Ioan G. Bibicescu – Guvernatorul Marii Uniri


În urmă cu 170 de ani, la 8/20 noiembrie 18481 , se năștea Ioan G. Bibicescu, guvernator al Băncii Naționale a României în timpul Primului Război Mondial și al Marii Uniri. El a condus Banca Națională, mai întâi în calitate de viceguvernator (1914 – 1916) și apoi de guvernator (1916 – 1921). După încetarea mandatului de guvernator, Ioan G. Bibicescu a fost numit guvernator onorific, expresie a manierei în care înaintașii noștri au recunoscut eforturile și meritele depuse în slujba instituției băncii centrale și a poporului român.

Ioan G. Bibicescu s-a născut în satul Colibași, din județul Mehedinți, dar părinții lui s-au mutat la scurtă vreme în comuna Cerneți și apoi în Turnu Serverin, oraș care se afla atunci în plină dezvoltare economică. După ce a parcurs clasele primare la Cerneți, și-a continuat studiile la Liceul „Carol I” din Craiova, unde și-a descoperit pasiunea pentru colecționarea de monede și medalii. După absolvirea liceului, Bibicescu se înscrie la Facultatea de Drept din cadrul Universității București, însă își finalizează cursurile la Paris. La întoarcerea în țară, acesta începe să lucreze la ziarul „Românul”, sub îndrumarea lui C.A. Rosetti. Aici îl cunoaște pe Eugeniu Carada, alături de care înființează mai multe ziare: „Dorobanțul”, „Renașterea”, „Unirea”, „Telegraful român”.


Activitatea lui la Banca Națională a României începe în 1895, când este numit director de Guvern, funcție pe care o deține până primește demnitatea de viceguvernator, dar cu atribuții de guvernator, pe 21 februarie 1914, ca urmare a morții guvernatorului Anton Carp. Doi ani mai târziu, la câteva luni după ce România decide să lupte în Primul Război Mondial alături de Antanta, I.G. Bibicescu este învestit în funcția de guvernator la 11 decembrie 1916. Printre măsurile pe care acesta le-a luat în perioada în care a condus Banca Națională a României, le putem aminti pe următoarele: acordarea de împrumuturi Statului român pentru a suporta cheltuielile de instruire și dotare a armatei în vederea pregătirii și, apoi, a ducerii războiului (BNR a asigurat o treime din aceste cheltuieli) intermedierea vânzării cerealelor către Puterile Centrale și către Anglia, ca urmare a instituirii monopolului Statului asupra exportului produselor agricole; mutarea sediului central al Băncii Naționale la Iași și luarea deciziei transportării tezaurului la Moscova, emisiunea bancnotelor de 1, 2 și 5 lei pentru a face față lipsei monedei mărunte, în condițiile tezaurizării monedei.


După terminarea Războiului de Reîntregire și realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Banca Națională a României s-a confruntat cu provocări noi, precum realizarea unificării monetare și retragerea însemnelor monetare care circulaseră în Basarabia, Bucovina și Transilvania, respectiv rublele și coroanele austro – ungare, și a celor emise de autoritățile germane de ocupație; extinderea rețelei de sucursale și agenții la nivelul României Mari (prima agenție a fost înființată la Chișinău, pe 5 ianuarie 1919, a doua la Cernăuți, pe 2 septembrie, urmând apoi șase sedii în Ardeal, pe 6 noiembrie) și restabilirea convertibilității leului.


El însuși ziarist la începuturile activității sale, guvernatorul Bibicescu a fost foarte sensibil față de cauzele nobile și foarte deschis să sprijine financiar pe cei modești, dar merituoși. Lista actelor de binefacere făcute de Bancă în timpul său este lungă și variată, dar reținem, cu valoare de exemplu, ajutorul de 200.000 de lei, acordat Universității din Iași pentru întreținerea căminelor de studenți bucovineni, basarabeni și transilvăneni2 . Personalitatea lui Ioan G. Bibicescu este cu atât mai fascinantă, cu cât avem în vedere discreția și modestia cu care și-a îndeplinit obligațiile la Banca Națională a României, unde a desfășurat o activitate neobosită și în același timp bogată în satisfacții, în ciuda timpurilor grele ale Războiului de Reîntregire și ale primilor ani postbelici. Cum el însuși nota, „am primit conducerea Băncii într-o situațiune grea, atât de grea încât nu se putea închipui, și a trebuit să iau măsuri conform acestei situațiuni”.


Cu atât mai mult trebuie remarcată tăria cu care spunea în fața acționarilor BNR în februarie 1919: „Am plecat mortificați și cu durerea în inimă, dar credința în izbânda dreptăței cauzei naționale nu ne-a părăsit un singur moment”, precum și valoarea de învățătură pe care a rostit-o cu același prilej și pe care ne-o transmite peste ani: „adevăratul patriot, în orice împrejurare, fie cât de gravă, nu trebuie să piardă credința în viitorul neamului său, dacă are dreptate, ci, călăuzit de această credință, să-și încordeze munca pentru izbânda finală, care, în sfârșit, nu se poate să nu vină”.

 
1 Sursele și, pe cale de consecință, monografiile dedicate lui I. G. Bibicescu sunt contradictorii în ceea ce privește anul în care acesta s-a născut, indicându-se atât 1848, cât și 1849 și chiar 1850. În actualul stadiu al cercetărilor, am optat totuși pentru anul 1848, care este menționat și pe crucea mormântului lui I. G. Bibicescu de la Turnu Severin.
2 I. Bibicescu (1921). Opt ani în Banca Națională a României, p. 43.