului cu aur, devize şi valute efective, stabilea cursul de cumpărare al acestora, era instituţia prin care guvernul dispunea de fondurile în valută străină ale ţării, controla prin metode bancare disciplina financiară, acorda credite pe termen scurt pentru finanţarea activităţilor economice, putea participa la activitatea organizaţiilor internaţionale de credit.

Pe măsura reorganizării sistemului de credit potrivit modelului sovietic, Banca Naţională a cedat o parte din atribuţiile sale băncilor specializate. Încă din 1948, finanţarea şi creditarea investiţiilor revenea Băncii de Investiţii (până în 1957, Banca de Credit pentru Investiţii), iar atragerea veniturilor populaţiei era încredinţată Casei de Economii şi Consemnaţiuni (până în 1949, Casa de Economii, Cecuri şi Consemnaţiuni). Prin organizarea în 1969 a Băncii pentru Agricultură şi Industrie Alimentară (până în 1971, Banca Agricolă) şi a Băncii Române de Comerţ Exterior, activităţile legate de creditarea sectorului agricol şi alimentar, precum şi cele aferente administrării disponibilităţilor în valută ale ţării şi creditării comerţului exterior au fost încredinţate acestora.