O bancă naţională se înalţă acolo unde se întâlnesc economicul, politicul şi socialul, cultura şi mentalitatea colectivă, interesul general şi cel particular, demnitatea naţională şi deschiderea internaţională. Ea trebuie să aspire crizele şi neîncrederea şi să respire soluţii şi încredere, căci dacă "timpul face bani în bănci, şi băncile fac profit", tot el construieşte identitatea, inclusiv aceea instituţională. La cinci sferturi de veac de la înfiinţare, istoria BNR se confundă cu destinul naţional.

Societatea românească paşoptistă şi provocarea modernizării

După 1848, societatea românească se afla sub semnul urgenţei modernizării interne şi a construcţiei naţionale. Progresele înregistrate în urma desfiinţării monopolului otoman asupra comerţului românesc şi a reglementărilor prevăzute în Regulamentele Organice au dus la intensificarea activităţii economice în Principate, dar obstacolele continuau să fie majore. Astfel, în contextul menţinerii dominaţiei otomane, formele de economie medievală persistau; diviziunea politică întârzia formarea pieţei naţionale; situaţia monetară era haotică: moneda naţională lipsea, exista o mulţime eterogenă de semne monetare străine, se utilizau, în paralel, banii reali - circulau peste 80 de specii - şi banii fictivi, de calcul ("leul vechi"), cursurile înregistrau fluctuaţii de o amplitudine neobişnuit de mare, de la o zi la alta, de la o localitate la alta, ceea ce afecta funcţia de măsură a valorii, pentru că se foloseau zeci de feluri de expresii de preţ pentru acelaşi produs, şi împiedica circulaţia mărfurilor. La toate acestea, se mai adăugau deteriorarea intenţionată a monedelor pentru extragerea metalului preţios, precum şi practica tezaurizării. Or, noul tip de realitate economică din Europa presupunea stabilitate.

Constituirea statului naţional român şi opţiunea hotărâtă pentru modernizare din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, continuată şi în vremea lui Carol I, au reprezentat cadrul favorabil pentru mai multe decizii şi măsuri având conţinut monetar şi de organizare a creditului, care au introdus ordinea necesară construirii stabilităţii economice şi au răspuns nevoilor de creditare resimţite atât la nivel particular, cât şi de către guvern. Stabilitatea monetară s-a realizat prin:

• votarea, la 29 martie 1867, a Legii pentru înfiinţarea noului sistem monetar şi fabricarea monetelor naţionale (promulgată la 14 aprilie 1867), prin care leul devenea moneda naţională şi se adopta sistemul zecimal şi cel bimetalist, valabil în Uniunea Latină (Franţa, Belgia, Elveţia, Italia);
• emiterea, în ciuda rezistenţei otomane şi a protestelor austro-ungare, a primelor monede din aur, argint şi aramă, bătute în străinătate, dar şi în ţară, pentru că, la 24 februarie 1870, s-a înfiinţat Monetăria Statului;
• adoptarea şi promulgarea Legii pentru emisiunea de bilete ipotecare în sumă de 30 milioane lei (12 iunie 1877), acoperite şi garantate cu domeniile statului, prin care România intra pentru prima dată în contact cu hârtia monedă; datorită dispariţiei aurului şi a uşurinţei transportului, biletele ipotecare au fost primite cu încredere şi au intrat relativ uşor în tranzacţiile comerciale, chiar dacă populaţia nu avea deprinderea utilizării lor.
   
  Aceste demersuri au avut loc pe fondul progreselor înregistrate în plan economic (consolidarea pieţei interne, în urma unificării şi impunerii sistemului metric şi de măsurători; creşterea numărului de întreprinderi mari la 175 în 1877; extinderea industriei extractive a petrolului şi a sării; sporirea numărului maşinilor agricole importate şi utilizarea muncii salariate în agricultură; creşterea exportului de grâu pe pieţele internaţionale, care a ajuns până la 85% din valoarea totală a exportului; mărirea numărului comercianţilor şi dublarea comerţului exterior în intervalul 1864-1880; extinderea şi modernizarea căilor de transport: în 1876, existau 5000 km de şosea, iar în 1888 lungimea căilor ferate atinsese 2500 de km, în timp ce volumul mărfurilor transportate pe drumul de fier se ridica, în 1880, la 800 000 tone) şi demografic (creşterea populaţiei urbane cu 90% şi a celei rurale cu 46%, oraşele Bucureşti, Iaşi, Galaţi şi Brăila înregistrând cea mai ridicată dinamică).
• În acelaşi timp, se manifesta o acută nevoie de credite cu dobânzi mici, marii proprietari funciari, burghezia şi persoanele cu resurse mai modeste resimţeau absenţa sistemului bancar şi mai ales a unei bănci de emisiune, care ar fi permis renunţarea la ruinătoarele credite cămătăreşti, creşterea accesibilităţii creditului fiind hotărâtoare pentru succesul întreprinderilor lor. După mai multe împrumuturi externe, şi statul era afectat de creşterea deficitului bugetar, care ajunsese până la 25% din buget, pe fondul veniturilor reduse, a lipsei de control asupra veniturilor statului, a impunerii reduse a categoriilor cu putere economică mare şi a evaziunii fiscale. În această situaţie, eforturile cerute de desfăşurarea războiului pentru independenţă au agravat şi mai mult starea generală a finanţelor publice.

Proiecte de înfiinţare a unei bănci naţionale

Ideea înfiinţării unei bănci de credit şi de emisiune a preocupat, încă de la 1848, diferite cercuri ale societăţii româneşti, dar în atenţia factorilor politici a intrat mai ales după 1859. După această dată, se înmulţesc demersurile în favoarea unei astfel de iniţiative, deşi eşecurile nu au lipsit: în 1859, 37 de deputaţi au cerut guvernului înfiinţarea unei bănci de credit funciar; în acelaşi sens, între 1859-1863, comercianţii şi industriaşii au semnat mai multe apeluri în fiecare an; în februarie 1859, I. C. Brătianu înainta un memoriu lui Al. I. Cuza, în urma căruia domnul a aprobat proiectul de lege din 29 iunie 1860, întocmit de guvernul condus de Nicolae Golescu, pentru "reorganizarea creditului public în Principatele Unite şi pentru întocmirea unei bănci de circulaţie şi escompt", care a fost însă respins de Comisia Centrală de la Focşani; în programul grupării liberale din 1861, se prevedea "crearea unei bănci naţionale"; la 17 aprilie 1862, statul român concesiona capitalului prusac, fără un rezultat concret, înfiinţarea "Băncii Naţionale a României" şi privilegiul emisiunii bancnotelor; la 19 octombrie 1865, Al. I. Cuza acorda unui grup de capitalişti englezi concesiunea înfiinţării unei bănci de scont şi emisiune numită "Banca României", care, patru ani mai târziu, a renunţat la privilegiul emisiunii, devenind o bancă de scont; în programul din 1867, liberalii înserau din nou un punct referitor la organizarea sistemului de credit: "Vom îmbunătăţi finanţele noastre mai cu deosebire, îndată ce vom organiza creditul prin bănci agricole şi comerciale, cari să ridice comerţul, industria, agricultura, să le dea viaţă prin stimularea şi înlesnirea transacţiunilor private, precum şi a lucrărilor publice ale Statului şi ale judeţelor", căci "fără...institute de credit, un stat nu poate prospera"; între 1870-1876, au fost elaborate mai multe proiecte de înfiinţare a unei bănci naţionale: de către un grup de bancheri bucureşteni (1873), de către ministrul conservator de Finanţe, Petru Mavrogheni (1874) şi de către un grup de deputaţi liberali (1876).

Primele instituţii de credit - elemente ale civilizaţiei bancare timpurii

Pe lângă aceste proiecte care nu s-au finalizat, de-a lungul unui deceniu, s-au creat mai multe instituţii ce aveau atribuţii de creditare: Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni (1 decembrie 1864), Creditul Funciar Rural (1 iunie 1873), Creditul Funciar Urban (1875). Apariţia acestor instituţii a fost expresia un nou spirit de afaceri bazat pe credit şi a cultivat încrederea publicului în puterea financiară internă. Iniţierea publicului în practicile operaţiunilor bancare a reprezentat deja elemente esenţiale ale civilizaţiei bancare timpurii româneşti. Indiferent de natura capitalului cu care ar fi trebuit creată banca de emisiune, intern sau extern, gânditorii economici ai epocii (Nicolae Şuţu, Alexandru Moruzi, Enric Winterhalder, Ion Strat, Ion Ionescu de la Brad, Alexandru Vericeanu, Ion Ghica, Dionisie P. Marţian, Petre S. Aurelian, Alexandru D. Xenopol) erau de acord că o astfel de instituţie era una din marile necesităţi ale ţării.

Cu toate acestea, cunoştinţele de cultură bancară nu fuseseră asimilate pe scară largă, astfel încât nu se înţelegea foarte bine ce presupune o bancă de emisiune, ceea ce a generat în rândurile opiniei publice atitudini de teamă şi rezervă, iar în cazul forţelor politice de acţiune prudentă, Mai mult, existau serioase diferenţe de opinie atunci când se discuta stabilirea momentului de înfiinţare, pentru că se avea în vedere compatibilitatea unei astfel de instituţii moderne cu gradul de dezvoltare economică al ţării. Ca şi paradigma modernizării, proiectul de creare a BNR a suscitat o amplă dezbatere. Unii credeau că trebuie să se mai aştepte ca industria şi comerţul să se dezvolte, în timp ce alţii susţineau că numai o bancă naţională poate susţine prin credite ramurile economiei, ducând la progrese majore.

Unul din cei mai entuziaşti şi consecvenţi promotori ai întemeierii unui aşezământ de credit naţional a fost I. C. Brătianu: în 1859, în Adunarea Electivă a Ţării Româneşti, declara cu convingere: "Nu vom putea face nici un pas înainte, ne trebuie bănci, până nu vom constitui aceste bănci, nu putem zice că trăim"; la 10 mai 1861, în discursul rostit în Cameră cu prilejul discuţiei la Mesajul tronului, insista: "atâta timp cât nu vom avea o bancă naţională nu vor dispare crizele financiare, iar guvernul trebuie să vină cât mai repede cu un proiect de lege pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune"; la puţină vreme după proclamarea independenţei, tonul său devenea şi mai hotărât: "Să constituim o bancă de circulaţie, ca să devină un rezervor pentru timpurile grele". Cele două temelii care aveau să asigure libertatea şi independenţa BNR, autonomia şi capitalul naţional, au reprezentat elementele esenţiale ale concepţiei lui I. C. Brătianu despre funcţionarea unei bănci naţionale.

Înfiinţarea "Băncii de scompt şi circulaţiune"

Având în vedere multiplele circumstanţe interne şi externe care influenţau iniţiativa de înfiinţare a băncii naţionale, se impunea o chibzuinţă matură pentru găsirea celei mai eficiente formule. Stabilitatea politică datorată Războiului de Independenţă victorios, recunoaşterea internaţională a Independenţei, ceea ce elimina impedimentele resimţite atunci când au avut loc primele emisiuni ale monedei naţionale, aşezarea strategică la gurile Dunării şi optimismul împărtăşit de marele public au reprezentat o hotărâtoare susţinere a politicii economice promovate de guvernul condus de I. C. Brătianu (1876 - 1888). Legea biletelor ipotecare (1877) prevedea la art. 10: "guvernul va fi dator să elaboreze un proiect de lege pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune, pe care-l va supune Corpurilor Legiuitoare la cea mai apropiată sesiune".

La 27 februarie 1880, preşedintele Consiliului de Miniştri, I. C. Brătianu, a depus în Parlament proiectul Legii constitutive a Băncii Naţionale a României, o concretizare a politicii economice naţionale "prin noi înşine". Formula supusă dezbaterii Parlamentului de către guvernul liberal se baza pe întâlnirea capitalurilor particulare cu încrederea inspirată de stat. Expunerea de motive la această lege se încheia cu următoarea apreciere: "posteritatea va lua cu recunoştinţă act în analele ei, că România şi-a dobândit astăzi instituţiunea unei Bănci Naţionale, prin propunerea guvernului conservator şi prin stăruinţele şi sforţările partidului şi guvernului liberal. Această împrejurare onorează egal şi pe cei care au luat iniţiativa propunerii şi pe acei care din propunere au făcut o realitate". De asemenea, iniţiatorii proiectului precizau că întregul sistem al organizării şi administrării BNR atât principiile constitutive, cât şi mecanismul funcţionării ei, au fost luate din legea organică a Băncii Naţionale a Belgiei, tot aşa cum principiile Constituţiei Belgiei din 1830 au stat la baza Constituţiei României din 1866.

În Parlament, după serioase dezbateri, la sfârşitul lunii martie 1880, a fost votată Legea pentru înfiinţarea unei bănci de scompt şi circulaţiune, înregistrându-se numai trei voturi contra în Senat, două voturi contra şi 14 abţineri în Camera Deputaţilor. Rezultatul votului a exprimat cvasiunanimitatea împărtăşită de elita politică şi economică românească cu privire la necesitatea înfiinţării Băncii Naţionale a României. Promulgată de principele Carol I, la 11 aprilie 1880, Legea a fost publicată în "Monitorul oficial", nr. 90 din 17 aprilie 1880.

Banca Naţională a României era o societate anonimă cu un capital social românesc de 30.000.000 lei (60.000 acţiuni) şi avea privilegiul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător. Statul deţinea o treime din acţiuni, iar restul de două treimi aparţineau particularilor. În schimbul concesionării privilegiului de emisiune de către stat pentru o perioadă de 20 de ani, Banca îşi asuma mai multe obligaţii: retragerea din circulaţie, în cel mult patru ani, a biletelor ipotecare; înfiinţarea de sucursale şi agenţii în principalele oraşe şi, în special, în fiecare reşedinţă de judeţ (măsură menită să uşureze răspândirea în teritoriu a noilor mijloace de plată şi efectuarea serviciului de trezorerie), Iaşi, Galaţi, Brăila şi Craiova fiind primele avute în vedere prin lege; plasarea unei sume, egală cu jumătate din capitalul social vărsat, în efecte publice româneşti; efectuarea fără nici o indemnizaţie a serviciului de casierie pentru stat. De asemenea, Legea prevedea pentru operaţiunile de scont ale băncii o dobândă maximă de 7%, ceea ce reprezenta un credit ieftin. În prima etapă, pentru constituirea şi funcţionarea BNR, erau suficiente subscrierea şi depunerea efectivă a 24.000 de acţiuni, reprezentând un capital social de 12.000.000 lei. Pentru restul de 18.000.000 lei, până la completarea capitalului stabilit iniţial, urma, la momentul oportun, să se facă alte 2 emisiuni de câte 9 milioane.

Prin Decretul nr. 1595/1880, publicat în "Monitorul oficial", nr. 115 din 23 mai 1880, şi republicat în "Monitorul oficial", nr. 117 din 25 mai 1880, principele Carol I a promulgat Statutele BNR. În cele 9 capitole şi 105 articole ale Statutelor, erau reglementate cu stricteţe operaţiunile pe care le putea întreprinde noua bancă: emisiunea biletelor; scontarea efectelor comerciale şi a bonurilor de tezaur; comercializarea metalelor preţioase; acordarea avansurilor pe metale preţioase, efecte publice şi alte valori garantate de stat; primirea de sume în cont curent şi titluri în depozit; încasarea efectelor încredinţate băncii de către particulari. Erau interzise băncii acele operaţiuni care aveau caracter de imobilizare a fondurilor: împrumuturile pe ipoteci, pe acţiuni industriale sau pe propriile ei acţiuni; participarea directă sau indirectă la întreprinderi industriale sau comerciale; posesiunea altor proprietăţi imobiliare decât cele strict necesare serviciilor ei.

Banca urma să emită bilete de 20, 100 şi 1.000 lei, precum şi tipuri intermediare de 50 şi 500 lei, forma acestora, modul emisiunii lor şi cantitatea pentru fiecare categorie fiind de competenţa Consiliului general al BNR.Statutele prevedeau modalitatea de împărţire a beneficiului băncii: 6%, ca prim dividend, revenea acţionarilor; din beneficiul rămas, 20% se depunea pentru rezerva băncii; partea care rămânea era distribuită astfel: 20% revenea statului, în afară de venitul său ca acţionar; 15% membrilor Consiliului general (defalcat în 8% Consiliului de administraţie şi 7% Consiliului de cenzori); 65% acţionarilor, ca al doilea dividend.

Pentru a limita puterea de decizie a marilor acţionari, în primul rând, a statului, la Adunarea generală participau acţionarii care deţineau un număr minim de patru acţiuni, ceea ce conferea dreptul la un vot. Indiferent de numărul acţiunilor, nimeni nu avea dreptul la mai mult de zece voturi personal şi zece voturi ca mandatar. Aceste restricţii permiteau conducerii executive a băncii să aibă un rol important în fixarea coordonatelor politicii monetare şi de credit a instituţiei.

Adunarea generală alegea dintre membrii săi patru directori însărcinaţi cu administrarea băncii şi patru cenzori pentru supravegherea operaţiunilor. Guvernatorul, doi directori şi trei cenzori erau numiţi de guvern. Directorii şi cenzorii numiţi de guvern nu puteau să fie funcţionari publici sau să aparţină corpurilor legiuitoare. În caz de absenţă a guvernatorului, unul dintre directori era numit de către guvern, în fiecare an, viceguvernator. Activităţile curente erau conduse de Consiliul de administraţie, compus din guvernator şi cei şase directori. Consiliul de administraţie şi Consiliul de cenzori formau Consiliul general. Acesta numea Comitetul de scont. Operaţiunile băncii, în special emisiunea biletelor şi scontul, erau supravegheate de un comisar numit de guvern, care avea dreptul să asiste, cu vot consultativ, la toate şedinţele consiliilor şi ale comitetelor din bancă şi să se opună oricărei hotărâri pe care o considera contrară legii, statutelor şi regulamentelor acesteia sau intereselor statului.

Primii paşi

Prima Adunare generală a acţionarilor BNR a avut loc între 15 şi 17 iulie 1880, prilej cu care a fost instalat primul guvernator, Ion I. Câmpineanu, şi au fost aleşi primii directori (Theodor Ştefănescu, Theodor Mehedinţeanu, Emil Costinescu şi Dinu Bilcescu) şi primii cenzori (Ştefan Ioanid, Menelas Ghermani, Em. Hillel Manoah şi Constantin Angelescu). La 24 iulie 1880, în prima şedinţă a Consiliului general au fost prezentaţi directorii (I. Antoniu şi Gogu C. Cantacuzino) şi cenzorii (Eugen Alcaz, Petre Stoicescu şi Al. Băicoianu) numiţi de guvern.În vara şi toamna anului 1880, conducerea băncii a fost preocupată de problemele, nu puţine şi nu uşor de rezolvat, presupuse de organizarea activităţii sale propriu-zise. Mai întâi, aceea a sediului. La început, Banca a funcţionat în clădirea Senatului, de pe Bulevardul Elisabeta, lângă Primăria Capitalei. La 24 iulie 1880, Consiliul general a decis mutarea provizorie în sediul Creditului Funciar Rural din strada Colţei nr. 21, unde exista spaţiul necesar pentru instalarea imprimeriei biletelor.

Apoi, erau toate celelalte dimensiuni ale unei instituţii bancare: imprimarea biletelor; aducerea materialului necesar pentru imprimerie; elaborarea regulamentului intern; stabilirea sigiliului; precizarea şi publicarea taxelor pentru scont, împrumuturi, avansuri metal preţios, încasarea cupoanelor, depozitele libere de efecte publice; transformarea biletelor ipotecare în bilete de bancă; retragerea rublelor demonetizate; angajarea personalului pentru centrală şi sucursale. Fiecare problemă însemna studii asupra practicilor împărtăşite de instituţii similare, mai ales din Franţa şi Belgia, prezentarea lor în şedinţele Consiliului de administraţie şi ale Consiliului general, dezbateri pentru adoptarea unei anumite formule şi asumarea responsabilităţii, punerea ei în practică. Alături de membrii Consiliului general şi ai Consiliului de administraţie şi de primii funcţionari angajaţi (Robert vann Sannen, Miltiade Barbu, Al. N. Ştefănescu, D. Apostolu), Eugeniu Carada (însărcinat cu supravegherea imprimării primelor bilete şi achiziţionarea maşinilor necesare imprimeriei) a fost unul din iniţiatorii fără de care începuturile Băncii Naţionale ar fi fost mai greu de traversat.

La 28 noiembrie 1880, au fost puse în circulaţie primele bancnote ale BNR. Acestea erau vechile bilete ipotecare, emise în baza legii din iunie 1877. Ele au fost transformate în bancnote, prin aplicarea unui supratipar, în culoare galbenă sau neagră, care conţinea titulatura băncii (Banca Naţională a României), data (9 septembrie 1880), semnătura guvernatorului (I. I. Câmpineanu), a casierului (D. Bilcescu) şi a cenzorului (S. Ioanide).

Din acest moment, BNR îşi asumase provocarea reprezentată de implicarea în modernizarea societăţii româneşti, iar civilizaţia bancară românească era în măsură să facă pasul decisiv de la stadiul timpuriu la organizarea temeinică a sistemului de credit. Datorită rolului îndeplinit, încă din primul an, în însănătoşirea circulaţiei însemnelor monetare şi a finanţelor publice, Banca Naţională a României a început construcţia unuia din primele poduri peste prăpastia existentă în societatea românească între dorinţa generală de modernizare şi caracterul limitat al resurselor financiare.