Distinsă asistenţă,
Sunt onorat să salut, cu deosebită căldură, prezenţa Dumneavoastră, în această dimineaţă de 30 aprilie 2010, în sala ce poartă numele unuia dintre marii guvernatori ai Băncii Naţionale, de la jumătatea veacului al XX-lea: Mitiţă Constantinescu. Pentru Banca Naţională acesta este un moment solemn, cu o puternică încărcătură istorică: cea de-a 130-a aniversare.
Îngăduiţi-mi să menţionez că această solemnitate are loc în anul în care am comemorat un secol de la moartea fondatorului băncii centrale a României – Eugeniu Carada.
Ieri, 29 aprilie 2010, s-au împlinit 130 de ani de când a fost oficializată o operă cu adevărat istorică. Pentru că există, desigur, o dată exactă a naşterii băncii noastre centrale: la 29 aprilie 1880 a văzut lumina tiparului, prin publicarea în „Monitorul Oficial”, Decretul Domnesc de înfiinţare a Băncii Naţionale a României. Dar momentele aniversare ale Băncii Naţionale se desfăşoară pe parcursul întregului an 2010. Fiindcă atunci, în 1880, de-a lungul întregului an, au avut loc evenimente, reglementări, deschideri de operaţiuni care s-au înscris în procesul amplu de întemeiere a băncii centrale a României. Am descris pe larg aceste momente la începutul primăverii, în cadrul lucrărilor celei de a XVIII-a ediţii a Simpozionului de istorie şi civilizaţie bancară Cristian Popişteanu, ediţie dedicată aniversării Băncii Naţionale a României. Am amintit atunci, că tot în 2010, în luna iunie, aniversăm şi 120 de ani de la inaugurarea Palatului BNR din strada Lipscani. Nu voi reveni, acum, asupra acestor aspecte. Se cuvine însă, astăzi, la cea de-a 130-a aniversare, să evoc procesul istoric ce a dus la întemeierea băncii centrale. Un proces îndelungat, care s-a intensificat odată cu Unirea Principatelor şi s-a încheiat în 1880. Aceste pregătiri, aceste dezbateri prelungite au fost benefice, fiindcă România a dobândit o instituţie solidă. După câştigarea Independenţei, climatul era deja copt când Ion C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, depunea în Parlament proiectul Legii pentru înfiinţarea Băncii Naţionale a României, în februarie 1880. În expunerea de motive, raportorii apreciau: „Posteritatea va lua cu recunoştinţă act, în analele ei, că România şi-a dobândit astăzi instituţiunea unei Bănci Naţionale, prin propunerea guvernului conservator şi prin stăruinţele şi sforţările partidului şi guvernului liberal. Această împrejurare onorează egal şi pe cei care au luat iniţiativa propunerii şi pe acei care din propunere au făcut o realitate”. Este, iată, o dovadă de consens politic, pentru că iniţiativa au avut-o conservatorii, dar cei care au pus-o în practică şi care se pot mândri cu ideea că au înfiinţat Banca Naţională, Ion C. Brătianu şi Carada, au fost liberali.
În sfârşit, ajungem la 17/29 aprilie, moment în care este publicată în „Monitorul Oficial” nr. 90,
Legea pentru înfiinţarea unei bănci de scompt şi circulaţiune, Banca Naţională a României, sub forma de societate anonimă, cu un capital social de 30 000 000 lei, cu privilegiul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător.
La 20 aprilie/2 mai, au fost angajaţi primii funcţionari ai Băncii Naţionale. Şi astfel ajungem la esenţa-esenţelor: oamenii. Banca Naţională a funcţionat şi s-a ridicat prin oamenii ei, rolul cardinal avândul guvernatorii.
Înainte de a-i evoca însă pe guvernatori, istoria mă obligă să-l evoc pe Eugeniu Carada, adevăratul ctitor, fondatorul Băncii Naţionale. El şi-a început activitatea în câmp politic, fiind unul dintre autorii Constituţiei din 1866 şi, cu toate că nu avem dovezi peremptorii, suntem siguri că el este în spatele Statutului şi al Legii constitutive ale Băncii Naţionale, aprobate în aprilie 1880, cu toate că nu era în ţară. Pe acest om îl găsim mai peste tot. De la înfiinţarea instituţiilor României moderne, până la finanţarea mişcării naţionale din Transilvania, de multe ori din bani proprii. Pe listele de plată ale lui Carada se numără, de exemplu, Iuliu Maniu.
Carada nu a fost niciodată guvernator al Băncii Naţionale. Dar, practic, fiind în bune relaţii cu Brătianu, a înfiinţat-o şi a condus-o timp de 30 de ani.
În Palatul vechi, din strada Lipscani, a cărui restaurare se apropie de final, vor fi inaugurate „Galeria guvernatorilor”, Sala „Costin C. Kiriţescu” şi va fi redeschisă expoziţia permanentă a Muzeului BNR. Astăzi, în acest moment aniversar, să le aducem guvernatorilor cuvenita cinstire.
Guvernatorii
Banca Naţională a României a avut şansa, în întreaga sa istorie, să fie condusă de guvernatori destoinici, mari patrioţi şi, cu deosebire, mari specialişti în probleme monetare. Legea din 1880 şi statutele Băncii Naţionale stipulau principalele condiţii cerute unui guvernator: să fie român, să fie numit de guvern, pentru o perioadă de 5 ani, să deţină minimum 40 de acţiuni ale băncii şi să locuiască în Bucureşti, în clădirea băncii.
De-a lungul anilor, funcţia de guvernator a fost ilustrată de mari personalităţi ale vieţii publice din România, care au făcut cinste Băncii Naţionale. Vă rog să-mi îngăduiţi să vi-i prezint.
Ion I. Câmpineanu
A fost primul guvernator al Băncii Naţionale a României în perioada 1880-1882. A revenit apoi în această funcţie la începutul anului 1888.
S-a născut la Bucureşti, la 10/22 octombrie 1841. Era fiul Catincăi Caribol şi al colonelului Ion Câmpineanu, care a participat la Revoluţia de la 1848, fiind unul din inspiratorii programului revoluţionar.
Licenţiat în drept la Paris, de mai multe ori ministru în guvernele liberale şi primar al Bucureştiului, Ion I. Câmpineanu şi-a legat numele de începuturile activităţii băncii centrale a României. A participat activ la organizarea instituţiei, la confecţionarea primelor bilete de bancă, a cecurilor, a acţiunilor şi a sigiliului BNR, la completarea schemei de personal, desemnarea directorilor sucursalelor, întocmirea regulamentului interior, fixarea taxei scontului şi a lombardului, deschiderea conturilor curente cu facultatea de scont, încurajarea scontului comercial. Numele său este, de asemenea, legat de începerea acţiunilor pentru construirea palatului BNR. A încetat din viaţă la Bucureşti, la 13/25 noiembrie 1888, în primul an al celui de-al doilea mandat al său în funcţia de guvernator, fiind înmormântat la cimitirul Bellu.
Anton Carp
Între 1882 şi 1914 a fost de mai multe ori guvernator sau guvernator prin delegaţie: de la 1 decembrie 1882 până la 27 februarie 1888; de la 10 noiembrie 1888 până la 18 noiembrie 1890; de la 21 noiembrie 1895 până la 17 noiembrie 1899; de la 1 ianuarie 1905 până la 12 martie 1907; de la 1 noiembrie 1909 până la 21 ianuarie 1914.
S-a născut la Buzău, la 17/29 ianuarie 1849.
Licenţiat în drept, la Paris, Anton Carp şi-a legat cea mai mare parte a vieţii de slujirea Băncii Naţionale a României, devenind iniţial director şi mai apoi guvernator al instituţiei, funcţii în care a colaborat îndeaproape cu Eugeniu Carada. Printre realizările sale ca guvernator se numără: apariţia conturilor curente pe depozite de titluri, aur, argint şi monede străine; sprijinirea activităţii bancare, comerciale şi agricole a ţării prin intermediul scontului BNR; extinderea reţelei de agenţii BNR la nivelul Vechiului Regat; elaborarea regulamentelor de operaţiuni, precum şi a celor de funcţionare a sucursalelor şi agenţiilor BNR. A fost preocupat îndeaproape de construirea imobilelor destinate sucursalelor BNR de la Galaţi, Craiova, Iaşi şi Brăila, acţiune finalizată în 1888. Totodată, a urmărit cu deosebită atenţie procesul de construire şi amenajare a palatului BNR, până în iunie 1890 când toate serviciile Băncii s-au mutat în noul sediu.
Trebuie amintită şi activitatea sa ca senator de la începutul secolului al XX-lea, când, conform mărturiilor unui contemporan, Anton Carp a susţinut cu toată energia „Banca Naţională în mijlocul furtunei de atacuri şi calomnii, deslănţuită contra marelui nostru aşezământ financiar de către partidul conservator. /…/ Domnul Carp, susţinând drepturile acţionarilor şi privilegiile Băncei a ştiut, chiar în înverşunarea luptei, să păstreze nota împăciuitoare, făcând pe detractorii Băncei să convie şi să recunoască serviciile ce Banca a adus Statului şi ţării în general”.
De mandatul lui Anton Carp la Ministerul Agriculturii, Comerţului, Industriilor şi Domeniilor pe care l-a condus între 1907-1909 se leagă şi înfiinţarea Casei Rurale.
A murit la Bucureşti, la 21 februarie/6 martie 1914.
Theodor Rosetti
A deţinut funcţia de guvernator al BNR în perioada 19 noiembrie 1890 – 21 noiembrie 1895.
S-a născut la Iaşi, la 5/17 mai 1837.
Descendent al unei vechi familii boiereşti, a făcut studii juridice la Viena şi la Paris, numărându-se printre întemeietorii Societăţii „Junimea”. Ca membru al Partidului Conservator, a fost de mai multe ori preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru la mai multe departamente: Lucrări Publice, Interne, Justiţie, Finanţe. A fost unul dintre membrii Curţii Permanente de Arbitraj de la Haga (1912), din 1891 fiind membru de onoare al Academiei Române.
A trăit să vadă cele două Uniri ale românilor, în 1859 şi în 1918, a făcut elogiul muncii, ca factor de scoatere a unei societăţi din marasm, blazare, scepticism şi cinism.
De activitatea guvernatorului Rosetti sunt legate desfăşurarea şi finalizarea negocierilor dintre BNR şi statul român cu privire la schimbarea sistemului monetar şi introducerea monometalismului aur; aplicarea Regulamentului Casei de pensiuni şi ajutoare a funcţionarilor BNR; înfiinţarea Băncii Agricole cu sprijinul Băncii Naţionale.
A murit la Bucureşti, la 17 iulie 1923.
Theodor Ştefănescu
În conducerea Băncii Naţionale a României, Theodor Ştefănescu a deţinut, încă din 1880, funcţia de director, coordonând activitatea Contabilităţii generale, departament pe care l-a organizat după modelul Băncii Franţei. A îndeplinit provizoriu funcţia de guvernator.
S-a născut la Bucureşti, în anul 1842, într-o familie de comercianţi şi a urmat cursurile Şcolii comerciale din Bucureşti. Ulterior, o mare parte a activităţii sale a fost legată de catedra de contabilitate din cadrul acesteia, al cărei titular a fost până în anul 1901. A fost ales director al Băncii Naţionale de la înfiinţarea instituţiei, astfel încât a contribuit nemijlocit la organizarea ei, fiind reales necontenit de şapte ori timp de 28 de ani.
Cât timp a îndeplinit, provizoriu, funcţia de guvernator Theodor Ştefănescu a fost preocupat de securizarea biletelor BNR şi prevenirea falsificării. A fost obligat să accepte, în condiţiile crizei din 1907, creşterea taxei oficiale a scontului de patru ori în intervalul august-decembrie al acelui an.
Aşa cum se menţiona într-un document oficial „a dat băncii nu numai tot concursul competenţei şi specialităţii sale tehnice, i-a dat mai mult, inteligenţa sa practică şi experienţa în afaceri”.
A murit la Bucureşti, la 6/19 noiembrie 1909.
Mihail C. Sutzu
A deţinut funcţia de guvernator al BNR în perioada 18 noiembrie 1899 – 31 decembrie 1904.
S-a născut la Bucureşti, la 15/27 februarie 1841.
Personalitate complexă, Mihail C. Sutzu era inginer, absolvent al Şcolii Centrale de Arte şi Manufacturi din Paris, colecţionar de monede şi antichităţi, preşedinte al Societăţii Numismatice Române şi membru corespondent din anul 1884 şi mai apoi, din 1909, membru titular al Academiei Române, fiind în perioada 1922-1924 preşedintele Secţiunii Istorice a acesteia.
Studiile sale numismatice au fost publicate în reviste de specialitate la Bucureşti, la Paris, la Bruxelles, Mihail Sutzu fiind recunoscut ca unul dintre specialiştii reputaţi în domeniu.
În funcţia de guvernator, a condus negocierile cu Ministerul Finanţelor în urma cărora, prin încheierea unei convenţii, începând cu 1 ianuarie 1901, au fost modificate legea de organizare a Băncii Naţionale şi statutele sale. În cursul anului 1901, a participat la încheierea unei noi convenţii între statul român şi BNR prin care privilegiul de emisiune era prelungit cu încă 10 ani, iar acoperirea în aur a bancnotelor emise de bancă putea fi redusă, în cazuri excepţionale, de la 40 la sută la 33 la sută. A implicat BNR în susţinerea activităţii Casei centrale a băncilor populare.
A murit la Bucureşti, la 3 iulie 1933.
Ioan G. Bibicescu
A condus Banca Naţională în calitate de viceguvernator între 21 februarie 1914 – 11 decembrie 1916 şi în calitate de guvernator de la 11 decembrie 1916 până la 31 decembrie 1921.
S-a născut la Turnu Severin, la 8/20 noiembrie 1848.
Având studii juridice la Bucureşti şi Paris, bibliofil pasionat, Ioan G. Bibicescu a desfăşurat o strălucită activitate publicistică în redacţia ziarului „Românul”, sub îndrumarea lui C.A. Rosetti.
De fapt, el a făcut de toate: ziaristică, literatură, administraţie, politică, finanţe, întrucât aparţinea unei epoci de construcţie.
Epoca în care a condus destinele Băncii Naţionale a României a fost una a marilor încercări atât pentru ţară, cât şi pentru institutul de emisiune. BNR a sprijinit financiar statul pentru susţinerea efortului militar al armatei române pe parcursul întregii conflagraţii mondiale. Bibicescu a afirmat legat de această poziţie a băncii: „Cine dă la timp, dă de două ori!”.
În toamna anului 1916, sediul central al Băncii Naţionale a fost evacuat la Iaşi. În decembrie 1916, sub ameninţarea ocupaţiei străine, tezaurul BNR a fost transportat la Moscova, dar numai după ce a fost obţinută aprobarea guvernului român, iar guvernul imperial rus şi-a asumat răspunderea pentru securitatea transportului, a depozitării şi a readucerii sale în România. În august 1917, a doua parte a tezaurului BNR a fost evacuată la Moscova.
După încheierea Primului Război Mondial şi realizarea Marii Unirii, guvernatorul Ioan G. Bibicescu s-a implicat direct şi activ în procesul de unificare monetară, precum şi în extinderea reţelei de sucursale şi agenţii ale BNR la nivelul României Mari.
După încheierea mandatului său de guvernator, Ioan G. Bibicescu a rămas printre conducătorii institutului de emisiune în calitate de director, până la moartea sa în anul 1924. Datorită meritelor sale, Consiliul general al BNR i-a acordat titlul de guvernator onorific.
A murit la Bucureşti, la 2 mai 1924, fiind înmormântat la Turnu Severin.
Mihail Oromolu
A deţinut funcţia de guvernator al BNR în perioada 1 ianuarie 1922 – 31 decembrie 1926.
S-a născut la Râmnicu Vâlcea, la 16/28 februarie 1875.
Licenţiat în drept la Paris şi deţinător al unui doctorat în ştiinţe juridice la München, Mihail Oromolu a fost magistrat, prefect de Dolj şi ministru al Industriei în efemerul cabinet condus de Take Ionescu.
De activitatea sa în funcţia de guvernator sunt legate, printre altele, recuperarea depozitului în aur deţinut de BNR la Reichsbank şi încheierea convenţiei pentru lichidarea datoriei statului la banca centrală. În iunie 1925, statul român a redevenit acţionar al BNR, participând cu 1/3 din capital.
După încheierea mandatului său la conducerea Băncii Naţionale, Mihail Oromolu s-a numărat printre conducătorii Societăţii Naţionale de Credit Industrial, a fost Membru în Consiliul Superior al Agriculturii, iar în anii celui de-al Doilea Război Mondial a fost preşedintele Asociaţiei „Amicii Americii”.
A murit la Bucureşti, la 30 martie 1945.
Dimitrie (Tilică) Burillianu
A fost guvernator al BNR în perioada 1 ianuarie 1927 – 9 martie 1931.
S-a născut la Turnu Severin, în anul 1878.
A fost licenţiat în drept şi diplomat al Înaltei Şcoli de Ştiinţe Politice din Paris.
Activitatea sa la conducerea institutului de emisiune a fost marcată de eforturile îndreptate către realizarea stabilizării monetare, proces încheiat prin Legea din 7 februarie 1929. Aceasta confirma Băncii Naţionale a României privilegiul de emisiune şi restabilea convertibilitatea bancnotelor sale. Stabilizarea s-a realizat cu preţul unui masiv împrumut extern, dar şi cu prezenţa unui consilier tehnic străin la BNR.
Printre realizările perioadei se numără: înfiinţarea Serviciului Studii şi editarea unui buletin lunar de informare şi documentare în limbile română şi franceză; participarea BNR la capitalul Băncii Reglementelor Internaţionale.
Declanşarea crizei economice în 1929 a impus guvernului naţional-ţărănesc negocierea unui nou împrumut extern. Guvernatorul Burillianu a încercat să impună anumite condiţii, între care şi renunţarea la colaborarea băncii cu un consilier tehnic străin. Acuzat fiind că ameninţă prin atitudinea sa obţinerea împrumutului, Dimitrie Burillianu a fost demis, în locul său fiind numit subsecretarul de stat Constantin Angelescu. Burillianu a atacat în justiţie decizia guvernului, obţinând repunerea sa în funcţie la 8 iulie 1931.
Sentinţa nu a fost însă aplicată, Tilică Burillianu preferând să-şi continue activitatea politică alături de gruparea condusă de Octavian Goga, fiind ales deputat de Mehedinţi în şase legislaturi consecutive.
După instaurarea regimului comunist în România, Dimitrie Burillianu a fost arestat în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, ulterior fiind întemniţat la Sighet.
A murit la Sighet, în anul 1954.
Mihail Manoilescu
A fost guvernator al BNR în perioada 14 iulie – 27 noiembrie 1931.
S-a născut la Tecuci, în anul 1891.
Absolvent cu titlul de inginer al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti, Mihail Manoilescu s-a evidenţiat ca om politic susţinător al revenirii regelui Carol al II-lea pe tronul României. În cursul activităţii sale a fost de mai multe ori ministru la Lucrări Publice şi Comunicaţii, Industrie şi Comerţ, dar şi la Afacerile Străine în vara anului 1940. S-a afirmat în gândirea economică a vremii prin lucrările „Théorie du protectionnisme et de l'échange international” (1929) şi „Le siècle du corporatisme. Doctrine du corporatisme intégral et pur” (1934).
În calitate de guvernator, s-a opus dorinţei regelui Carol al II-lea de a salva Banca Marmorosch-Blank de la faliment prin intervenţia BNR. Această atitudine i-a adus destituirea din funcţie, dar şi îndepărtarea pentru o vreme de camarila regală.
Sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial a adus pentru Mihail Manoilescu o necontenită prigoană. După arestări repetate (1944-1948) au urmat lungi perioade de detenţie în condiţii precare.
A murit la Sighet, în anul 1950.
Constantin Angelescu
A fost de mai multe ori guvernator al BNR în cursul unor perioade dificile: între 9 martie – 10 iulie 1931; 27 noiembrie 1931 – 3 februarie 1934; 1 aprilie – 30 septembrie 1944.
S-a născut la Bucureşti, în anul 1883.
Licenţiat în drept al Universităţii din Bucureşti, Constantin Angelescu s-a afirmat în viaţa politică a României interbelice fiind, pe rând, membru în partidele Conservator Democrat şi Naţional Ţărănesc.
Mandatele sale la conducerea institutului de emisiune au fost marcate de introducerea monopolului BNR asupra comerţului cu aur şi devize în condiţiile crizei economice; iniţierea proiectelor pentru construirea unui nou local al BNR; adăpostirea tezaurului BNR la Mănăstirea Tismana în contextul intrării armatelor sovietice pe teritoriul ţării în vara anului 1944; semnarea actului prin care BNR donează statului român imobilul Şcolii Române din Roma.
În anul 1950, autorităţile comuniste din România l-au arestat împreună cu mulţi dintre foştii demnitari. După mai mulţi ani de detenţie în închisoarea de la Sighet şi de domiciliu forţat în Câmpia Bărăganului a fost eliberat, dar ţinut sub continua supraveghere a organelor represive.
A murit la Bucureşti, în anul 1973.
Grigore Dimitrescu
A deţinut funcţia de guvernator al Băncii Naţionale a României în perioada 3 februarie 1934 – 26 iulie 1935.
S-a născut la Ploieşti, în anul 1882.
Doctor în drept, economie şi finanţe la Paris, Grigore (Dorel) Dimitrescu a fost profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti şi magistrat. A fost, totodată, socotit specialist în finanţe. Şi-a început cariera universitară în 1907, la vârsta de 25 de ani, ca profesor suplinitor de drept civil la Universitatea din Iaşi.
În vremea lui, prin „Legea pentru organizarea şi reglementarea comerţului de bancă” (8 mai 1934) a luat fiinţă Consiliul Superior Bancar, dirijat de banca centrală. Acesta organiza şi îndruma activitatea băncilor din România de la acordarea autorizaţiei de funcţionare până la hotărârea de lichidare sau fuzionare.
După instaurarea regimului comunist, a fost prigonit şi întemniţat la Sighet, unde a şi murit în anul 1955.
Dumitru (Mitiţă) Constantinescu
A fost guvernator al BNR în perioada 23 septembrie 1935 – 17 septembrie 1940.
S-a născut la Bucureşti, la 20 octombrie/2 noiembrie 1890.
A participat la Primul Război Mondial ca ofiţer de infanterie. Grav rănit în bătălia de pe Argeş, a fost luat prizonier şi internat în lagărul de la Spandau din Germania. După întoarcerea în ţară s-a implicat în viaţa politică, fiind în două rânduri ales deputat.
Doctor în drept şi ştiinţe economice la Paris, Mitiţă Constantinescu a fost succesiv membru de seamă al Partidului Naţional Liberal, membru al Directoratului Frontului Renaşterii Naţionale şi a activat, după 1944, în Uniunea Patrioţilor. A ocupat diverse funcţii politice, de la cea de şef de cabinet la Ministerul Industriei şi Comerţului la cea de ministru la Finanţe sau Economie Naţională. A participat la Conferinţa de pace de la Paris (1946) în cadrul delegaţiei României.
De activitatea lui de guvernator sunt legate modificarea legii şi statutelor BNR, în anul 1935; susţinerea politicii de creditare a activităţii economice naţionale prin înfiinţarea unor instituţii de credit specializat precum Institutul Naţional de Credit Agricol, Institutul Naţional de Credit Meşteşugăresc, Institutul Naţional de Credit Aurifer şi Metalifer; inaugurarea colecţiei „Biblioteca monetară, economică şi financiară”; promovarea relaţiilor cu băncile centrale din străinătate, mai ales cu cele din statele Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice; reorganizarea şi dezvoltarea Casei de pensiuni, împrumuturi şi ajutoare a salariaţilor BNR (pentru care a fost ridicat sediul din Calea Victoriei nr. 22-24). Şi, cu deosebire, începerea lucrărilor de construcţie la Noul Palat al BNR.
A murit la Bucureşti, la 20 septembrie 1946.
Alexandru Ottulescu
Guvernator al Băncii Naţionale a României în perioada 17 septembrie 1940 – 1 aprilie 1944.
S-a născut la Bucureşti, în anul 1881.
Alexandru Ottulescu, licenţiat în drept la Universitatea din Bucureşti, a fost multă vreme avocat specializat în problemele financiar-bancare. A fost, de asemenea, membru în Consiliul Superior Bancar şi consilier juridic al BNR.
Epoca lui a impus măsuri excepţionale, printre acestea numărându-se: restrângerea activităţii în limita noilor frontiere; finanţarea cheltuielilor generate de purtarea războiului; susţinerea prin credite a producţiei agricole prin înfiinţarea Caselor ţărăneşti de împrumut şi economie; creditarea industriei de război; înlocuirea rublelor, puse în circulaţie de autorităţile sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord, cu bancnotele BNR (1941).
În documentele vremii a primit semnificative caracterizări: caracter integru, fire aleasă, inteligenţă sclipitoare, ajutat de o temeinică pregătire.
A murit la 15 mai 1944 la Câmpulung Argeş.
Ion Lapedatu
Din 1928 a fost ales director la BNR, ulterior viceguvernator şi, în perioada 30 septembrie 1944 – 14 martie 1945, guvernator.
S-a născut la Săcele-Cernatu, judeţul Braşov, la 2/15 septembrie 1876.
Originar din Transilvania, Ion Lapedatu a absolvit Şcoala Comercială Superioară din Braşov şi cursurile Universităţii din Budapesta. Activitatea sa caracterizează o personalitate complexă: participant la Adunarea Naţională de la Alba Iulia; fost ministru de Finanţe – 1926-1927; profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj. A devenit membru de onoare al Academiei Române în 1936.
Mandatul său la conducerea BNR poate fi caracterizat prin continuarea susţinerii efortului de război al ţării; îndeplinirea obligaţiilor rezultate din Convenţia de armistiţiu; realizarea unificării monetare, prin retragerea din circulaţie a banilor de război emişi de Armata Roşie; creşterea circulaţiei monetare şi devalorizarea accentuată a leului.
Ultimii ani ai vieţii au fost pentru Ion Lapedatu marcaţi de durerea pierderii fratelui său Alexandru, decedat în 1950 în închisoarea de la Sighet. El însuşi a fost supus persecuţiilor regimului comunist, fiind încarcerat. În august 1948 i-a fost retrasă calitatea de membru al Academiei Române, fiind repus în drepturi abia în iulie 1990.
A murit la Bucureşti, la 24 martie 1951.
Constantin Tătăranu
A fost guvernator al Băncii Naţionale a României în perioada 14 martie 1945 – 21 mai 1946.
S-a născut la Râmnicu Sărat, la 24 octombrie/5 noiembrie 1893.
Doctor în drept la Paris şi avocat, C. Tătăranu a făcut politică liberală. S-a numărat printre susţinătorii lui Gheorghe Tătărescu, atunci când acesta înfiinţa, în decembrie 1944, Partidul Naţional Liberal disident.
Şi-a dat demisia din funcţia de guvernator ca urmare a opoziţiei sale faţă de participarea partidului al cărui membru era la constituirea Blocului Partidelor Democratice.
În calitate de guvernator al BNR s-a confruntat cu sporirea circulaţiei monetare şi devalorizarea bancnotelor BNR; necesitatea de a susţine eforturile statului român pentru achitarea obligaţiilor asumate prin Convenţia de armistiţiu; finanţarea refacerii economiei naţionale.
În 1948 a fost emis un mandat de arestare pe numele său, fiind inclus în dosarul Mişcării Naţionale de Rezistenţă. A fost arestat de organele de Securitate în Bucureşti în urma unei descinderi la domiciliu.
A murit la Sighet, în anul 1953.
Tiberiu Moşoiu
A fost guvernator al BNR în intervalul 21 mai 1946 – 8 noiembrie 1947.
S-a născut la Oradea, la 23 iunie/5 iulie 1897. Tatăl său, generalul Traian Moşoiu, a fost unul din conducătorii Armatei Române în cursul Primului Război Mondial.
Doctor în drept la Bruxelles şi profesor universitar, Tiberiu Moşoiu a făcut politică liberală. După 1944, s-a numărat printre membrii partidului disident condus de Gheorghe Tătărescu.
Epoca a fost una a importantelor transformări pentru institutul de emisiune: devalorizarea monedei naţionale; etatizarea Băncii Naţionale a României, la 20 decembrie 1946; reforma monetară – 15 august 1947; supravegherea condiţiilor de acordare a creditelor de către bănci; creditarea industriei după un plan stabilit la nivelul ministerelor de resort; obligaţia particularilor de a ceda aurul şi devizele statului la cursul oficial al BNR.
După eliminarea liberalilor conduşi de Gh. Tătărescu din guvernul Petru Groza, Tiberiu Moşoiu a fost îndepărtat de la conducerea BNR. La sfârşitul anului 1947 i s-a impus domiciliu forţat.
A murit în satul Niculeşti, comuna Vintilă Vodă, jud. Buzău, la 13 decembrie 1951.
Aurel Vijoli
A deţinut funcţia de guvernator în perioada 18 noiembrie 1947 – 5 martie 1952.
S-a născut la Telechi Recea, jud. Braşov, la 12/25 februarie 1902.
Licenţiat al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale şi doctor în drept, Aurel Vijoli a fost angajat în Banca Naţională a României încă din august 1923. De-a lungul timpului a îndeplinit mai multe funcţii, fiind printre altele şef de secţie, inspector, şef de serviciu, administrator, viceguvernator şi guvernator.
În calitate de guvernator, a aplicat politica economică promovată de Partidul Comunist Român. În februarie 1948 – toate instituţiile de credit au fost radiate din registrul societăţilor bancare, ele putând fi reînscrise doar pe baza unei noi autorizaţii de funcţionare emise de Curtea Superioară Bancară cu avizul BNR. La 11 iunie 1948 au fost naţionalizate Societatea Naţională de Credit Industrial, Casa de Economii şi Cecuri Poştale şi Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni; întreprinderile naţionalizate puteau primi credite doar de la BNR. La 13 august 1948 – a intrat în vigoare Legea pentru dizolvarea şi lichidarea întreprinderilor bancare şi instituţiilor de credit; la 13 noiembrie 1948, Banca Naţională a României a devenit prin lege Banca de Stat a Republicii Populare Române, guvernatorul devenind preşedinte, fiind în acelaşi timp şi adjunct al ministrului Finanţelor; Banca de Stat a RPR putea acorda doar credite pe termen scurt în baza planului de credite. La 27 ianuarie 1952 s-a publicat Hotărârea Consiliului de Miniştri privind realizarea unei noi reforme monetare. Conducerile Ministerului de Finanţe şi Băncii de Stat au fost acuzate de sabotarea reformei monetare; printre vinovaţi se număra şi Aurel Vijoli, demis din funcţie şi ulterior arestat sub acuzaţia de „sabotare a economiei naţionale”.
Arestarea lui Aurel Vijoli a fost urmată de îndepărtarea de la conducerea Băncii de Stat a RPR a unui număr mare de specialişti, înlocuiţi cu persoane care se întorceau de la studii din URSS sau cu diverşi membri ai PMR cu pregătire profesională redusă.
După doi ani de detenţie, a fost eliberat deoarece în urma anchetei „nu s-a putut stabili intenţia dusmănoasă”. Fostul guvernator şi-a reluat activitatea didactică la Academia de Studii Economice, fiind numit şeful catedrei „Circulaţie bănească şi credit”, post pe care îl deţinuse şi înainte de 1952. Începând cu 19 martie 1957, a fost numit ministru de Finanţe, fiind păstrat în această funcţie până la pensionarea sa, la 16 iulie 1968.
A murit la Bucureşti, la 1 iulie 1981.
Ce a fost mai departe? Centralizare excesivă, planificare totală, economie închisă. Banca Naţională şi-a pierdut statutul de bancă centrală. Rolul său a fost considerabil diminuat. Aşadar, nici guvernatorii n-au mai avut anvergura de altă dată. Au fost, însă, cu toţii, oameni ce s-au străduit, în condiţiile date, să-şi facă datoria. Vă rog să-mi îngăduiţi să-i evoc în ordinea în care s-au aflat la conducerea Băncii Naţionale.
1) ANTON MOISESCU: 1952-1953;
2) PETRE BĂLĂCEANU: 1953-1956; apoi 1957.
3) MARIN LUPU: 1956-1957; apoi 1957-1959
4) COLOMAN MAIOREANU: 1959-1963;
5) VASILE MALINSCHI: 1963-1977;
6) VASILE RĂUŢĂ: 1977-1984;
7) FLOREA DUMITRESCU: 1984-1988;
8) DECEBAL URDEA: 1988-1990.
Domnul Decebal Urdea, din decembrie ’89 până la începutul lunii septembrie 1990, a avut misiunea dificilă de a pregăti Banca Naţională în vederea marilor transformări ce aveau să urmeze.
Mi-a revenit mie, începând din septembrie 1990, şansa de a fi guvernator în epoca redobândirii de către Banca Naţională a statutului de bancă centrală a statului român, cu un rol de avangardă în tranziţia de la plan la economia de piaţă.
Timp de două decenii, din septembrie 1990, Banca Naţională a României a trecut prin transformări radicale. A fost nevoie să fie regândită în totalitate concepţia de Bancă Naţională, să punem pe picioare banca centrală a statului român şi, totodată, să construim un sistem de bănci comerciale capabil să finanţeze în condiţii optime economia reală.
Restructurarea BNR, în toţi aceşti ani, nu s-a făcut de dragul unei mode. Şi nici pentru a opera unele înfrumuseţări, pentru ca Banca Naţională să arate mai bine. Procesul a fost declanşat cu scopul de a obţine un rezultat bun: o instituţie suplă, flexibilă, capabilă să-şi îndeplinească obiectivele impuse de legile bancare. Practic, am pregătit şi continuăm să pregătim o bancă centrală care să facă faţă procesului integrării României în Uniunea Europeană şi trecerii la euro.
Noul statut, racordat la cerinţele Uniunii Europene, asigură consolidarea independenţei Băncii Naţionale a României sub toate aspectele prevăzute de Eurosistem.
Acum, la cea de-a 130-a aniversare a băncii noastre centrale, venerând istoria şi omagiindu-i pe înaintaşi, gândurile noastre se îndreaptă spre rosturile, obiectivele şi misiunea pe care le avem de îndeplinit în anii ce vin. Este răspunderea noastră să-i asigurăm Băncii Naţionale a României un viitor pe măsura trecutului ei.