Versiune pregătită pentru susținere

Doamnelor și domnilor,

Vă mulțumesc că ați acceptat invitația noastră de a participa la cea de-a 29-a ediție a Simpozionului de istorie și civilizație bancară „Cristian Popișteanu”! Salut prezența alături de noi a distinșilor invitați: domnul academician Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, domnul prof. univ. dr. Ioan Bolovan, domnul Radu Varia. Salut pe toată lumea: bine ați venit la Banca Națională!

Mă bucur că, în pofida dificultăților provocate de pandemie, am reușit să păstrăm la BNR continuitatea acestei manifestări tradiționale pe care o organizăm de aproape trei decenii împreună cu revista „Magazin Istoric”, o publicație care, de peste o jumătate de secol, s-a dovedit a fi unul dintre cei mai prestigioși îndrumători ai cunoașterii trecutului, promovând discursul istoric construit cu profesionalism, dar și pe înțelesul tuturor.

Am evocat de mai multe ori în ultimii ani contextul în care am inițiat acest simpozion, împreună cu Cristian Popișteanu, specialist în Relații Internaționale, membru al Asociației Române de Drept Internațional, redactor-șef al Revistei „Magazin Istoric”, cu Radu Varia, distins om de cultură, exeget al operei lui Brâncuși, și cu Radu Negrea, în acel moment secretarul general al Asociaţiei Române a Băncilor. Am decis atunci, la începutul anilor ’90, să organizăm o manifestare prin care urma să redescoperim și să împărtășim viitorilor funcționari bancari, viitorilor clienți ai băncilor și publicului larg mai multe aspecte circumscrise civilizației bancare românești, dintre care menționez:

• o percepție corectă asupra noului sistem bancar ce se forma în România;
• tradiţia istorică a băncilor româneşti;
• istoria Băncii Naționale a României;
• rolul pe care băncile l-au jucat în viaţa economică, socială şi culturală a ţării.

Din dorința noastră de a umple golul ce se crease în cercetarea istoriei bancare - după 50 de ani de comunism și economie centralizată - a ieșit treptat, în cele trei decenii, un adevărat curent de cercetare a istoriei bancare românești. Momentul natural de bilanț va fi în anul următor, când urmează cea de-a 30-a ediție a Simpozionului „Cristian Popișteanu”. Până atunci, cred că ne putem bucura împreună pentru că ediția din acest an, deși tot restrânsă, este organizată într-un format îmbunătățit față de aceea din 2020.

Anul trecut nu am putut marca, așa cum s-ar fi cuvenit, împlinirea a 140 de ani de la înființarea Băncii Naționale a României în anul 1880, situație în care ne-am gândit să compensăm într-o anumită măsură acest neajuns îndreptându-ne atenția asupra anului imediat următor, 1881. Privit de aproape acest an se dovedește un an cu o fizionomie aparte în continuarea construcției național-statale și în procesul de modernizare a societății românești, dacă avem în vedere că atunci România a fost proclamată regat, iar Banca Națională a României a intrat în normalitatea funcționării ei.

Prin urmare, sub auspiciile temei Banca Națională a României acum 140 de ani. Evenimentele anului 1881, ediția din acest a Simpozionului „Cristian Popișteanu” se va desfășura pe parcursul a două zile și vă rog să-mi îngăduiți să prezint câteva detalii legate de program:

• Voi deschide dezbaterea de azi cu prezentarea 1881 – un an cu semnificații majore în istoria Băncii Naționale a României, în care mă voi opri pe scurt asupra celor mai importante momente prin care instituția noastră a intrat pe făgașul normal al operațiunilor sale.
• Avem onoarea să-l ascultăm, apoi, pe domnul academician Ioan Aurel Pop, președintele Academiei României.
• După o scurtă pauză, va urma un panel - dezbatere, cu domnul consilier Cristian Păunescu în calitate de moderator, cu două intervenții:
  • Domnul profesor Ioan Bolovan va trece în revistă evenimentele petrecute în 1881 dincolo de Carpați, ceea ce va completa fericit tema noastră de azi.
  • Doamna Ștefania Dinu, de la Muzeul Național Cotroceni, ne va introduce în atmosfera ceremoniilor oficiale desfășurate cu ocazia proclamării Regatului României în urmă cu 140 de ani.
• Mâine, 1 iulie, este prevăzută desfășurarea ceremoniei de acordare a premiilor anuale oferite de Fundația culturală „Magazin Istoric” pentru cele mai importante contribuții ale cercetării istorice pe anii 2019 și 2020 (anul trecut nu s-au acordat premiile pentru 2019).
• Această ceremonie va fi precedată de o dezbatere, moderată de domnul Cristian Păunescu, pe marginea ultimelor investigații desfășurate în arhivele românești și străine cu privire la o problematică de maximă importanță pentru istoria Băncii Naționale a României - evacuarea Tezaurului BNR în Rusia și depozitarea lui la Moscova.
• Vor fi aici mâine pentru a avea intervenții foarte bine documentate:
  • Domnul Cristian Anița, directorul Arhivelor Naționale ale României
  • Domnul Vitalie Văratec, autorul lucrării Misterul leilor, volum publicat anul trecut în care a reconstituit ce s-a întâmplat cu masa monetară confiscată de autoritățile sovietice după ocuparea Basarabiei și a Bucovinei de Nord în 1940.
  • Domnul Ilie Schipor, autorul lucrării Destinul Tezaurului României. Argumente din arhivele ruse, o carte lansată de curând, va aduce la cunoștința publicului și a specialiștilor informații noi din arhivele ruse, despre ce s-a întâmplat cu tezaurul BNR evacuat la Moscova în anii 1916 și 1917.

1881 – un an cu semnificații majore în istoria Băncii Naționale României

În cele ce urmează voi reveni la evenimentele anului 1881, precizând că deschiderea oficială a ghișeelor Băncii Naționale a României a avut loc la 1 decembrie 1880, ceea ce a făcut ca bilanțul acelui an să cuprindă numai o lună de activitate, o perioadă foarte scurtă, dar în care, așa cum se arăta în Raportul administrațiunii către Adunarea generală a acționarilor de la 22 februarie 1881, a fost pus „în mișcare mecanismul instituțiunii noastre”.

Rămâneau însă, în 1881, încă foarte mulți pași de parcurs în organizarea instituției. Contextul era însă puțin favorabil, așa cum evaluau membrii primului Consiliu de administrație al BNR în documentul mai sus-menționat în care precizau că: „Banca noastră Națională la începutul ei nu are avantagiele pe care asemenea instituțiuni le-au găsit în alte țări cu un comerț mai dezvoltat, ea n-a găsit gata a i se înfățișa operațiuni numeroase, ci, tocmai din contră, ea este chemată să stimuleze mișcarea economică a țării”. Or, această situație adăuga conducerea BNR „ne inspirase cele mai legitime temeri, cum se întâmplă totdeauna când este vorba de a plasa capitaluri”.

Așadar, greutăților inerente oricărui început li s-au adăugat cele determinate de stadiul de dezvoltare economică al societății românești. După pașii parcurși în 1880, în 1881 au fost definitivate acțiunile de organizare a Băncii Naționale a României. Principalii actanți ai acestei construcții instituționale au fost Eugeniu Carada, care se afla la Paris încă din vara anului 1880, pentru conlucrarea cu Banca Franței, și membrii Consiliului general al BNR, condus de guvernatorul Ion I. Câmpineanu.

La începutul anului 1881 erau încă multe de făcut, printre care:

• continuarea subscrierii capitalului social;
• organizarea imprimeriei băncii și confecţionarea primelor bilete de bancă, a cecurilor și a acţiunilor BNR;
• organizarea primei adunări generale ordinare a acționarilor BNR;
• întocmirea diferitelor regulamente (sucursale, operațiuni etc.);
• continuarea deschiderii conturilor curente cu facultatea de scont, după ce, în decembrie 1880, fuseseră deschise primele 13 astfel de conturi;
• stabilirea relaţiilor cu bănci din străinătate şi încheierea convenţiilor privind termenii colaborării;
• deschiderea primelor sucursale;
• identificarea soluțiilor pentru construirea unui sediu propriu;
• completarea schemei de personal.

Potrivit corespondenței intense dintre Ion I. Câmpineanu și Eugeniu Carada, precum și proceselor-verbale ale consiliilor de conducere ale instituției, surse extrem de importante care s-au păstrat în arhiva instituției noastre, fiecare problemă însemna documentări cu privire la practicile instituţiilor similare, mai ales din Franţa, Belgia și Anglia, prezentarea lor în şedinţele Consiliului de administraţie şi ale Consiliului general, dezbateri pentru adoptarea unei anumite formule, asumarea responsabilităţii și stabilirea măsurilor necesare pentru punerea în practică.

În cele ce urmează o să mă opresc asupra câtorva din înfăptuirile anului 1881. Voi începe cu emisiunea biletelor BNR, reamintind că, potrivit art. 1 al Legii de înființare a unei bănci de scompt și circulațiune, Banca Națională a României a primit „dreptul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător”. Votate de Parlament în mai 1880, Statutele BNR au completat legea de înființare cu precizarea că „forma biletelor, modul emisiunei lor și cantitatea pentru fiecare categorie se va fixa de Consiliul general al băncei pe bazele aici stabilite”, respectiv:

• biletele erau de 20, 100 și 1000 lei, dar exista și posibilitatea unor bilete intermediare de 50 și 500 lei;
• pentru „cea dântâi emisiune se vor crea pentru fiecare din aceste categorii bilete în proporțiunile următoare”:
  • bilete de 20 sau 50 lei împreună – 25%;
  • bilete de 100 lei – 45%;
  • bilete de 500 sau 1000 lei împreună – 30%.

  Alte două prevederi statutare stabileau că:

  • biletele vor fi plătite (convertite) la prezentare în aur sau în moneta națională de argint.
  • „biletele vor fi primite în plată la toate casele Statului, precum și la toate casele stabilimentelor publice, dependente de Stat”.

  Plecat la Paris, așa cum am spus deja, încă din vara anului 1880, cu misiunea de a tipări biletele BNR la Banca Franței, Eugeniu Carada transmitea la 15 august la București că lucrarea s-ar întârzia foarte mult și că „părerea mea dar este că trebuie să renunțați la această idee și să vă pregătiți a face lucrarea la București”. Pentru a răspunde nevoii acute de numerar a societății românești, tot Carada a propus o soluție provizorie, care a constat în transformarea biletelor ipotecare emise de Ministerul de Finanțe în 1877 în bilete ale BNR. Biletele ipotecare aflate în rezerva Ministerului de Finanțe au fost preluate de BNR și transformate în bancnote, prin aplicarea unui supratipar, care conţinea titulatura băncii (Banca Naţională a României), data (9 septembrie 1880), semnătura guvernatorului (I. I. Câmpineanu), a casierului (Dinu Bilcescu) şi a unui cenzor (Ștefan Ioanide). La 28 noiembrie 1880, aceste însemne monetare au fost puse în circulație ca primele bancnote ale BNR.

  Străduința pentru realizarea biletelor BNR a continuat însă și, în decembrie 1880, erau deja la București mașinile necesare pentru tipărirea biletelor, care au fost instalate în spațiul amenajat sub coordonarea inginerului – arhitect Nicolae Cerkez la subsolul clădirii Creditului Funciar Rural din strada Colței nr. 21. Aici a fost instalată Imprimeria BNR și aici au fost tipărite, în lunile ianuarie – februarie 1881, folosindu-se clișee și hârtie cu filigran de la Banca Franței, biletele de 20 lei, 100 lei și 1000 lei. Prima bancnotă emisă de Banca Națională a fost datată 19 ianuarie 1881 și avea valoarea nominală de 20 lei. Pentru aceste bancnote, proiectele și clișeele din cupru au fost executate la Banca Franței, sub directa supraveghere a lui Eugeniu Carada. Desenul bancnotelor a fost realizat de Georges Duval, iar gravura clișeelor din cupru de Pierre Dujardin, aceiași artiști care au lucrat și pentru biletele ipotecare. Hârtia cu filigran a fost adusă, de asemenea, din Franța. Tipărite într-o singură culoare, albastru-cobalt,biletele de 20 lei, primele bancnotele BNR, care, evident, purtau amprenta școlii franceze de design, au rămas în circulație până în anul 1895. A urmat fabricarea bancnotelor de 100 și 1.000 lei, care au rămas în circulație până în 1906-1907.

  Potrivit raportului anual al BNR, în anul 1881, au fost emise și au intrat în circulație:

  • 600.000 bilete de 20 lei = 12.000.000 lei
  • 175.000 bilete de 100 lei = 17.500.000 lei
  • 31.000 bilete de 1.000 lei = 31.000.000 lei
  în total, 806.000 bilete = 60.500.000 lei

Astfel, biletele BNR au intrat în circulația zilnică, servind treptat ca mijloc de plată al tuturor tranzacţiilor economice, câștigând relativ repede încrederea publicului și determinând o adevărată revoluție în mentalitatea și comportamentul cotidian. În acest sens, vă rețin atenția cu câteva date sugestive pentru rapiditatea cu care opinia publică românească a trecut de la încrederea exclusivă în „banii sunători” și teama față de “ficțiunea” reprezentată de biletul BNR la conștientizarea avantajelor utilizării acestora.

În prima lună de funcționare a BNR, Consiliul de administrație a constatat că „pe dată ce se emitea un bilet de bancă la un ghișet, [deținătorul] se prezenta la celălalt spre a fi transformat în monedă sunătoare”, astfel încât, în decembrie 1880, Banca Națională a României a schimbat în monede de argint 1.345.640 bilete. În ianuarie 1881, trendul a început să se inverseze, iar „în februarie proporțiunea a fost cu totul răsturnată: s-au prezentat 227.000 lei în monetă sunătoare spre a fi schimbați în contra bilete de bancă și nu s-au cerut decât 47.600 lei monedă sunătoare în contra biletelor”. De aceea, conducerea Băncii declara:

„Putem dar zice cu încredere că proba astăzi este făcută, că biletul de bancă are mersul său asigurat și că emisiunea va putea crește fără pericol în raport cu trebuințele piețelor noastre”.

Ar mai trebui adăugat că, în anul 1881, prin punerea în circulație a bancnotelor BNR, s-a încheiat procesul de constituire a sistemului monetar românesc modern.

O altă prioritate a conducerii Băncii Naționale a României în anul 1881 a fost deschiderea primelor patru sucursale, așa cum fusese prevăzut în legea sa de înființare. Mai precis, în art. 3, se stabilea că Banca Națională „va institui câte o sucursală în fiecare capitală de județ și în toate localitățile din țară unde trebuința va cere. Acum imediat, va înființa sucursale în Iași, Galați, Brăila și Craiova”.

Deși primele măsuri pentru deschiderea sucursalelor au fost inițiate încă din 1880, în momentul în care a întocmit raportul cu privire la activitatea desfășurată în decembrie 1880, Consiliul de administrație introducea printre inconvenientele nivelului redus al operațiunii de scont faptul că

„Banca, neavând încă sucursale organizate /.../, nu am putut admite la scompt decât efecte din București, plătibile în București, ceea ce a limitat cu totul operațiunile”. „Prin deschiderea sucursalelor, /.../, suntem autorizați a crede – susținea conducerea BNR – că scomptul va lua un avânt mai mare și va putea deveni ceea ce ar trebui să fie principala ramură a operațiunilor noastre”.

Având în vedere importanța sucursalelor pentru rolul pe care Banca Națională urma să-l îndeplinească în stimularea dezvoltării economiei naționale, încă din noiembrie 1880, fusese desemnat directorul Sucursalei Craiova, în persoana lui Elefterie Cornetti, după care au fost numiți și directorii celorlalte sucursale: Matei Ganea la Iași, Antoniu Borghetti la Galați și Constantin Fleva la Brăila.

Au urmat alte măsuri organizatorice, prin care Consiliul de administrație a pregătit inaugurarea sucursalelor:

• a pus în circulație bilete de bancă în valoare de 2.800.000 lei, pentru că debutul activităţii sucursalelor necesita înzestrarea acestora cu un stoc de bilete de bancă în vederea susţinerii operaţiunilor bancare;
• a stabilit suma de 150.000 lei pentru bugetul celor patru sucursale,
• a hotărât ca, în termen de trei luni, directorii acestora să depună garanţie câte 20 de acţiuni BNR, iar casierii câte 10 acţiuni;
• a aprobat listele cu persoanele şi casele de comerţ acceptate de sucursale pentru a deschide conturi curente cu facultatea de scont şi a recomandat directorilor şi membrilor Comitetului de scont din sucursale să fie cât se poate de scrupuloşi în admiterea efectelor la scont;
• a stabilit „statul de lefurile” funcţionarilor din sucursale pe anul 1881, după cum urmează:
  • cei patru directori primeau câte 1.000 lei pe lună fiecare;
  • cei patru casieri și cei patru contabili aveau salarii între 350 şi 500 lei pe lună, fiecare;
  • cei patru impiegaţi, între 120 şi 150 lei pe lună,
  • iar oamenii de serviciu aveau repartizaţi 5.000 lei pentru salarii pe întregul an.

Pentru o evaluare a puterii de cumpărare, iată și câteva preţuri medii cu amănuntul din Bucureşti în anul 1881:

• Pâine: 0,23 lei/kg
• Cartofi: 0,12 lei/kg
• Ouă de găină: 0,08 lei/buc
• Brânză de oi: 0,94 lei/kg
• Carne de porc: 0,75 lei/kg
• Găina vie: 1,60 lei buc.
• Vin obişnuit: 0,25 lei/l

În cele din urmă, la 1 martie 1881, şi-au început operaţiunile sucursalele Iaşi şi Craiova, iar la 16 martie acelaşi an şi-au deschis porţile sucursalele Galaţi şi Brăila. A urmat intrarea în vigoare a Regulamentului interior al sucursalelor, prin care . era reglementată activitatea Consiliului general al sucursalelor, a Comitetului de scont şi a celui de control, precum şi organizarea celor două case de bani (casa jurnalieră şi casa de rezervă). De asemenea, au fost stabilite condiţiile pentru deschiderea conturilor curente cu facultatea de scont şi condiţiile de desfăşurare a scontului. Cererea pentru un asemenea cont trebuia să menţioneze: numele şi prenumele petiţionarului; domiciliul şi profesiunea; dacă era comerciant – felul comerţului; firma, numele şi semnăturile asociaţilor, ale procuratorului şi ale celui însărcinat să subscrie pentru societate; numele celor care dau referinţe despre solicitant.

Mai erau reglementate operaţiunile de avansuri pe gaj de depozite de titluri, constituirea arhivei şi accesul la documentele depuse în arhivă, precum şi întocmirea bugetului.

Încă din primele luni de funcţionare, trei dintre sucursale au avut o activitate profitabilă, realizând, la sfârşitul anului 1881, un venit net de 134.503 lei. La Craiova, ca urmare a unei recolte agricole slabe şi a lipsei exportului, activitatea sucursalei a fost sub aşteptări, iar cheltuielile au fost mai mari decât profitul.

Ulterior, banca centrală a continuat să pună în aplicare prevederea statutară și a înființat câte o reprezentanță în fiecare reședință de județ, astfel încât în 1914, numărul acestora ajunsese la 33. Asigurând alimentarea economiei locale cu creditul ieftin, sucursalele și agențiile au avut un impact economic și urbanistic major asupra localităților și județelor în care au fost înființate.

Pe agenda conducerii BNR în 1881 s-a aflat și problema sediului instituției, deoarece instalarea în clădirea Creditului Funciar Rural reprezenta o soluție provizorie și banca centrală avea nevoie de un sediu propriu, impunător și elegant, care să inspire încredere publicului. În anul 1881 a fost identificat terenul pe care putea fi ridicată o astfel de clădire, guvernatorul Ion Câmpineanu fiind autorizat de Consiliul de administrație să trateze cu Ministerul de Finanţe cumpărarea Hanului „Şerban Vodă”, situat în centrul comercial al Bucureștiului, cu preţul de 800.000 lei. Comunicând acționarilor achiziționarea acestui teren, Consiliul de administrație preciza că „acest loc, ce ocupă colțul stradei Smârdan și Lipscani, este sitaut astfel încât nu numai că vom putea construi în condițiuni foarte avantagioase pentru Bancă, dar încă, până la construirea localului, vom putea retrage din construcțiunile astăzi în ființă un venit care constituie o dobândă foarte [bună] a costului proprietății”.

Aici avea să înceapă doi ani mai târziu edificarea uneia dintre clădirile emblematice ale Bucureștiului sfârșitului de secol 19, în care serviciile băncii s-au mutat în 1890. Construit de o firmă românească după planurile a doi arhitecți francezi și sub atenta supraveghere a lui Eugeniu Carada, Palatul BNR de pe strada Lipscani a devenit axul în jurul căruia s-a constituit mai târziu city-ul bancar bucureștean.

Anul 1881 a inaugurat și adunările generale ordinare ale acționarilor BNR. Referitor la acționariatul BNR, art. 2 din Statute prevedea că „pentru exploatarea privilegiului acordat băncei /.../ se formează o societate anonimă prin acțiuni, care va fi exista între guvernul României, ca subscriitor al unei treimi din capital și între toți subscriitorii cari vor adera la Statutele de față prin acoperirea restului capitalului”. În consecință, capitalul BNR între 1880 și 1900 a fost constituit din 2/3 capital privat și 1/3 capital de stat.

În consecință, capitalul BNR între 1880 și 1900 a fost constituit din 2/3 capital privat și 1/3 capital de stat și această structură a capitalului s-a reflectat și în participarea la Adunarea generală, care reprezenta „universalitatea acționarilor”. Prin Statute, Adunarea generală se organiza în a treia duminică a lunii februarie și orice proprietar a patru acțiuni putea participa, cu precizarea că „patru acțiuni dau dreptul la un vot” și „nimeni nu va putea avea mai mult de zece voturi pentru sine și alte zece ca mandatar”, în timp ce „Guvernul va figura /.../ printr-un mandatar special, care nu va avea, în această calitate, decât 10 voturi”.

Conform acestor reguli, la 22 februarie 1881, a avut loc Adunarea Generală a Acționarilor BNR, la care a fost prezentat primul raport al Consiliului de administrație. În acest raport, au fost înfățișate aspectele referitoare la cheltuielile de instalare, precum și la lipsa unui local şi a unui tezaur propriu, motiv pentru care cele 4 milioane de lei din capitalul adunat din primele vărsăminte ale acționarilor au fost împrumutate statului pe bonuri de tezaur şi au adus băncii un profit de 85.000 lei la sfârşitul anului 1880.

De asemenea, în raport se mai arăta că dificultățile primelor luni de activitate au constat în demonetizarea rublelor aflate în circulație și în lipsa de monedă națională măruntă. Totuși, banca a menținut raportul dintre stocul metalic și biletele la purtător în circulație, conform art. 12 din Legea constitutivă. Acest articol preciza că banca trebuia să aibă o rezervă metalică de o treime din suma biletelor emise. Astfel biletele în circulație erau la data prezentării raportului în sumă de 7.740.040 lei, iar stocul metalic reprezenta 3.592.194 lei.

Raportul a fost semnat de guvernatorul Ion I. Câmpineanu și de directorii: Theodor Mehedințeanu, Theodor Ștefănescu, Anton Carp, Emil Costinescu, Ion Procopie Dimitrescu, Dinu Bilcescu. Totodată, a fost prezentat și Raportul Consiliului de cenzori, semnat de președintele Menelas Ghermani și de cenzorii Ștefan Ioanide, Alexandru Băicoianu, Petre Stoicescu, Constantin Angelescu.

Un an mai târziu, în februarie 1882, Consiliul de administrație comunica acționarilor că, în anul 1881, „Institutul nostru /.../ a intrat deja în mersul regulat al afacerilor. Operațiunile sale au luat o dezvoltare destul de însemnată și putem zice că au dat rezultate satisfăcătoare”, pe de o parte, „pentru interesele acționarilor, pe de altă parte, ele au dovedit că Banca, ca instrument de credit, dă un concurs puternic afacerilor comerciale și vine astfel în ajutorul intereselor generale ale țării”.

În concluzie, 1881 a fost primul an de normalitate din istoria BNR, primul în care operațiunile au început la 1 ianuarie și s-au terminat la 31 decembrie, un an al pașilor fundamentali în organizarea și funcționarea instituției. În același timp, în 1881, a fost votată și Legea asupra burselor, mijlocitorilor de schimb și mijlocitorilor de mărfuri, care a fost urmată de autorizarea, prin Înalt Decret Regal, a solemnității deschiderii Bursei București în decembrie 1882. Prin urmare, putem spune că se crea cadrul potrivit pentru ca civilizația bancară românească să facă pasul decisiv de la stadiul timpuriu la organizarea temeinică a sistemului de credit.

Am să închei spunând că însănătoşirea circulaţiei însemnelor monetare şi a finanţelor publice a fost vizibilă încă din 1881, ceea ce înseamnă că Banca Naţională a României a început atunci construcţia unuia dintre primele poduri peste prăpastia existentă în societatea românească între dorinţa generală de modernizare şi caracterul limitat al resurselor financiare.

BNR - Centrul de Perfecționare Profesională și Activități Sociale, Bucureşti, 30 iunie 2021