Majestatea Voastră,
Altețele Voastre Regale,
Excelenţele Voastre, domnilor ambasadori,
Stimați membri ai corpului diplomatic,
Distinsă asistență,
Suntem onoraţi că astăzi, la Banca Naţională, ne sunt înalți oaspeți Majestatea Sa Margareta, custodele Coroanei Române și Alteța Sa Regală Principele Radu. Sunt de față reprezentanți ai Casei Regale.
Vă mulțumesc tuturor celor prezenți, pentru că sunteți împreună cu noi în această zi specială, la o ceremonie ce se înscrie în suita de evenimente prin care România marchează împlinirea unui veac de la Marea Unire din 1918, act istoric în care Regalitatea a avut un rol esențial.
Solemnitatea de astăzi este ocazionată de prezentarea unui album-carte în legătură cu care putem să evocăm o expresie celebră: “Carte frumoasă, cinste cui te-a scris”. Vă rog, așadar, să-mi îngăduiți să deschid dezbaterea legată de acest volum ce poartă semnăturile Margareta a României și Radu al României.
Inspirat titlul acestei lucrări: ultimele două versuri din cea de-a treia strofă a Imnului Regal – O! Doamne sfinte/Ceresc Părinte/Susține cu a Ta mână/Coroana Română! –scris de Vasile Alecsandri. Și cum despre Coroană Română au scris multe personalități de seamă ale culturii noastre, dar – gândesc eu – nimeni nu a făcut-o mai sugestiv decât George Coșbuc, vă rog să-mi îngăduiți să redau un pasaj din cartea “Povestea coroanei de oțel” scrisă de marele poet și tipărită în 1914.
Citez: “Precum e steagul semn al oștirii, așa e coroana semn al Domniei. Iar coroanele celor ce stăpânesc țări și păstoresc popoare sunt făcute din aur și din pietre scumpe, iar vulturii, ori leii, ori soarele și fel de fel de alte semne de pe ele sunt închipuiri ale faptelor mari și strălucite pe care le-a făptuit țara, ori ale vreunor vrednicii mari ale neamului. Coroana României, fiind de oțel, închipuie, prin însuși oțelul ei, de-o parte o vrednicie mare a neamului românesc: trăinicia de oțel a firii și a ființei noastre; iar de altă parte, o faptă strălucită; restatornicirea Domniei românești prin războiul pentru neatârnare!”
ASTĂZI, în față cu această carte-album, îmi voi îngădui să susțin că avem parte de o mare lecție de istorie, pe care ne-au lăsat-o moştenire Regii României, purtători ai Coroanei de Oțel. Și că, mai mult ca oricând, avem nevoie de o astfel de temeinică învăţătură. Pentru că această carte, departe de a fi un simplu discurs de recuperare a trecutului, este o provocare pentru societatea noastră preocupată să-și regăsească ritmul, valorile şi istoria adevărată. Veți citi această carte-album și veți regăsi, în cele 237 de pagini, idei, informații și considerații care nu au mai fost dezvoltate în alte lucrări.
Acum, în 2018, la un secol distanță de la înfăptuirea Marii Uniri, se împlinesc 152 de ani de când a fost fondată Dinastia Regală, în 1866. Cartea în dezbatere este o istorie a Regilor României și a membrilor Familiei Regale, cu regine, cu principi, cu principese. Dar – așa cum notează cei doi autori – o istorie ferită de orice fel de exagerări. Și, mai ales, ferită de tentația de a înfățișa “supraoameni”. Familia Regală e descrisă așa cum a fost, așa cum este – unind timp de 152 de ani oameni noi ai unor vremuri noi. Începând cu întemeietorul Dinastiei: Carol I. Cel care a pus piatra de temelie a statului român modern.
Așadar, primul a primit Coroana de Oțel Carol I – omul de la care a pornit totul: Familia Regală, Statul român modern, Țara Independentă și Suverană. În vremea lui, România a dobândit identitate, independență, forță, legi, instituții.
La 10 mai 1877, România şi-a proclamat Independenţa de Stat – statut pecetluit intr-un război în care regele și-a mutat tronul pe front; şi recunoscut ȋn plan internaţional prin Pacea de la San Stefano şi Congresul de la Berlin. Iar la 10 mai 1881 România a devenit regat. Ceea ce a însemnat, în epocă, repoziționarea țării faţă de marile puteri, consemnând un moment de vârf al rodnicei şi îndelungatei domnii a „regelui străin”. Un rege provenind dintr-o puternică familie, cu legături în aproape toate casele princiare ale Europei. Iar schimbarea rangului şi a formei de guvernământ ȋntărea perspectiva europeană a României, micşorând deficitul de imagine cum am spune astăzi, și armonizând nu eticheta, ci funcţionalitatea şi rangul instituţional.
A urmat Ferdinand. Războiul. Suferințe și speranțe. Reîntregirea țării și organizarea. Și lecția de demnitate pe care ne-a lăsat-o moştenire Întregitorul României Mari. Începând cu jurământul său de credinţă, memorabil: “Găsesc în dragostea Mea pentru neam puterea de a păşi fără şovăire spre îndeplinirea marii, dar grelei Mele sarcini”.
Incursiunea documentară prin substanța acestor ani grei ai României din vremea Regelui Ferdinand, pe care cei doi autori au întreprins-o cu talent, cu pasiune și cu respect pentru adevăr, nu se rezumă doar la rolul suveranului. Într-un capitol distinct, cuprinzând notații tulburătoare, este relevată contribuția Reginei Maria la marile împliniri ale acelui timp.
Desigur, Carol I, Regina Elisabeta, Ferdinand, Regina Maria, Carol II, Regina Elena sunt repere esenţiale din istoria poporului român, pe care noi le-am cunoscut din cărți. Unii și din arhive. Regele Mihai I ne-a fost însă contemporan. Despărțirea de Mihai I, la trecerea în eternitate, a fost un moment care a emoționat și a impresionat întreaga societate românească. Și i-a impresionat și pe străini modul în care ne-am despărțit de regele nostru. Sub acest aspect, misia celor doi autori, de a-i surprinde personalitatea așa cum a fost, nu putea să fie uşoară. Consider însă că și-au îndeplinit-o cu brio.
Îl vom regăsi în carte pe Mihai I ca rege în funcție, unul dintre foarte puținii șefi de stat cu un rol important în marea conflagrație mondială de la jumătatea secolului trecut, care au trăit și în secolul XXI. A urcat pe Tronul Țării într-o toamnă rece, în 1940, când Al Doilea Război Mondial abia se învolbura. Și a fost alungat din țara sa într-o iarnă friguroasă, în decembrie 1947, când România, îngenuncheată, a devenită fără voia sa parte a societății închise de dincoace de cortina de fier.
Îl regăsim în carte pe Mihai I ca martor al istoriei, dar și ca făuritor de istorie. Al unei istorii pe care a înfruntat-o cu demnitatea și curajul proprii unui Mare Om de Stat. Iar dacă istoria universală a consemnat că actul de la 23 august 1944, a cărui decizie cu risc maxim și-a asumat-o regele Mihai I, a scurtat cu 200 de zile războiul, istoria noastră abia sugerează că acel moment cardinal a făcut ca România să nu devină ceea ce i se hărăzise – un tragic teatru de război. Citiți cartea, veți înțelege mai mult. Veți mai înțelege că, în pribegie, a purtat cu demnitate povara unui destin dramatic. Și că revenind în țară, după patru decenii și jumătate de exil, în contextul evenimentelor de după decembrie 1989, a câștigat repede respectul unui popor impresionat de marea lecție de echilibru, modestie și înțelepciune a Majestății Sale.
Nu pot să închei acest capitol înainte de a nota că păstrăm, la Banca Națională, un foarte interesant film documentar despre emisiunea din 1945 a medaliei de aur “Ardealul nostru”. Un film cu secvențe semnificative ale baterii unei părți a emisiunii, în prezența Regelui Mihai I și a Reginei Mamă, Elena, la Monetăria Statului. O denumire neoficială, dar des utilizată, a acestei medalii a fost și aceea de „Trei regi”, fapt ce releva că moneda a fost dedicată revenirii provinciilor din Transilvania la patria-mamă. Pe avers sunt înscrise, sus, textul “Ardealul Nostru”, iar jos anii 1601-1918-1944, încadrând busturile lui Mihai Viteazul, Ferdinand I și Mihai I; pe revers, în centru, o acvilă încoronată, cu o cruce în cioc, iar împrejur stemele celor 11 județe din Ardealul de Nord reunite cu România.
Majestatea Sa Regele Mihai I al României și Majestatea Sa Regina Ana au fost oaspeții Băncii Naționale ȋn mai multe rânduri; și în octombrie 2011, când Regele Mihai I și-a sărbătorit cea de-a 90-a Aniversare. Pentru mine, pentru Consiliul de Administrație, acel moment a fost o fericită ocazie de a-l asculta pe rege. Naturalețea, frumusețea sufletească, omenia Majestății Sale nu pot fi uitate. Și nici curata limbă română în care se exprima nu poate fi uitată. Ascultându-l vorbind, am înțeles că, dincolo de temeinica pregătire școlară ce i-a fost asigurată, limba română a continuat să-i fie și departe de țară legătura cu poporul pe care l-a iubit.
Ce frumos model de viață a lăsat moștenire generațiilor de azi Mihai I, rege al României! Ca și regina, de altfel. Pentru că nici frumusețea sufletească, naturalețea, atitudinea firească și tonică față de viață, însușiri ce au înnobilat distinsa personalitate a Reginei Ana, nu pot fi uitate. Privind-o, ascultând-o vorbind, am înțeles că această tonică atitudine față de viață se lega la fel de firesc de un anume tip de personalitate – dominată de o lumină ce venea din adâncul sufletului.
Le mulțumesc autorilor acestei excepționale incursiuni în istoria Dinastiei Regale, pentru că sunt aici. Vom avea plăcuta ocazie să-l ascultăm imediat pe Alteţa Sa Regală Principele Radu.
După care ȋl invit pe moderatorul dezbaterii ce va urma, domnul consilier al guvernatorului Cristian Păunescu, istoric, să intre în rol. Îi vom asculta apoi pe domnul Nicolae Pepene, istoric, Directorul Muzeului Județean de istorie Brașov și pe doamna Mihaela Moroșanu, Directorul Editurii “Litera” – căreia îi datorăm tipărirea acestui album.
Mult succes!
Mulțumesc pentru atenţie!
București, 11 mai 2018