Criteriile de convergenţă pentru participarea la Uniunea Economică şi Monetară

Criteriile de convergenţă reprezintă testul economic de evaluare a stadiului de pregătire a unei economii pentru a participa la etapa a treia a Uniunii Economice şi Monetare. Aceste criterii au fost stabilite prin Tratatul de la Maastricht, ratificat de către toate statele membre UE în 1993, şi se referă la:

• stabilitatea preţurilor: rata medie a inflaţiei (calculată prin indicele armonizat al preţurilor de consum) pe ultimele 12 luni nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale pe cea (respectiv, media aritmetică a ratelor inflaţiei) a celor mai performante state membre în ceea ce priveşte stabilitatea preţurilor; în plus, această evoluţie trebuie sa se dovedească a fi sustenabilă.
• finanţele publice: poziţia financiară a guvernului trebuie să fie sustenabilă, aceasta fiind atinsă prin menţinerea unei poziţii bugetare fără atingerea unui deficit considerat excesiv. În particular: (i) deficitul bugetar al statului (planificat sau efectiv) nu trebuie sa depăşească 3 la sută din PIB; dacă această valoare este depăşită, deficitul bugetar trebuie să fie redus substanţial şi continuu, către o valoare apropiată de cea de referinţă sau depăşirea valorii de referinţă trebuie sa fie excepţională şi temporară: (ii) datoria publică nu trebuie să depăşească 60 la sută din PIB, iar dacă înregistrează valori mai mari trebuie sa se diminueze semnificativ şi să se apropie de valoarea de referinţă într-un ritm satisfăcător.
• ratele dobânzii: rata medie nominală a dobânzii pe termen lung pe ultimele 12 luni nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2 puncte procentuale pe cea (respectiv, media aritmetică a ratelor dobânzii pe termen lung) a celor mai performante state membre în ceea ce priveşte stabilitatea preţurilor; rata dobânzii poate fi măsurată pe baza titlurilor de stat pe termen lung sau pe baza altor valori mobiliare comparabile.
• stabilitatea cursului de schimb: cursul de schimb trebuie să se menţină în intervalul dintre marjele de fluctuaţie din cadrul mecanismului cursului de schimb (ERM II), pe o perioadă de cel puţin doi ani, fără tensiuni severe, în special fără a se proceda din proprie iniţiativă la devalorizarea monedei naţionale faţă de euro. Noul mecanism al cursului de schimb (ERM II) a înlocuit ERM în ianuarie 1999 şi are drept scop fixarea monedelor statelor membre care nu fac parte din zona euro la euro prin stabilirea, de comun acord, a unui curs central, fix dar ajustabil, faţă de euro şi a unei benzi standard de fluctuaţie de +/-15%. O bandă mai îngustă de fluctuaţie poate fi stabilită, de comun acord, pe măsură ce se înregistrează progrese în ceea ce priveşte convergenţa.

Criterii pentru intrarea în ERM II

Acordul ce defineşte condiţiile specifice pentru participarea în mecanismul cursului de schimb (ERM II) va fi semnat de preşedintele BCE şi guvernatorul BNR. Anterior însă, miniştrii de finanţe ai statelor membre din zona euro şi ai ţărilor care participă la ERM II decid cursul de schimb central al leului (RON) faţă de euro precum şi banda standard de fluctuaţie pentru intervenţia obligatorie a băncilor centrale participante.