Securitatea economică, bun public (PDF, 703KB)

”Eu cred că progresul – considerat din punct de vedere colectiv – constă în consolidarea condiţiilor externe de împlinire în viaţa a fiecărui individ.

Titlul acestei prezentări este inspirat de o preocupare şi de o realitate, respectiv unde se face legătura macro – micro în cadrul unei guvernanţe şi care este provocarea momentului pentru o astfel de conexiune. Desigur, tratarea subiectului ţine cont de paradigma sistemului în care trăim, democraţia politică şi economică de tip occidental şi existenţa statului care poate interfera în mecanismele pieţei.

Observăm că orice manual de economie cuprinde undeva, între secţiunea de microeconomie şi cea de macroeconomie, un capitol dedicat funcţionării pieţelor şi anomaliilor de la regula concurenţei perfecte. Concentrând această problematică la bunurile publice, cred că putem avea, poate, o abordare mai clară a rolului reglementării şi politicilor unei guvernări în funcţionarea economiei de piaţă, mai ales a locului acestora în performanţa a ceea ce numim mezo-economie. Consecutiv acestei abordări poate vom putea să vedem într-o altă lumină chiar raportul între stat şi piaţă, o preocupare predilectă pe parcursul crizei pe care o străbatem şi, nu în ultimul, inefabilul economiei ca activitate, reprezentat de raportul dintre subiect şi obiect în economie.

Pornim la drum de la definiţia şi obiectul ştiinţei economiei - gestionarea resurselor rare - şi menirea acestei gestiuni în societate în sensul ei cel mai larg: securitatea economică. Aceasta din urmă este cel mai convenabil exemplu clasic de bun public definit prin non-rivalitate în consum şi non-excludere pentru a-l produce. Statul nu poate fi decât arbitrul, toţi cetăţenii lui având acces la acest bun, toţi agenţii economici având şansa de a contribui la producerea lui.

A tinde spre o piaţă perfectă, ca funcţionalitate şi concurenţă cu implicarea statului, înseamnă că rolul lui de arbitru pentru a oferi un bun public înseamnă eficienţa guvernării prin reglementare şi politici, ceea nu înseamnă nici mai mult sau mai puţin din cele două, ci un optim între acestea. Acest optim, pentru că acceptăm existenţa statului ca un fenomen social, deci subiectiv, depinde, de regulă, de realitatea momentului şi percepţia indivizilor care reprezintă statul asupra acestei realităţi. Dar omul este prezent atât ca actor în piaţă, cât şi ca decident de politici, ceea ce înseamnă că în ambele zone se operează la bază cu comportamente umane, subiective.

Realitatea momentului este evocată, printre multe alte evaluări, de Raportul anual asupra Riscurilor Globale, publicat de World Economic Forum în fiecare an, înaintea începerii celebrului forum de la Davos. El citează, pentru 2013, ca principale riscuri globale inegalitatea masivă între venituri, datoria publică imensă a unor state şi emisiile de gaze de seră (încălzirea globală).

Aceşti trei factori, spun autorii raportului, "afectează capacitatea sistemelor naţionale de a rezista în faţa unor perturbări majore", cu alte cuvinte ei au impact asupra stabilităţii la nivel global. Dacă primii doi factori sunt clar de natură economică şi surse de risc asupra securităţii la nivel mondial, vorbim de fapt despre securitatea economică. Cel de al treilea factor are un tratament special în manualele de economie, relevă practic eşecurile pieţei şi dă frâu liber imaginaţiei anvergurii intervenţiei statului.

Cuvântul securitate are printre alte sinonime noţiunile de apărare şi siguranţă. La rândul lor, aceste cuvinte au ca sinonime protecţie şi respectiv încredere. Semnificaţia de fond a celor din urmă presupune că acţiunea economică pleacă, practic, de la două principii de bază – protejarea proprietăţii private şi respectiv încrederea în relaţiile contractuale. Ce stă în spatele acestor principii? Evident, un set de valori pe care se fundamentează statul de drept.

Iată că, acceptând securitatea economică ca un bun public, suntem la confluenţa celor mai importante noţiuni şi valori cu care se operează în ştiinţa economică şi care stau la baza paradigmei actuale a creşterii economice. Realitatea crizei financiare, prin manifestările măsurate prin indicatori economici, soluţiile aplicate şi calificările integrative – criză politică, criză de moralitate, criză sistemică - le-a adus în atenţia noastră cu o şi mai mare vigoare, dar prin prisma respectării lor de către subiectul economiei, omul.

Cu toate precizările făcute în această introducere, obiectivul expunerii nu este de a dezvolta pe tema reglementărilor şi politicilor cum ar fi de aşteptat, ci o opinie personală privind vulnerabilităţile actuale ale securităţii economice şi eventuala adresare în cazul României. Rolul reglementării şi al politicilor în acest caz rămân să fie exerciţiul fiecăruia din noi, plecând de la această opinie.

2. Securitatea economică versus securitatea naţională

Conceptul de securitate naţională, fie prin semantica cuvântului „securitate”, fie prin semnificaţia binomului „securitate naţională” comportă varii definiţii, de la cele mai simple la cele complexe, de la cele tradiţionale ale unei luni divizate ideologic (perioada Războiului Rece), la cele moderne, al unei lumi globalizate dominate de valorile democraţiei politice şi economice.

O serie de comentarii directe cu privire la subiectul securităţii economice pleacă de la ipoteza existenţei unor abordări conceptuale care converg, şi, ţinând cont de ele, putem identifica şi explica unele ameninţări la adresa securităţii naţionale de natură economică în prezent, mai ales sub impactul crizei care, conform opiniei multora, este încă în desfăşurare.

Încep cu o formulare simplă a corelaţiei securitate – economie, în sensul că economicul are o contribuţie majoră la asigurarea securităţii naţionale, întrucât ea, corelaţia, ajută la argumentarea progresivă a locului important pe care securitatea economică o are în structura integrată a securităţii naţionale. În confruntarea viziunii mele proprii asupra acestei corelaţii cu alte opinii, înclin spre două căi de soluţionarea a problemei, fiecare răspunzând unui tip de conduită limită în relaţiile internaţionale, respectiv într-o lume predominant divizată sau într-o lume predominant consensualizată.

Nu vreau să ating ideologii sau doctrine care pot nuanţa caracteristicile celor două lumi aşa cum le-am împărţit eu, întrucât a insista pe ideologii şi doctrine în mod inevitabil suntem împinşi cât mai departe de realitatea momentului. Pentru simplificare, tratarea de maniera expusă o plasez undeva la chiar limitele extreme ale soluţiilor de securitate, considerând că ceea ce este important de relevat rămâne raportul lor de determinare.

Într-o lume divizată sau percepută ca atare, în care un deznodământ conflictual este chiar asumat, opţiunea este pentru configurarea prioritară a unei strategii de securitate militară căreia i se subordonează o securitate economică condusă special pentru a o satisface necondiţionat pe prima – apărarea - evident ca un constituent important al securităţii naţionale integrate. O astfel de abordare presupune, după cum istoria şi chiar exemple prezente ne arată, privaţiuni şi consecinţe majore pentru indivizi şi comunitatea umană.

În a doua ipostază, a unei lumi în care primează diplomaţia politică şi se investeşte încredere în ea mai ales prin tratate multilaterale, deci angajamente asumate care trebuie respectate, ar trebui să primeze preocuparea pentru securitatea economică ca bun public, având în centru individul şi resursele transformabile prin cunoaşterea şi munca acestuia, ceea ce presupune politici economice de guvernare adecvate unei creşteri economice calitative progresive. Astfel de politici sunt necesare pentru a produce resurse îndestulătoare cu destinaţii de securitate multiple, inclusiv cea militară, asigurarea standardului de viaţă fiind obligatoriu pentru stabilitatea socială şi politică.

Această a doua abordare sesizează două probleme majore ale securităţii economice: (1) demonstrarea potenţialului unei economii de a genera surse financiare publice ferme şi suficiente pe termen mediu şi lung şi (2)pe ce valori se sprijină valorificarea unui astfel de potenţial. Ele trebuie privite simultan şi, ca urmare, în amonte de veniturile generabile de o economie trebuie să ne punem întrebarea în ce mediu de valori are loc acţiunea umană.

O definiţie tehnică a securităţii economice care integrează subiectul (capitalul uman) şi obiectul economiei (gestiunea resurselor rare) ne spune că acest concept presupune venituri stabile şi alte surse pentru a menţine un standard de viaţă în prezent şi în viitorul previzibil ceea ce presupune: solvabilitate continua, cash flaw predictibil, utilizarea eficientă a capitalului uman. Această definiţie este completată din punct de vedere dinamic de o alta, dată de Robert Mc. Namara, care afirma în memoriile lui că: ”Securitatea este dezvoltare şi fără dezvoltare nu poate exista securitate….. Dezvoltarea înseamnă progrese în plan economic, social şi politic. Ea înseamnă un standard de viaţă rezonabil, iar ceea ce este rezonabil trebuie permanent redefinit în raport cu fiecare stadiu de dezvoltare „.

Dacă facem apel la moto-ul prezentării, deducem că împlinirea individului şi demnitatea lui ca permanenţă este o reflectare a unui standard de viaţă a acestuia, iar relativa continuitate a acestuia presupune atingerea unei securităţi economice pe termen mediu şi lung. Doar în acest fel şocurile ciclicităţii economice inerente vor influenţa mai puţin individul, iar intervenţia statului îşi are menirea corectă de a aplatiza ciclurile, atât pe panta ascendentă, cât şi pe panta descendentă. De aici regula că individul prin munca intelectuală şi fizică trebuie să asigure progresul societal, iar acesta să fie garantat prin rolul anticiclic al statului faţă de piaţă, de a acumula resurse pe panta ascendentă a ciclului şi de a o stimula cu resursele respective pe panta descendentă.

Aflându-ne sub incidenţa unei guvernări asimilând necondiţionat valorile democratice de tip occidental, valorile noastre sunt definite de situaţia statului de drept, statutul proprietăţii private şi a modului ei de garantare, nivelul de dezvoltare a sectorului privat, stimularea iniţiativei private şi concurenţei, toate privite ca repere ale unei economii de piaţă autentice, funcţionale.

Este de constatat că, în ultimă instanţă, securitatea economică se fundamentează pe valori, iar încrederea individului în ea ca bun public derivă din politici publice care ţin cont de aceste valori. Prin această concluzie, ne apropriem cel mai mult de definiţia securităţii dată de Arnold Wolfers, pionier şi lider al filozofiei politice, încă în anul 1952: „Securitatea, în sens obiectiv, înseamnă lipsa ameninţărilor la adresa valorilor, iar în sens subiectiv, absenţa temerilor că respectivele valori vor fi atacate”.

Ca urmare, orice securitate funcţională sau în acţiune, privită ca o responsabilitate a unei guvernări, este modalitatea de a respecta şi valorifica valori perene în cicluri politice şi economice, care le consolidează şi reduc la minimum expunerea lor la ameninţări, prin acumulare de vulnerabilităţi care pot deveni riscuri. În context, trebuie să amintim de o importantă basculare în conceptul de securitate planetară făcută de Herb Gray, fost vice premier al Canadei, care în 1994 afirma în cadrul unei expuneri pe domeniu că ” era relaţiilor tradiţionale de securitate globală care aşeza în plan secund vulnerabilităţile şi riscurile economice s-a încheiat”. În 1994, cortina de fier căzu-se, iar globalizarea era în plin avânt.

Din aceeaşi perspectivă, cred că abordarea securităţii economice ca bun public este una benefică pentru aprofundarea ştiinţei economice, mai cuprinzătoare din punct de vedere a ceea ce înţelegem prin creştere economică, dezvoltare durabilă şi progres, mai ales când condiţiile reprezentate de globalizare şi criza, nu una oarecare. Condiţiile prezente ne impun permanente resetări de politici, oarecum mai rapide în faţa provocărilor şi oportunităţilor în schimbare. Aduc ele modificări de manual sau nu, este o întrebare la care va trebui să dăm răspuns.

3. Securitatea economică în tranziţia sistemică

În una din viziunile securităţii naţionale din anii 90 era menţionată ca o vulnerabilitate semnificativă a securităţii noastre naţionale chiar transformarea sistemică în plan economic a României, de la o economie de comandă la o economie de piaţă. Vulnerabilitatea era puternică întrucât se trecea de la un tip de valori la altele, iar achiesarea la valorile noi era dificilă prin prisma încărcăturii inerţiei exerciţiului autoritar de control practicat de decenii asupra individului şi instituţiilor şi de care trebuia să ne despărţim cu discernământ şi fără furie.

Cauza vulnerabilităţii menţionate era simplă, întrucât reformele respectivei transformări, recunoscute ca necesare din punct de vedere al voinţei politice şi a noului azimut, atingeau şi sensibilizau socialul în mod subiectiv şi obiectiv, puneau în alertă sentimentul încrederii, siguranţei şi liniştei individului colectiv altfel formatat prin prisma unor noi riscuri cu care nu s-a mai confruntat.

Pericolul putea fi definit prin insuccesul reformelor economice faţă de obiectivul declarat al acestora, în general, sau prin întârzierea mare a beneficiilor lor faţă de costuri şi aşteptări, în special. Ecartul în ambele ipostaze era perceput ca ” riscuri netrăite” sau ” zone de întuneric”, acompaniate de nesiguranţa controlabilităţii lor de către noul stat, deci neîncredere în noul bunul public reprezentat de securitatea economică.

Tranziţia spre noi valori a produs în primul rând temeri: piaţa liberă şi competiţia erau asociate cu probabilitatea şomajului şi diminuarea drastică a veniturilor, restituirile proprietăţilor confiscate cu pierderea locuinţei, iniţiativa privată şi proprietatea privată cu exploatarea, liberalizarea cu invadarea de străini, privatizarea cu spolierea, afacerea cu furtul etc. Aceste reacţii au devenit comportamentale pentru individul supus transformărilor sistemice, prin ceea ce se numeşte programare neurolingvistică în faţa nesiguranţei sau lipsei de încredere. Multe din aceste temeri chiar s-au produs.

Este de constatat că transformările sistemice de natură economică, incumbând acceptarea şi asimilarea valorilor democraţiei economice şi noi sinapse cu alte planuri ale vieţii sociale, respectiv obişnuirea din mers cu o nouă cultură economică nedisociabilă de riscuri, au ridicat două provocări majore din punct de vedere al abordărilor prin prisma politicilor de guvernare.

Prima provocare majoră a constat şi încă mai constă în natura şi obiectivele politicilor de reforme, în special cele structurale, foarte dureroase, dar departe de a fi încheiate, şi mai ales măsura în care conducerea acestor politici pot da sentimentul individului de a nu mai fi expus continuu riscurilor unei economii de piaţă funcţionale, liberalizate, aflată sub incidenţa integrării şi globalizării.

A doua provocare majoră a constat în gradualizarea transformărilor sistemice de natură economică cu două obiective importante: cel al asimilării respectivelor transformări de către indivizi cu conştientizarea absenţei unui stat sută la sută paternalist, şi, cel al implicării directe a indivizilor în aceste transformări pentru a deveni parteneri strategici la soluţii.

În primul caz, tocmai pentru securitatea economică a individului, guvernarea a avut în vedere practicarea de politici de parteneriat (vezi codul muncii, politicile sociale etc.), de partajare şi compensare a unor riscuri, iar în al doilea caz ne referim la stimularea indivizilor de a deveni actori activi ai transformărilor sistemice, prin asigurarea libertăţii manifestării iniţiativei private a acestora, asumării rezistenţei la competiţie şi a stimulării propriei inventivităţi în absorbţia şocurilor pieţei.

Dacă am recurge la descrieri complete ale provocărilor tranziţiei spre o economie de piaţă funcţională, supusă unui continuu proces de deschidere spre competiţia externă, în spiritul noilor valori aplicate în mod autentic, atunci politicile guvernamentale nu se mai pot dispensa de gestiunea adecvată a oportunităţilor acompaniate de riscuri din punct de vedere al securităţii economice.

Fie că vorbim de Uniunea Europeană sau de NATO în contextul actualei crize, respectiv al angajamentelor economice şi de natură militară contractate prin tratate, dimensiunea securităţii economice, identificată ca resursă de încredere, garanţie, siguranţă, materială şi financiară, are conotaţia unui vector de putere, fie potenţial, fie în desfăşurare, poate mai puternic decât mărimea şi structura PIB-ului.

4. Vulnerabilităţile actuale ale securităţii economice

Pentru România de azi, având în vedere sistemul ei de relaţii internaţionale economice şi politice, parte a unor tratate multilaterale şi mutuale complexe din punct de vedere al angajamentelor, vulnerabilităţile la adresa securităţii economice trebuie analizate şi adresate prin libertatea de a alege variante de politici de dezvoltare, adecvate valorificării factorilor de producţie proprii şi atraşi reprezentaţi de capitalul fizic, financiar şi uman.

Cred că nu greşim cu nimic, dincolo de un posibil partizanat ca economişti, că securitatea economică la nivel naţional începe cu starea economică şi socială a individului, în accepţiunea clară a unui bun public care, în paradigma în care trăim, nu poate fi decât rezultatul unei sinergii stat – piaţă, microeconomie macroeconomie. Este vorba de o sinergie incluzivă ca acces al indivizilor la acest bun şi non-exclusivă al tuturor contributoriilor la el, aşa cum menţionam în introducerea acestei prezentări.

Actualul stadiu de dezvoltare al României, cuprinzând şi suportând implacabil efectele crizei financiare globale, prezintă vulnerabilităţi economice preocupante. Ele, în lipsa unor politici economice armonizate social şi al unui mix de politici impus de teoria economică, se pot transforma în riscuri la adresa unei securităţi economice încă în formare, ceea ce înseamnă că atât valori, cât şi indivizi pot fi afectaţi major.

Îmi voi permite doar o enumerare selectivă a vulnerabilităţilor, cu puţine dezvoltări şi aş menţiona cu modestie, de esenţă, subliniind faptul că pentru a le acorda atenţia cuvenită sunt necesare studii de specialitate detaliate, configurate mai ales realităţilor post-criză. Vom vedea că, în fapt, avem o problemă a surselor de creştere economică în sens larg.

Consider că avem trei ameninţări care trebuie să ne preocupe, constând din (1) gap-ului negativ dintre PIB-ului potenţial şi PIB-ul actual pe cale de osificare, (2)reducerea atractivităţii ţării pentru investiţii străine (în special investiţii directe neproducătoare de datorie externă) şi (3)dezintermedierea/deleveraging-ul financiar.

Luat în sensul creşterii economice maximale ne-inflaţioniste, valorificarea PIB-ul potenţial a suferit o contractare semnificativă sub impactul deficitului persistent de cerere agregată, care se pare că este greu de compensat pe termen scurt şi mediu. Ne confruntăm major cu insuficienţa surselor de stimulare a cererii şi aşa aflate sub incidenţa efectelor austerităţii. Acest gap, apreciat la 3-4 puncte procentuale, a determinat o micşorare a ratelor reale de creştere economică potenţială de la cca. 5,2% înainte de criză, la numai 1-2% după criză. Atât timp cât acest gap rămâne deschis, ratele şomajului vor fi mai mari decât nivelul lor natural.

Scăderea dramatică a influxurilor de capital, concomitent cu ieşirile naturale a acestora (repatrierea profiturilor şi a unei părţi a capitalului) au avut ca efect reducerea resurselor atrase în comparaţie cu perioada pre-criză, pentru investiţii directe şi pentru creditarea economiei, producând o necesară şi bruscă ajustare a deficitului de cont curent şi presiuni pe cursul de schimb. În termenii unei realităţi pe cazul României, reducerea deficitului de cont curent de la 13% la 4% într-un interval de timp foarte scurt a reprezentat o ajustare fără echivalent teoretic, dar cu impact major asupra macrostabilităţii şi efect deconcertant asupra reluării creşterii economice.

Modelul de dezvoltare economică pre-criză, bazat pe investiţii şi consum finanţate prioritar din resurse externe (deci un consum excesiv faţă de producţia internă) nu mai putea continua fără respectiva ajustare, întrucât restrângerea de resurse importante la veniturile publice, ca urmare a deficitului persistent de cerere agregată, a făcut imposibilă susţinerea continuităţii unor cheltuieli bugetare de tip euforic, caracteristice unei perioade de supraîncălzire conjuncturală. Această imposibilitate a fost probată de majorarea deficitului bugetar structural.

În context, o atenţie sporită trebuie acordată şi ajustării reprezentate de deleverage-ul financiar în sens larg caracteristic Europei (retragerea finanţărilor externe şi reducerea efectului de pârghie al acestora), întrucât acesta, prin magnitudine sa, poate reduce substanţial resursele creditării bazate pe economisirea externă. Pe această cale poate fi afectată, fie creditarea sectorului privat, fie finanţarea deficitului bugetar. Dar, cine va putea oferii garanţii mai consistente – sectorul privat sau statul - va dispune de resursele existente chiar în detrimentul celuilalt.

Analizele deleveraging-ului vorbesc însă de consecinţe pozitive, dar cu manifestare pe termen lung (îmbunătăţirea stabilităţii financiare, securizarea depozitelor, stimularea economisirii, scăderea costurilor de finanţare a băncilor cu efectul reducerii costului creditului) şi consecinţe negative, dar pe termen scurt (reducerea disponibilităţilor de finanţare, reducerea investiţiilor, afectarea creşterii economice).

Amiabilizarea acestor consecinţe este dificilă mai ales datorită manifestării diferite a lor in timp, problema de bază fiind ”trecerea punţii” de la consecinţele negative imediate la cele pozitive care se consolidează numai cu trecerea timpului. Soluţiile propuse nu sunt chiar la îndemână, sugestiile fiind, fie atragerea de capitaluri noi (recapitalizarea băncilor cu presiunea asupra acţionarilor), fie reducerea de active (vânzări de bănci, fuziuni etc.), ambele dificil de aplicat atât timp cât lipsa de încredere a investitorilor este manifestă. Iată un alt exemplu cum securitatea economică ca bun public este dependentă de încrederea actorilor consumatori şi contributori la ea.

În cazul României, accesibilitatea la capitaluri noi este restrânsă şi din motive locale cum sunt absorbţia lentă a fondurilor structurale ale UE, atractivitatea redusă a mediului economic pentru investiţii străine directe inclusiv din motivul unui deficit de cerere şi încredere globală, degringolada de pe piaţa de capital şi focalizarea puternică pe finanţarea deficitului bugetar cu bascularea resurselor creditării locale spre expuneri la titlurile de stat. Factorii menţionaţi sunt relevanţi chiar în condiţiile în care fenomenul de deleverage financiar la nivelul băncilor din România a fost unul ordonat şi ca urmare a Acordurilor Viena 1 şi 2.

Vulnerabilitatea reprezentată de deleverage-ul financiar la nivelul băncilor este rezultatul unor evoluţii specifice a sistemelor bancare din fostele ţări comuniste, decurgând din prevalenţa băncilor locale deţinute de bănci din rândul statelor membre ale UE, fie ca sucursale, fie ca filiale, şi aducerea de linii de finanţare a creditelor locale din exterior, la momentul unor costuri reduse ale acestora, în completarea resurselor locale reprezentate de economisirea internă relativ redusă.

5. Adresarea vulnerabilităţilor

Contracararea acestor vulnerabilităţi s-a reuşit parţial prin conformarea la constrângerile acordurilor cu FMI, BM şi UE, finanţarea relativ consistentă obţinută compensând curba abruptă de scădere a influxurilor de capital şi cea a pierderii încrederii investitorilor. Ca orice creditor, FMI, BM şi UE au impus o anumită calitate a conduitei mix-ului de politici economice şi monetare, o conlucrare cu băncile mamă, în condiţiile unei îndatorări suverane cu termene de maturitate care trebuie respectate de ambele părţi contractante. Orice conduită în politici se poate afla, însă, mereu în pericol de derapaj ca urmare a posibilelor fenomene de instabilitate socială şi politică. A fost momentul unei mai bune apropieri între logica economică şi cea a puterii în sens larg în înţelegerea abordării securităţii economice.

Împrumutarea sectorului public pentru necesităţile sale (acoperirea deficitelor bugetare şi a datoriei suverane), pentru a nu fi restrânse resursele de creştere a sectorului privat, nu a dus la redresarea economică internă dorită, propensiunea pentru risc a investitorilor rămânând mică în ciuda unui certificat de macrostabilitate relativ bun. Din păcate, acest certificat bun este şi oglinda unui program de austeritate cu un cost grav reprezentat de o reducere semnificativă a cererii interne agregate.

Întârzierea redresării economiilor ţărilor partenere din punct de vedere al importanţei lor ca pieţei externe şi nivelul semnificativ ajustat al unei părţi a veniturilor, au determinat ca gap-ul negativ al cererii agregate să fie persistent, cu prelungire chiar până în anul 2014. Aceasta explică şi scăderile în prognozele de creştere reală a economiei pe termen scurt.

Un element de critic, care reflectă imaturitatea economiei de piaţă din România şi lipsa de adâncime a pieţelor – internă de consum, financiară, valutară, de capital etc. – asociată cu funcţionarea deficitară a canalelor de transmisie a impulsurilor fiscale şi monetare, este faptul că etapa de contracţie a economiei interne este însoţită de creşterea inflaţiei şi un deficit de cont curent, care chiar dacă este mic, el nu validează o creştere economică autentică. Niveluri de deficit de cont curent considerate sustenabile înainte de criză (-4%, -5%), în prezent ele par atipice şi sunt semnale de alarmă suplimentare pentru investitori.

Dacă la aceste aspecte se adaugă scăderea bruscă, de după 2008, a ISD şi menţinerea intrărilor lor în anii 2011 şi 2012 la un nivel foarte scăzut, precum şi scăderea relativă a remiterilor românilor din străinătate, avem deja o vulnerabilitate a cursului de schimb exprimată nu atât prin depreciere, cât mai ales prin volatilitatea ridicată a acestuia. Această vulnerabilitate a avut şi efecte de bilanţ şi avere, iar împreună cu şocul de preţuri venit pe partea ofertei (afectarea recoltelor de către secetă, situaţia pieţei combustibililor, erodarea competitivităţii ca urmare a costurilor cu forţa de muncă, nu de puţine ori decorelate de productivitatea muncii) a creat o presiune inflaţionistă greu de controlat numai prin instrumentele tradiţionale ale politicii monetare.

Deşi acest puseu inflaţionist este considerat tranzitoriu, el se va manifesta cel puţin până la mijlocul anului 2013, când scăderea inflaţiei anuale calculate lunar va fi, în primul rând, un efect de bază (statistic) şi mai puţin corelat cu evoluţia cererii agregate pe fondul unei dezvoltări economice normale.

Vulnerabilitatea complexului economic intern, deja slăbit de criza economică şi dependent de situaţia economică externă fragilă (asistăm la prognoze de creştere economică ajustate negativ, la nivel global şi continental) nu mai poate fi contracarată prin soluţii conjuncturale ca cea a diversificării pieţelor de desfacere sau angajarea de împrumuturi continue. Astfel de soluţii sunt mereu pândite de caracterul aleatoriu al factorul de finanţare, care, pe fondul neîncrederii bine însămânţate de criză în comportamentul celui care poate să ofere capital, poate dispărea peste noapte.

Dacă acordăm creditul necesar contribuţiei economiei la securitatea naţională, securizarea economiei la şocurile asimetrice avea nevoie de mai mult timp de o viziune privind aplicarea de reforme structurale consistente creatoare de rezerve tampon voluntare sau obligatorii la şocurile amintite (deficite mari, finanţări costisitoare, îndatorare suverană).

O atenţie specială trebuie acordată deleveraging-ului, fenomenul fiind preocupant în limite excesive în condiţiile integrării sistemului financiar internaţional, cel european fiind parte a lui. Chiar dacă România nu a suferit un deleverage abrupt şi de anvergură din punct de vedere al resurselor sistemului bancar, el rămâne o vulnerabilitate prin proporţia sucursalelor băncilor străine care activează în sistemul bancar românesc. Riscul deleveraging-ului se poate încă manifesta prin magnitudine, viteză şi/sau durată, procesul fiind dictat de necesităţile de capitalizare ale băncilor mamă şi care rămâne imprevizibil la acutizări chiar temporare ale simptomelor crizei.

Dar, revenind la viziune, se pare că aceasta a fost înlocuită cu comoditatea automatismului perpetuu al efectelor benefice ale procesului de integrare, reformele structurale fiind considerate ca venind de la sine cu costurile suportate de alţii şi cu o implicare minimă a proprie guvernări. Din păcate acest lucru nu s-a întâmplat, chiar având la dispoziţie fondurile structurale ale UE.

Mai mult, cred că o altă confuzie perdantă a fost ”omologarea”, în cadrul procesului de integrare europeană, a convergenţei economice cu capcana forţei centripete de decizie a Bruxelles –ului, fiecare din ele necesitând o tratare diferită din punct de vedere a dividendelor reale pentru securitatea economică ca bun public.

Convergenţa economică, reală şi nominală, bine condusă, are nevoie de activism naţional şi înseamnă câştigarea de forţă şi poziţie într-un ansamblu economic regional reprezentat de piaţa unică, prin indicatori economici sustenabili pe termen lung, aliniaţi cel puţin la media economiilor puternice ale UE. Or, activismul naţional însemna reforme structurale economice integrate într-o viziune în care procesul integrării europene devenea vehicul şi nu scop, reforme care, pe lângă construcţia unei percepţii favorabile investirii în mediul economic naţional, ar fi avut darul să deschidă calea normală a absorbţiei fondurilor structurale.

Mirajul accesului la resurse nerambursabile a opacizat, însă, judecăţile de valoare privind calitatea acestor fonduri pentru macrostabilitate: nu cresc datoria suverană, nu sunt pro-ciclice să pună în dificultate politica bugetară, contribuie la creşterea competitivităţii, compensează lipsa temporară de capital autohton.

În condiţiile crizei globale, generatoare în cazul României a celor trei vulnerabilităţi enumerate, importanţa utilizării fondurilor structurale pentru România rămâne capitală. Dar, dincolo de politicianism, cauza slabei utilizări constă, aşa cum am menţionat deja, în pierderea unei etape anterioare de aplicare a reformelor structurale, cele angajate prin asimilarea aquis-ului comunitar. Lipsa lor a adăugat riscul slabei rezilienţe a economiei naţionale la şocurile externe asimetrice la care au fost supuse mai toate ţările, dar care prin propria reacţie la ele au contaminat economiile din jur. Consecinţa raţională este pierderea încrederii individului în bunul public reprezentat de securitatea economică.

Cu privire la capcana forţei centripete a Bruxelles-ului, prin care înţelegem concentrarea punctului de decizie la nivel comunitar prin „muşcături” graduale din suveranitate, în general, şi mai rapide mai ales în timpuri de criză, în special, trebuie să observăm existenţa riscului anihilării convergenţei economice prin măsurile de rezilienţă la criză impuse din afară, cu constrângerea libertăţilor de a alege singuri un mix de politici adecvat.

Pe fondul unor economii slăbite deja din punct de vedere economic şi financiar, astfel de ”impuneri” sensibilizează receptivitatea socialului în defavoarea chiar a rezilienţei căutate prin resurse tampon cum sunt înscrierea în deficitul structural obligatoriu, indicatori de lichiditate şi de solvabilitate, cerinţe minime de rezerve. Bucla de închidere a unor măsuri improprii, atunci când pot există alternative, ceea ce înseamnă o mai mare apropiere a politicului de ştiinţă, incumbă riscuri suplimentare pentru securitatea economică ca bun public. Din acest punct de vedere cazurile de bail-out al unor state membre ale zonei euro sunt nu numai semnificative, dar vor deveni mai mult decât probabil o problemă de manual.

Efectele majore ale vulnerabilităţilor şi riscurilor amintite asupra securităţii economice, într-o încercare modestă de înlănţuire a lor cât mai logică, sunt reprezentate, în esenţă şi în final, de erodarea competitivităţii economiei naţionale şi a suportabilităţii socialului. Această erodare induce, la rândul ei, cel puţin două alte riscuri: (i)riscul scăderii şi mai mari a productivităţii muncii ca o consecinţă a noului standard de viaţă a individului mai jos decât cel iniţial, să spunem pre-criză, pe canalul psihic şi (ii) riscul instabilităţii politice, via instabilităţii sociale. Astfel, securitatea economică ca bun public este adusă în pragul critic din punct de vedere al dividendului ei contributiv la securitatea naţională.

6. O viziune a adresării deficitului de securitate economică ca bun public

În mod sintetic deficitul de securitate economică actual al României constă în rezilienţa scăzută a economiei naţionale la şocurile externe asimetrice, aşa cum le-am definit în sfera tratării vulnerabilităţilor cu efectele acestora, respectiv scăderea PIB-ului actual faţă de cel potenţial, scăderea bruscă şi dramatică a investiţiilor directe străine şi dezintermedierea asociată deleveraging-ului financiar. Toate aceste vulnerabilităţi pot fi cuantificate numeric, reprezentate grafic, dar în această prezentare doresc să vorbesc despre adresabilitatea lor prin politici şi nu prin simple măsuri care ar putea îmbunătăţii imaginea lor cantitativă.

În subsidiar, este necesară tratarea modalităţilor de recuperare a competitivităţii economiei naţionale, în spatele căreia trebuie să regăsim o economie reală puternică din punct de vedere al ofertei (producţie şi angajare de forţă de muncă) şi costurile acesteia raportate la o cerere solvabilă, susţinută de venituri proprii şi atrase.

Efortul de contracarare a deficitului de competitivitate trebuie orientat de o manieră strategică şi structurală, cu luarea în considerare a unei noi viziuni privind matricea valorilor unei economii de piaţă – cu cele bune şi rele – cu ancorarea în ea a factorilor de producţie aşa cum sunt evaluaţi în prezent. Obiectivul esenţial trebuie circumscris prezervării/conservării şi valorificării potenţialului factorilor de producţie pe termen lung, cu modificarea substanţială a politicilor publice de până acum şi mai ales a rezultatelor acestora.

Calitatea şi infrastructura agriculturii, politica redevenţelor, nivelul salariilor, cel al dobânzilor de creditare şi remunerare, tratamentul infrastructurii fizice, calitatea politicilor sociale etc., pe scurt lipsa reformelor structurale mai ales din domeniile finanţate prin bugetul public (de altfel consemnată în evaluările acordurilor noastre cu organizaţiile financiare internaţionale), se numără printre cauzele majore, care în condiţiile crizei actuale, au contribuit la reducerea PIB-ului potenţial. Ineficienţa din domeniile enumerate, în ciuda costurilor mari deja plătite, face ca infrastructura economică internă de ansamblu existentă acum, chiar modernizată selectiv dar cu conexiuni precare, să nu prezinte potenţialul teoretic, în condiţiile când alte ţări aflate în competiţia pentru competitivitate nu au stat pe loc.

Rezilienţa la şocuri a economiei, în general, diminuată în linie cu PIB-ul potenţial şi cu adâncirea gap-ul negativ al cererii agregate, sub impactul austerităţii asociate volatilităţii inflaţiei venită pe partea ofertei, necesită un efort susţinut de refacere care va luat timp.

Pornind însă de la certificatul macroeconomic satisfăcător, dar prevăzând limite de acces la finanţările externe tocmai pentru a nu o zdruncina, trebuie acţionat în sensul stimulării creşterii economice pornind de la factorii de producţie de care depinde aceasta: capitalul, forţa de muncă şi productivitatea totală a acestor factori. În această situaţie ne confundăm cu necesitatea schimbării de paradigmă, având în vedere dependenţa trecută a economiei de capitalul străin, participarea relativ redusă a forţei de muncă interne la crearea de valoare adăugată şi erodarea la limită a productivităţii.

Inversarea acestor tendinţe, deşi necesară, nu pare facilă, având în vedere resursele limitate de finanţare publică a stimulării macroeconomice, pendinte de o creştere economică nesemnificativă, ca cea din 2012, la care se asociază deciziile microeconomice din sfera însănătoşirii firmelor, cu efect negativ asupra resurselor necesare creşterii lor. Este vorba principial de eforturile diferitelor categorii de entităţi ne-financiare de a-şi reduce datoriile (datorii contractate în perioada de avânt), creşterea obligatorie a rezervelor de capital al entităţilor financiare (pentru a-şi menţine indicatorul de solvabilitate) şi, în general, propensiune de a avea la dispoziţie lichidităţi, care seacă pieţele sau sunt orientate spre economie cu o mare prudenţă.

Reorientarea politicilor publice de prezervare a potenţialului factorilor de producţie presupune cu necesitate ipoteza folosirii lor numai de către aceea care o fac eficient din perspectiva cererii de piaţă, a unor consumatori stabili, a preferinţei faţă de produse similare importate, a profitabilităţii şi reinvestirii, a obligaţiilor faţă de bugetele publice, deci consimt la disciplina financiară şi fiscală. O atenţie sporită în acest context trebuie acordată asigurării potenţialului productiv pe termen lung al pământului agricol şi fondului silvic, prin reguli stricte de exploatare, care nu aduc atingere proprietăţii. Să nu uităm că, începând cu anul 2014, proprietatea indivizilor asupra pământului agricol va fi liberalizata pentru cetăţenii din UE.

In ceea ce priveşte capitalul uman se identifică două probleme majore, una legată de crearea de noi locuri de muncă şi alta de mobilitatea profesională şi spaţială a forţei de muncă, respectiv în primul rând înzestrarea ei cu cunoştinţe care să-i crească capacitatea de adaptare pe piaţa muncii (educaţie continua), indiferent de localizarea geografică a oportunităţilor. În subsidiar, cred că se impun politici de stimulare a muncii în sens de hărnicie a individului.

Investitorii, în ideea unei pieţe a forţei de muncă competitive, pledează pentru un echilibru între protecţia celor care au deja un loc de muncă şi cei care caută un loc de muncă şi, nu în ultimul rând, pentru reducerea dependenţei faţă de ajutoare care descurajează munca, cu impact pe scăderea sarcinii fiscale a angajatorului. Astfel de politici pot stimula crearea de locuri de muncă pentru acea rezervă de forţă de muncă cu adevărat productivă, pe lângă simplul motiv de a avea un venit.

In ceea ce priveşte capitalul financiar cred că este din ce in ce mai important să se pregătească şi să se promoveze, inclusiv prin politici publice asociate accesului la fondurile structurale ale UE, destinaţii alternative credibile de investire, profitabile. Ele sunt adresate, în primul rând, capitalurilor străine şi româneşti care s-au retras sau au fost transferate in exterior, din diferite motive obiective sau subiective, fie pe fundalul crizei, fie din motive de fiscalitate.

Aşa cum afirmă şi alţi specialişti este nevoie de creşterea accesibilităţii capitalului de risc legat de inovaţie, un contributor primordial la competitivitatea naţională. Ceea ce trebuie urmărit cu asiduitate la un orizont de timp mediu este stimularea economisirii interne via creşterea productivităţii muncii, întrucât avem nevoie de o autonomie consistentă dată de capitalul autohton. Conexiunile politicilor publice adresabile capitalului uman şi cel financiar, aplicate în mod concordant, sunt instrumentale pentru creşterea veniturilor din muncă şi a veniturilor disponibile pentru economisire, acestea din urmă ca resursă a investiţiilor.

Recaptarea atenţiei asupra capitalul fizic în politicile publice, poate aduce câştiguri imediate si permanente de productivitate tehnică pentru economia României, ceea ce echivalează cu competitivitatea internaţională a acesteia. Dezvoltarea infrastructurii de transport (căi ferate si autostrăzi), educaţionale şi de sănătate condiţionează multe din intenţiile de investiţii de anvergură, creatoare de noi locuri de muncă, ele fiind pierdute din lipsa accesibilităţii fizice la pieţe de desfacere şi servicii de calitate, în ultimul caz mai ales pentru expatriaţii care preferă să lucreze în România pentru investitori străini.

Cred că un loc aparte în noua viziune de securitate economică ca bun public trebuie acordată securităţii alimentare, prin politici publice pro-active şi complementare politicii agricole a UE, potenţialul agricol fiind unul decelat deja cu acurateţe. O securitate alimentară autentică are efecte importante asupra rectificării dezechilibrelor interne din domeniu (profitabilitate, competitivitate, ofertă şi fiscalizare) şi externe (deficit comercial pe grupa produselor alimentare cu incidenţe în balanţa de plăţi jenante faţă de potenţialul existent) şi construcţia unei oferte de export semnificative pentru ceea ce însemnă contribuţia exportului net la formarea PIB.

De semnalat că lipsa de preocupare pentru un nou nivel calitativ al securităţii alimentare are deocamdată impact negativ asupra (1) volatilităţii creşterii economice, observabilă în anii agricoli buni şi răi şi (2) eficienţei politicii monetare, prin prisma volatilităţii ridicate a preturilor alimentelor. Această volatilitate din urmă are patru surse, indicative ca soluţii: condiţiile meteo interne şi externe (factori de presiune asupra preţurilor la materii prime), lipsa concurenţei interne, canalele prea lungi de distribuţie, evaziunea pe piaţa internă) şi o sursă metodologică (ponderea grupei de produse agro-alimentare în coşul indicelui preţurilor de consum (IPC) pentru România este cea mai mare din Europa, 36% comparativ cu media de 18% la nivelul UE.

Căile de abordare a deficitului de securitate economică reclamă în acest moment un nou echilibru dinamic între politicile publice şi piaţă, a căror dezvoltare ar trebui să devină studii separate profunde asupra valorificării factorilor de producţie de care (mai) dispune România în prezent. Dar evaluările separate, unele partizane, subiective, supra sau sub-licitate, subliniez, trebuie integrate ulterior în realitatea „cluburilor economice” din care facem parte, în primul rând UE şi apoi OMC. Această realitate este definită prin două dimensiuni asumate politic: cea a unei economii deja deschise, de unde cale de întors nu mai există decât pentru situaţii excepţionale şi temporare, în condiţiile unor clauze de salvgardare şi/sau de forţă majoră prevăzute explicit în tratate, şi cea a interdependenţelor de tip global dintre ţări şi economiile acestora.

O corectă percepţie a acestei realităţi din perspectiva unui economist, este că securitatea economică presupune la baza ei respectarea unui sistem de valori şi o ordine constituţională, de regulă împărtăşită cu actorii globali, care contribuie substanţial la permanenţa eficienţei politicilor publice. Credibilitatea politicilor constă în fundamentarea lor pe valori universal împărtăşite de către parteneri, iar eficacitatea lor în convingerea valorificării nealterate a respectivelor valori în faţa partenerilor, evident în cadrul unei reciprocităţi sincere.

7. Unele concluzii ale abordării securităţii economice ca bun public

• Securitatea economică ca bun public aduce în prim plan valorile sistemului democraţiei economice, ceea ce înseamnă că abaterea de la ele, fie a comportamentului individului, fie a naturii intervenţiei statului, prin reglementare şi politici, este sinonimă cu lipsa de performanţă în clădirea unei securităţi economice autentice;
• Apărarea valorilor proprii ale economiei de piaţă trebuie făcută prin politici de guvernare de calitate, care să dea substanţă şi rezilienţă economiei reale mult dincolo de limitele critice de avarie;
• Primordialitatea contribuţiei sectorului privat la formarea PIB-ului presupune pentru orice investitor (care are curajul riscului) fundamentarea securităţii economice pe statul de drept şi garantarea proprietăţii private şi intelectuale, libertatea iniţiativei economice, predictibilitate şi stabilitate politică;
• Nu greşim cu nimic dacă afirmăm că orice creştere economică este animată, la urma urmelor, de încrederea investitorilor în ancorarea în valori fundamentale, a căror conservare este în sarcina unei guvernanţe de calitate. ”Sentimentele pieţelor” sunt reflectarea comportamentului uman, euforie, temeri, frici, asumare sau aversiune la risc etc.;
• Continuitatea şi respectarea valorilor sporeşte potenţialul economic şi este expresia unei economii naţionale contributive în mod real la securitatea individului;
• Securitatea economică considerată ca bun public poate da o nouă interpretare a confluenţei dintre micro şi macro economie, raportului dintre piaţă şi stat, a rolului reglementării şi politicilor;
• Îndepărtarea naturii calităţii guvernării de la valori înseamnă, de regulă, neasigurarea participării şi a accesului egal al indivizilor la crearea şi beneficiile bunului public reprezentat de securitatea economică;
• Securitate economică ca bun public suferă de generalizarea precară a neutralităţii, uniformităţii, unicităţii şi a egalei aplicabilităţi a reglementărilor şi politicilor ca domenii ale intervenţiei statului;
• Precaritatea securităţii economice ca bun public este determinată de excesul de diferenţieri şi excepţii prevăzute în reglementări, cu afectarea egalităţii libertăţii indivizilor şi cu efectul negativ – via guvernare – asupra libertăţii de a alege variante de politici de dezvoltare;
• Un astfel de rezultat face ca securitatea economică să se îndepărteze de la semnificaţia subiectivă de bun public a cesteia pentru individ, principal un standard de viaţă şi de demnitate, ambele extrem de importante pentru randamentul său intelectual şi economic general într-o societate. Lipsa de siguranţă, protecţie, apărare, încredere chestionează atât funcţionarea pieţelor, dar mai ales rolul statului în economie, apelul la acesta devenind unul deviant;
• O viziune incluzivă şi de non-excludere asupra construcţiei securităţii economice ca bun public are şansa, în opinia mea, să dea noi valenţe în teoretizarea raportului stat – piaţă într-un sistem bazat pe valorile democraţiei;
• O astfel de viziune ar avea darul, poate, de a ne scoate din capcana tratării tradiţionale al rolului statului în economie şi de interpretare peiorativă a acestuia, respectiv de salvator faptic mereu pe banii tuturor contribuabililor, indiferent de cine pune în dificultate acest bun, în loc de a rămâne numai un ghid credibil pentru investitori;
• Ne sună în urechi o frază devenită deja celebră cu privire la modul îngust în care ”se ridică ochii” la sprijinul statului, ceea ce nu ar mai trebui continuat: ” statul naţionalizează mereu pierderile şi privatizează numai profiturile”;
• Există un pericol actual continental de mutualizarea a eforturilor de a acoperii pierderi, în condiţiile în care resursele disponibile ar putea să nu fie folosite proporţional cu mărimea lor;
• Avem speranţa că Uniunea Bancară, prin exemplul conceptului de rezoluţie, va aşeza, pe locul bine cuvenit, a obligaţiile acţionarului la bine şi la rău, indiferent de cine este acesta – privat sau public - , ca semn al libertăţii de decizie şi de asumare de responsabilitate la orice nivel;
• Lecţiile de manual nu trebuie uitate, dar contextul actual al fenomenului economic pare să fie din ce în ce mai mult captat într-o logică politică predominantă, ceea ce înseamnă că ştiinţa economică singură nu mai poate progresa fără politologie, deci pe undeva trebuie să revenim la o abordare de economie politică;
• Dacă comportamentul uman este considerat cauză primară a economicului, economie fără capital uman ne-existând, atunci economicului are nevoie si de alte cunoştinţe din domeniul psihologiei, filozofiei politice şi istoriei.

Închei cu un citat al marelui economist, Nicholas Georgescu-Roegen, animat de redefinirea proceselor economice prin teoria bio-economiei, citat care ar trebui să ne stimuleze curajul noilor abordări: ”… afirmaţia că principiile fundamentale ale economiei sunt universal valabile, poate fi adevărat numai în forma lor. Conţinutul lor este determinat de cadrul instituţional. În lipsa acestui cadru instituţional, principiile nu sunt decât ”cutii goale” din care nu putem obţine decât generalităţi goale”.