Sistemul bancar din România - pilon de bază al sistemului financiar (PDF, 335KB)

Contextul internaţional

Definiţie

Stabilitatea financiară este un termen mai nou intrat în vocabularul băncilor centrale şi cu atât mai nou este pentru opinia publică. Totuşi este esenţial de amintit că stabilitatea financiară este o componentă a activităţii unei bănci centrale, la fel de importantă ca rata inflaţiei sau cursul de schimb.

Cu atât mai mult este important pentru cei care studiază şi predau noţiuni de economie să stăpânească fundamentele acestui concept, astfel încât să ajute opinia publică să înţeleagă şi să acţioneze în condiţiile financiare de astăzi.

Ceea ce vreau astăzi să obţin cu această scurtă prezentare este o fixare a elementelor de bază ale acestui concept complex – stabilitatea financiară, cu ancorare în sistemul financiar de la noi în toată complexitatea lui.

Dacă ar fi să ne uităm într-un manual de economie ar fi dificil sau chiar imposibil să găsim un loc pentru a insera un capitol despre stabilitatea financiară. Aceasta nu este o problema de microeconomie, nici de macroeconomie (înţeleasă ca legătură între pieţe) şi nici de vreo piaţă anume.

Cu toate acestea probleme de stabilitate financiară au apărut şi au fost conştientizate încă din secolul al XIX-lea. Sigur este important să nu confundăm crizele cu stabilitatea financiară.

De aceea,ceea ce îmi propun astăzi este un demers de explicare într-o ordine cât mai logică a acelor elemente care compun conceptul de stabilitate financiară, în contextul sistemului financiar din România.

Aşa cum se ştie nu există o definiţie larg acceptată pentru noţiunea de stabilitate a preţurilor, deşi acesta este în general mandatul băncilor centrale de pe continentul nostru. În acelaşi mod, nu există nici pentru conceptul de stabilitate financiară o definiţie unanim acceptată.

Există în schimb multiple interpretări ale acestui concept. Toate acestea pornesc de la anumite condiţii care duc la extinderea riscurilor unora din elementele constitutive ale sistemului la întregul angrenaj.

Iată care sunt cele trei elemente asupra cărora există unanimitate: elementele sistemului financiar, riscurile care afectează funcţionarea acestor elemente şi contagiunea.

Elementele sistemului financiar sunt:

• pieţele financiare (piaţa monetară, piaţa de capital);
• intermediarii financiari (băncile, societăţile de asigurări);
• infrastructura financiară (sistemele de plăţi, casele de clearing).

Pentru ca aceste elemente să permită alocarea eficientă a resurselor în economie este nevoie să fie cunoscute riscurile care planează asupra lor şi asupra întregului sistem.

Principalele riscuri sunt:

• încetinirea dinamicii economice (poate provoca pierderi băncilor datorită dificultăţilor în rambursarea creditelor datorită scăderii vânzărilor sau scăderii salariilor);
• variaţia preţurilor activelor (poate cauza pierderi financiare investitorilor);
• scăderea unui sector din economie, dar care a monopolizat atenţia băncilor şi a investitorilor.

Vulnerabilităţile principale legate de potenţialul de creştere a României au avut evoluţii care impun în continuare reforme structurale şi de consolidare fiscală.

În cazul în care riscuri de acest fel se transmit la nivel inter-sectorial, pe plan intern şi internaţional, independent de interconexiunile structurale sau de perturbările curente are loc contagiunea.

Pierderea stabilităţii financiare are loc atunci când elementele sistemului financiar au fost contagiate din cauza transmiterii inter - sectoriale a riscurilor. Pe scurt avem de-a face cu o schimbare fundamentală de acţiune şi anume intrarea pe palierul politicilor şi regulamentelor macroprudenţiale.

Noua filozofie cere ca monitorizarea şi stabilirea indicatorilor fiecărei instituţii financiare să se facă luând în considerare condiţiile şi corelaţiile din sectorul financiar în întregimea lui.

Îmbinarea echilibrată a politicilor microprudenţiale şi a celor macroprudenţiale trebuie să ia în considerare aşa-zisul concept „fallacy of composition" şi anume se consideră că sistemul financiar şi în cadrul lui sistemul bancar este sigur şi stabil în întregimea lui în cazul când fiecare componentă (în cazul nostru fiecare bancă) este sigură, stabilă.

Aceasta judecată este contrazisă de situaţiile când măsuri luate la nivelul unei bănci şi care sunt considerate prudente din punctul lor de vedere pot induce destabilizare în întreg sistemul bancar. (să luam un exemplu: în condiţii de criză o bancă poate lua decizia de a-şi reduce expunerea/activele din cauza indicatorilor care arată o neadecvare a capitalului; dacă toate băncile iau simultan aceiaşi decizie scade oferta de credite, ceea ce atrage contracţia macroeconomică urmată de o continuă deteriorare a portofoliului de credite ale băncilor, cu presiune asupra costurilor şi a cerinţelor de capital).

Adoptarea obiectiv necesară a politicilor macroprudenţiale cere să luăm în considerare în mod efectiv conexiunile între sistemul financiar şi economia reală. Eventualele necorelări între cele două elemente majore pot fi reconciliate printr-un mix de politici care să includă pe de o parte modificări în domeniile reglementărilor şi supravegherii sectorului financiar, precum şi schimbări în politicile macroeconomice care să adreseze şi dezechilibrele din sectorul financiar.

La acest stadiu al expunerii mele aş face o scurtă referire la riscul sistemic. O definiţie suficient de bună acestui risc nu s-a conceput încă. În 2009 Financial Stability Forum (care a devenit ulterior Financial Stability Board) încercând să ia în considerare multidimensionalitatea riscului sistemic arăta că diminuarea sau eliminarea lui se poate face printr-o orientare şi politică macroeconomică care să aibă ca scop focusarea pe riscurile care pot pune în pericol sistemul financiar în întregime, în corelare cu necesitatea luării în considerare a impactului în economia reală.

Într-un raport din 2009 al FMI/BIS şi Financial Stability Board riscul sistemic este definit astfel: „un risc de întrerupere a serviciilor financiare cauzat de probleme majore ivite în sistemul financiar în întregime sau o parte a sa, situaţie care are potenţial de a cauza serioase consecinţe negative economiei reale„. (aş spune eu, aducând externalităţi serioase, şi anume costuri economice şi sociale în arii care se plasează în afara sferei de responsabilitate a acţionarilor, creditorilor şi salariaţilor instituţiilor financiare cu probleme).

Acest aspect reprezintă fondul dezvoltărilor în conţinutul regulamentelor bancare, care în trecut se concentrau mai mult pe diminuarea riscurilor care ar fi dus la falimentul sau probleme majore la nivelul fiecărei instituţii bancare.

În cadrul mai larg al politicilor de reglementare şi supraveghere a sistemului financiar, mecanismul de feedback între economia reala şi sectorul financiar a fost tratat din perspectiva a două dimensiuni:

• evoluţia în timp a riscului agregat şi în sincronizare cu ciclul economic = „Time Dimension"
• distribuţia riscului în sistemul financiar într-un anumit moment („cross-sectional dimension")

Fac următorul comentariu: dacă o bancă sau un grup de bănci intră într-o perioadă de probleme şi pierderi generând risc sistemic, fiecare instituţie poate urma scenarii variate:

• poate intra în lichidare
• poate să se recapitalizeze (prin majorare de capital sau diminuând activitatea de creditare şi portofoliul de credite – cu efecte deosebit de negative în continuare pentru economia reală)
• poate să vândă o parte din active la preţuri uneori distorsionate, afectând portofoliul de active al celorlalte bănci

Aşa cum a arătat actuala criză, în toate ţările dezvoltate statul a intervenit în sprijinul băncilor de importanţă strategică şi sistemică, recapitalizându-le si extinzând garanţii (de multe ori garantând 100% depozitele bancare), contribuind astfel la menţinerea încrederii în sistemul bancar.

Sistemul financiar

În fiecare an, BNR publică un Raport asupra Stabilităţii Financiare în care trece în revistă evoluţia tuturor noţiunilor amintite mai sus legate de stabilitatea financiară.

Scopul acestui raport este acela de a oferi o imagine a vulnerabilităţilor elementelor sistemului financiar şi a riscurilor astfel încât să fie minimizată contagiunea în viitorul apropiat.

Analiza sistemului financiar are în vedere următoarele trei mari categorii de actori:

• sectorul bancar,
• sectorul financiar nebancar (piaţa asigurărilor, piaţa pensiilor private şi instituţiile financiare nebancare),
• piaţa de capital.

Evoluţia numărului de instituţii financiare pe parcursul anului 2010 şi 2011 (până în august) nu indică schimbări importante. Încetinirea semnificativă a declinului activităţii economice a permis desfăşurarea activităţii de intermediere financiară fără un volum ridicat de fuziuni şi achiziţii, riscurile fiind administrate în interiorul instituţiilor financiare sau al grupurilor financiare din care fac parte.

S-a majorat numărul de brokeri de asigurări şi fonduri deschise de investiţii, dar s-a şi restrâns numărul de societăţi de servicii de investiţii financiare. Piaţa de capital a suferit şocuri importante în perioada 2008 – 2011,cauzate în principal de criza financiară internaţională, dar redresarea cotaţiilor bursiere a crescut interesul investitorilor pentru plasamentele în fonduri de investiţii.

Dinamica activelor bancare

Topul băncilor la iunie 2011 după active (total active în sistemul bancar 339 miliarde lei, echivalent 80 miliarde euro):

• BCR 20,7; BRD 14,1; Transilvania 6,7; Raiffeisen 6,5; Unicredit 5,8; Volksbank 5,6; CEC 5,6

Principalele vulnerabilităţi ale acestui sector s-au temperat, riscurile fiind acoperite de băncile din România prin efort propriu, prin majorarea nivelurilor de solvabilitate, provizioane şi lichiditate. Persistă însă următoarele riscuri:

• riscul de contagiune datorită evoluţiilor de pe pieţele internaţionale legate mai ales de criza datoriilor suverane
• riscul de credit
• îndatorare mare în valută

Mărimea sectorului bancar (activele raportate la diferite variabile – PIB, depozite, credite) este un element important pentru stabilitatea financiară pentru că poate influenţa atât riscurile pentru sistemul financiar cât şi contagiunea.

Gradul de intermediere financiară, calculat ca pondere a activelor bancare în PIB, continuă să situeze România (aproximativ două treimi din PIB) mult sub media UE (de trei ori PIB-ul) şi chiar sub valorile înregistrate de celelalte noi state membre. Gradul de concentrare al sistemului bancar romanesc rămâne moderat, cu o creştere mai pronunţată pe partea depozitelor.

Trendul crescător al gradului de intermediere înregistrat în anul 2009 s-a datorat în principal scăderii PIB, însă pentru 2010 ritmul de creştere în termeni nominali al activului net al sectorului bancar a fost mai lent decât cel înregistrat de PIB, ceea ce a condus la un grad de intermediere uşor mai scăzut decât în 2009.

Analiza activului bilanţier agregat al băncilor care activează în România confirmă următoarele tendinţe:

• temperarea activităţii bancare, în principal ca urmare a restrângerii activităţii de creditare,
• creşterea expunerii faţă de sectorul guvernamental (ponderea acestui tip de credite in total credit intern ajungând la peste 23%),
• diminuarea soldului plasamentelor instituţiilor de credit la banca centrală, în principal ca urmare a reducerii rezervelor minime obligatorii.

Băncile din România au înregistrat după 2008 o creştere semnificativă a aversiunii faţă de risc, atitudine pe care au păstrat-o. Dovada o constituite faptul că băncile s-au orientat cu precădere spre plasamente în titluri de stat în condiţiile în care proporţia creanţelor asupra sectorului privat a oscilat în jurul valorii de 55% din total.

Din perspectiva structurii activelor sectorului bancar s-au consemnat două modificări semnificative faţă de 2009:

• ponderea creanţelor asupra băncii centrale s-a diminuat (de la 15,7% la 31 decembrie 2009 la 14,2% la 31 decembrie 2010 şi la 13,1% la finele lunii martie 2011);
• ponderea creanţelor asupra sectorului guvernamental s-a majorat (de la 12,7% la 15,8% şi, respectiv, la 16,3%);
• creditele acordate pe termen lung rămân dominante (57%).

Evoluţia surselor de finanţare

Intermedierea financiară (serviciul pe care îl face sectorul bancar) se referă la atragerea depozitelor şi plasarea acestor resurse financiare în credite.

Supravegherea sănătăţii sectorului bancar până la criza financiară se concentrase pe calitatea activelor din bilanţ – Acordul de la Basel II - (creditele acordate), însă pericolul mare a venit dinspre calitatea pasivelor (titrizarea sau securitizarea a presupus crearea unui activ pe baza unui colateral – adică un pasiv - cu valoare variabilă).

Analiza conjugată a activelor şi pasivelor din sistemul bancar din România arată cel puţin două dezechilibre:

• ponderea activelor şi pasivelor externe;
• ponderea depozitelor şi creditelor atrase de la populaţie şi companii.

Analiza în dinamică şi în structură a pasivului bilanţier agregat a relevat următoarele tendinţe:

• dinamica negativă (în termeni reali) a soldului depozitelor atrase de la companii şi populaţie, începând cu luna iulie 2010, pentru prima dată în ultimii zece ani. Acest lucru se întâmplă în special cu resursele atrase pe termen scurt;
• majorarea surselor proprii prin infuzii de capital efectuate de acţionarii instituţiilor de credit;
• menţinerea ponderii pasivelor externe în pasivul bancar agregat.

Dinamica anuală reală a depozitelor atrase de la companii şi populaţie a continuat să fie negativă (-2,2 la sută în anul 2010, respectiv -5,4 la sută la sfârşitul lunii martie 2011), în contextul:

• scăderii veniturilor,
• menţinerii unui grad ridicat de îndatorare în cazul populaţiei,
• creşterii interesului pentru titlurile de stat.

Tendinţa de restrângere a depozitelor a fost vizibilă în cazul ambelor categorii de clienţi. Ponderea depozitelor acestor categorii de clienţi în totalul pasivelor bancare s-a menţinut în jurul valorii de 46 la sută. Resursele atrase cu scadenţe până la un an continuă să fie preponderente menţinându-se astfel necorelarea pe maturităţi a activelor şi pasivelor. Potrivit datelor Fondului de Garantare a Depozitelor, la 30 iunie 2011 valoarea totala a depozitelor era de 293 miliarde lei (circa 69 miliarde euro), din care depozitele în lei reprezentau 53,5%). Totalul depozitelor garantate de Fond reprezentau 134 miliarde lei (circa 32 miliarde euro echivalent).

SĂ REŢINEM: Finanţarea activelor pe termen lung cu resurse atrase pe termen scurt rămâne o mare vulnerabilitate a sistemului bancar românesc.

Adecvarea capitalului

Acordul Basel III prevede ca până în 2015 băncile să atingă un nivel de adecvare a capitalului de 7%, iar rata fondurilor proprii de nivel 1 trebuie să crească de la 4% în prezent la 6%.

SĂ NE AMINTIM:

Rata fondurilor proprii = Fd Proprii / Active ponderate in funcţie de Risc;

Efectul de pârghie = Fd. Proprii Nivel I / Total Active

Banca Naţională a României a pus un accent deosebit pe fondurile proprii de nivel 1 datorită rolului acestora în absorbirea pierderilor la orice moment. Basel III aduce o mai bună clarificare a definiţiei Capitalului Comun de Rangul I, (Common Equity Tier I), care include capitalul de cea mai înaltă calitate, aflat la dispoziţia instituţiei financiare în orice moment şi care trebuie să absoarbă integral pierderile în perioada de aglomerare a problemelor (principiul de going concern); acesta include:

• acţiunile comune;
• venituri reţinute, inclusiv profitul sau pierderea interimară;
• alte venituri şi rezerve acumulate;
• acţiuni comune emise de subsidiarele deţinute de bancă şi consolidate în bilanţul acesteia;
• anumite ajustări cerute de regulamente.

Fondurile proprii ale băncilor din România s-au menţinut la nivel adecvat în pofida dificultăţilor pe care le-a traversat activitatea bancară în anul 2010. Astfel, profitul obţinut din activitatea bancară a consemnat o restrângere semnificativă iar acţionarii instituţiilor de credit au fost chemaţi să contribuie cu noi injecţii de capital (nivelul acestora a cumulat în anul 2010 aproximativ 650 milioane euro).

Banca centrală a întărit rolul de tampon pe care îl îndeplinesc fondurile proprii de nivel 1 în cadrul fondurilor proprii totale şi, respectiv în bilanţul instituţiilor de credit, precizând prin reglementări că fondurile proprii de nivel 1 trebuie să poată fi utilizate în orice moment şi cu prioritate pentru a absorbi pierderile, să nu implice costuri fixe pentru bancă şi să fie efectiv puse la dispoziţia acesteia, respectiv să fie integral plătite.

Raportul de solvabilitate

BNR utilizează pentru evaluarea nivelului de capitalizare a instituţiilor de credit indicatorul de solvabilitate, ca singur indicator reglementat în prezent pentru acest scop. Nivelul minim reglementat pentru indicatorul de solvabilitate este de 8 la sută, cu luarea în considerare a unui raport de cel puţin 1 între fondurile proprii şi cerinţele de capital.

Indicatorul de solvabilitate calculat la nivelul agregat al băncilor din România a consemnat o creştere ajungând la 15 la sută în martie 2011 de la 14,3 la sută în iunie 2010.

Acest nivel confortabil al solvabilităţii are la bază trei factori:

• decizia BNR de a menţine în procesul de supraveghere începând cu octombrie 2010 (când criza financiară începe să îşi manifeste efectele şi în România) un nivel minim de prudenţă bancară de 10 la sută pentru indicatorul de solvabilitate;
• încetinirea activităţii de creditare şi plasarea disponibilităţilor din bilanţul băncilor cu prioritate în titluri de stat, ceea ce a condus la diminuarea valorii ponderate la risc a activelor şi elementelor în afara bilanţului;
• îndeplinirea de către băncile-mamă ale principalelor nouă instituţii de credit cu capital străin care îşi desfăşoară activitatea în România a angajamentului de a furniza ex-ante capital suplimentar, astfel încât rata de adecvare a capitalului să fie menţinută peste 10 la sută pe întreaga perioadă de valabilitate a acordului de finanţare semnat de România cu UE, FMI şi alte IFI (valabilitatea acestuia s-a încheiat în primăvara anului 2011). În cadrul reuniunii Iniţiativei europene de coordonare bancară, din luna martie 2011, cele nouă bănci-mamă ale filialelor străine şi-au reafirmat angajamentul pe termen lung faţă de România, fără însă a se mai angaja formal să menţină un anumit nivel al expunerilor.

BNR efectuează regulat exerciţii de testare la stres a solvabilităţii, conform unei metodologii dezvoltate în colaborare cu FMI. Scopul acestor exerciţii este acela de a evalua impactul unei potenţiale modificări adverse a cadrului macroeconomic asupra solvabilităţii sistemului bancar (pe opt trimestre) privit atât în ansamblul său, cât şi la nivelul fiecărei instituţii de credit, folosind ca factori de risc variabile precum creşterea economică, cursul de schimb, rata dobânzii, respectiv rata inflaţiei. Ca regulă generală se urmăreşte ca un nivel adecvat al capitalului şi limite ridicate de lichiditate să aducă fiecare bancă în situaţia de a avea suficiente resurse în perioadele de criză/stres , fără a crea efecte negative de spirală asupra restului sistemului bancar sau financiar.

Riscul de credit

Rata riscului de credit se calculează ca proporţie a expunerii brute aferente creditelor şi dobânzilor clasificate în categoriile „îndoielnic" şi „pierdere" în total credite şi dobânzi clasificate (exclusiv elemente în afara bilanţului).

Rata riscului de credit este un indicator mai restrictiv al calităţii portofoliului de credite decât ponderea creditelor neperformante. Rata riscului de credit include în plus şi creditele/dobânzile cu un serviciu al datoriei restant mai mic de 90 de zile (faţă de peste 90 de zile, corespunzător recomandării FMI), iar criteriile de clasificare includ şi performanţa financiară a debitorului, precum şi principiul declasării prin contaminare.

Rata riscului de credit s-a aflat pe un trend ascendent şi în 2010, dar creşterea a fost încetinită, înregistrând în decembrie 2010 un nivel de 21%.

În cursul anului 2010 calitatea portofoliului de credite s-a deteriorat în special din cauza a doi factori:

• prelungirea perioadei de contracţie a activităţii economice;
• măsurile adoptate de guvern pe linia consolidării fiscale (având ca efect diminuarea veniturilor aparţinând unor categorii largi de debitori).

Creditele şi dobânzile restante de peste 90 de zile în total credite şi dobânzi oscilează in jur de 13%. Eforturile băncilor pe linia provizionării creditelor şi plasamentelor, mai ales în cazul celor considerate neperformante, au continuat şi în anul 2010 (soldul provizioanelor s-a majorat cu 57 la sută în anul 2010, după dublarea din anul anterior), aceste costuri influenţând însă semnificativ indicatorii de profitabilitate. Ca efect, rezervele destinate absorbirii eventualelor pierderi aşteptate au fost majorate.

Riscul de lichiditate

Recentele evoluţii de pe piaţă au subliniat faptul că administrarea riscului de lichiditate este un factor determinant al solidităţii instituţiilor de credit. Una din lecţiile învăţate din actuala criză financiară şi economică este aceea că cerinţele minime de capital sunt necesare dar nu suficiente pentru stabilitatea sistemului financiar. Ca definiţie: riscul de lichiditate reprezintă abilitatea şi capacitatea unei bănci de a finanţa majorările de active şi a acoperi obligaţiile financiare potrivit scadenţelor acestora, fără a suferi pierderi inacceptabile. Să ne amintim că riscul de lichiditate a jucat un rol de bază în dinamica crizei financiare, mai ales în prima fază a sa. În România, administrarea riscului de lichiditate a fost îmbunătăţită, în principal prin completarea cadrului de reglementare în semestrul II 2010, prin detalierea cerinţelor existente privind rezerva de lichiditate, în contextul noilor cerinţe la nivel internaţional.

Indicatorii de lichiditate ai sistemului bancar relevă valori corespunzătoare. BNR a asigurat gestionarea adecvată a lichidităţii din sistemul bancar şi a menţinut nivelul ratei rezervelor minime obligatorii aplicabile pasivelor în lei ale instituţiilor de credit la 15 la sută pe toată perioada analizată. Începând cu perioada de aplicare 24 aprilie - 23 mai 2011, rata rezervelor minime obligatorii aplicabile pasivelor în valută cu scadenţă reziduală de sub doi ani ale instituţiilor de credit s-a redus la nivelul de 20 la sută, de la 25 la sută.

În condiţiile unei uşoare reduceri a economisirii bancare, dependenţa sectorului de finanţarea externă s-a menţinut peste media ţărilor din regiune; datoria externă pe termen scurt a băncilor din România a fost în uşoară creştere. La finele lunii iunie 2011 băncile aveau împrumuturi pe termen scurt de 7,4 miliarde euro. Această vulnerabilitate este însă atenuată de preponderenţa resurselor atrase de la băncile-mamă cu scadenţe majoritar pe termen mediu şi lung la toate grupele de bănci. Datoria externă totală a băncilor a urcat la finele celui de-al 2-lea trimestru 2011 la 23,4 miliarde euro. Probabilitatea ca băncile-mamă să-şi limiteze susţinerea filialelor rămâne totuşi redusă în contextul importanţei strategice pe care acestea o acordă regiunii est-europene, dar şi al acordurilor de asistenţă financiară (de tip preventiv) convenite cu FMI, UE şi BM, care vor contribui la consolidarea încrederii investitorilor în România.

În ceea ce priveşte ponderea depozitelor interbancare interne în total pasive, aceasta a rămas scăzută (2,5 la sută la finele lunii martie 2011), riscul de contaminare în sistemul bancar pe acest canal fiind limitat. Evaluările testului de contaminare interbancară relevă un risc sistemic scăzut, expunerile bilaterale interbancare fiind, în general, de dimensiuni reduse în raport cu fondurile proprii şi activele lichide de care dispun băncile creditoare. Maturitatea medie a surselor atrase de pe piaţa interbancară din România este în creştere, iar rata dobânzii aferentă acestora este influenţată în special de ROBOR la o lună.

Introducerea noilor regulamente la nivel naţional si internaţional va forţa băncile sa revadă modelul de business , cu o revenire la activităţile tradiţionale („back to basics") şi cu o posibilă reducere a activităţii de trading (mai ales a activităţii de proprietary trading). Necesitatea de a extinde scadenţele la funding şi de a se întări componenta stabilă de funding vor produce reduceri ale marjelor de dobândă şi se va pune presiune competitivă pe depozite (mai ales a celor retail). De asemenea noile regulamente cu privire la menţinerea unei lichidităţi şi a unor active puternic lichide poate induce efectul de „crowding-out" (creşterea necesităţilor de finanţare guvernamentală şi reducerea consumului privat şi a investiţiilor).

Să ne amintim aici faptul că Basel III introduce două noi standarde pentru riscul de lichiditate : the liquidity coverage ratio şi the net stable funding ratio.

Riscul de piaţă

Conform analizelor de senzitivitate efectuate pe baza datelor aferente lunii decembrie 2010, riscul de rată a dobânzii estimat în funcţie de fluxurile de numerar actualizate ale instituţiilor de credit este în creştere, în special ca urmare a majorării ponderii elementelor cu venit fix în totalul activului bilanţier, dar şi ca urmare a strategiei de finanţare pe termen scurt a unor instituţii de credit.

În cursul anului 2010, ponderea titlurilor de stat în totalul activelor instituţiilor de credit a crescut, evoluţie care a contribuit la atenuarea influenţei negative exercitate de contracţia creditării sectorului real asupra veniturilor din exploatare. Dinamica recentă a cheltuielilor cu deprecierea activelor financiare indică o tendinţă de relativă stabilizare, consecinţă a unui climat economic îmbunătăţit. Fără a lua în considerare riscul adiţional reflectat de provizioanele constituite pentru expunerile faţă de companii şi populaţie, rentabilitatea relativă a titlurilor este în scădere (ritmul de creştere a ponderii titlurilor de stat în totalul activului bilanţier este superior celui de creştere a ponderii veniturilor din titluri de investiţii şi plasament în totalul veniturilor din dobânzi, efect al substituirii unor elemente cu randamente neajustate la risc ridicate, de natura creditelor acordate sectorului real.

Impactul pe termen mediu şi lung al deţinerii de titluri de stat asupra profitabilităţii instituţiilor de credit nu aduce argumente în favoarea manifestării efectului de evicţiune a creditului (crowding-out). Pe de altă parte, prezenţa titlurilor de stat conferă o poziţie de lichiditate superioară unor plasamente cu randament ridicat.

În condiţiile unui volum constant de titluri, un raport inelastic între diminuarea marjei nete a dobânzii şi creşterea volumului creditelor acordate sectorului real ar putea contribui la diminuarea rezultatului financiar şi a indicatorului de solvabilitate în cazul unor instituţii de credit.

Celalalt risc de piaţă, şi anume riscul valutar, manifestat prin impactul direct al variaţiei cursului de schimb asupra fondurilor proprii, s-a menţinut la un nivel scăzut.

Piaţa asigurărilor

Gradul de intermediere aferent operaţiunilor de asigurare a scăzut în 2010, pentru prima dată de la declanşarea turbulenţelor financiare internaţionale în anul 2007, datorită diminuării segmentului de asigurări generale.

Piaţa asigurărilor de viaţă a reacţionat pozitiv la încetinirea semnificativă a declinului activităţii economice pe parcursul anului 2010, dar piaţa asigurărilor generale s-a diminuat, efectul îmbunătăţirii condiţiilor macroeconomice fiind resimţit gradual de acest segment al asigurărilor. Declinul asigurărilor generale poate fi explicat şi printr-un decalaj temporal dintre evoluţia activităţii economice şi înclinaţia companiilor şi a populaţiei pentru achiziţia de poliţe de asigurare ce oferă protecţie pe termen scurt.

Raportul dintre costurile cu indemnizaţiile brute plătite din activitatea de asigurări generale şi veniturile din primele brute subscrise s-a stabilizat în anul 2010, după ce în anii anteriori cheltuielile ridicate pe segmentul asigurărilor de autovehicule şi strategia companiilor de expansiune a cotei de piaţă au determinat creşterea riscurilor subscrise de companiile de asigurări generale. Evoluţia indică o îmbunătăţire a performanţelor în administrarea riscurilor, cu impact pozitiv asupra indicatorilor de rentabilitate şi capitalizare aferenţi companiilor de asigurări generale.

Companiile de asigurări au plasat majoritatea resurselor financiare disponibile în obligaţiuni şi titluri cu venit fix, în principal titluri de stat, dar şi în depozite bancare, asigurând un risc de credit scăzut pentru portofoliul de active financiare şi accesul rapid la lichidităţi. Plasamentele în instrumente financiare pentru care riscul de investiţie este transferat asiguraţilor au continuat să crească în primul semestru din anul 2010, în condiţiile în care primele brute subscrise pentru produsele de asigurări de viaţă legate de fonduri de investiţii s-au majorat.

Fondurile de pensii private

Activele nete administrate de fondurile de pensii private erau la sfârşitul anului 2010 de peste 4,3 miliarde lei pentru Pilonul II şi 328 milioane lei pentru Pilonul III, totalizând 0,9% din PIB. Acest nivel al activelor nete relevă o capacitate limitată a fondurilor de pensii private de a susţine stabilitatea pieţelor financiare autohtone prin achiziţii de active cu scadenţe pe termen lung; merită însă precizat faptul că perioada de acumulare pe care o traversează acest sistem face improbabilă apariţia, la un moment dat, a unei presiuni pe vânzare a unor active financiare deţinute în portofoliu.

Fondurile de pensii private au alocat majoritatea resurselor disponibile pentru plasamente în titluri de stat (peste 60%), asigurând un risc scăzut de investiţii asociat portofoliului de active. Obligaţiunile corporative, depozitele bancare şi acţiunile asigură diversificarea portofoliului şi consolidează rezistenţa fondurilor de pensii private la şocuri pe pieţele financiare.

Structura plasamentelor efectuate de fondurile de pensii private la finalul anului 2010 în instrumente financiare purtătoare de dobândă cuprinde depozite bancare pe termen scurt cu scadenţa medie de 45 de zile şi instrumente cu venit fix pe termen mediu cu scadenţa medie de 5,1 ani. Această strategie de investiţii este în concordanţă cu realităţile economice şi financiare interne, oferind posibilitatea valorificării unor oportunităţi de investiţii, în contextul reluării creşterii economice.

La finalul anului 2010, fondurile de pensii private deţineau plasamente în străinătate reprezentând 13,7% din portofoliu (Pilonul II), respectiv 8% (Pilonul III), exclusiv în state membre ale Uniunii Europene.

Instituţiile financiare nebancare

Creditele acordate de IFN şi-au păstrat traiectoria descrescătoare pe care s-au înscris de la începutul anului 2009, soldul acestora la finalul anului 2010 fiind de 26,2 miliarde lei, în scădere cu 13 la sută faţă de decembrie 2009 şi cu 28% faţă de punctul maxim al volumului creditului, înregistrat în decembrie 2008. Restrângerea activităţii IFN şi uşoara revenire a creditelor acordate de instituţiile de credit au condus la o diminuare semnificativă a ponderii creditelor acordate de IFN în totalul creditului neguvernamental, de la 18 la sută în decembrie 2008 la 12 la sută în decembrie 2010.

Având în vedere specificul activităţii, principalul risc cu care se confruntă entităţile incluse în acest sector financiar este riscul de credit. Evoluţiile macroeconomice din ultimii doi ani au avut o contribuţie importantă la deteriorarea calităţii portofoliului de credite al IFN. Ritmul de creştere a ratei creditelor neperformante a cunoscut un avans accelerat în prima parte a anului 2009, fiind urmat de o temperare a dinamicii acestuia începând cu a doua jumătate a anului 2009, tendinţă care s-a menţinut şi pe parcursul anului 2010.

Riscul de rată a dobânzii înregistrează în continuare un nivel redus, câştigul net din dobânzi fiind apropiat ca valoare de cel înregistrat în anul anterior. În plus, riscul de piaţă în cadrul acestui sector este limitat, întrucât structura de refinanţare şi cea de acordare de credite sunt, în general, echilibrate din punct de vedere al maturităţilor, al monedei de denominare şi al tipului de rată a dobânzii.

Instituţiile financiare europene au o influenţă dominantă asupra sectorului IFN din România atât prin participaţiile deţinute, în mod direct sau indirect, cât şi prin liniile de finanţare acordate. Acţionariatul străin a facilitat accesul IFN la sursele externe de finanţare, împrumuturile atrase de pe piaţa internaţională reprezentând peste 80 la sută din totalul datoriei cumulate la nivel de sector.

În cadrul sistemului financiar românesc, interdependenţa IFN se manifestă, în principal, în relaţie cu sectorul bancar, în ceea ce priveşte participarea la capital şi la finanţare. Deşi riscul de contagiune se poate contura în cadrul unor grupuri financiar-bancare, impactul asupra sectorului bancar românesc, în ansamblu, este redus.

Piaţa de capital

Declanşarea crizei datoriei suverane a Greciei în luna mai 2010 a generat un şoc puternic pe piaţa de capital autohtonă, manifestat prin deprecierea indicilor bursieri şi amplificarea volatilităţii. Şocul a avut o intensitate mai scăzută decât în cazul falimentului Lehman Brothers din septembrie 2008, însă acesta a survenit într-o perioadă de recuperare a pierderilor generate de criza financiară internaţională, determinând inversarea trendului. Volatilitatea a revenit la finalul anului 2010 la valorile anterioare declanşării crizei datoriei suverane a Greciei, iar ulterior s-a stabilizat.

Tensiunile manifestate pe pieţele internaţionale în urma declanşării crizei datoriei suverane a Greciei au determinat o creştere semnificativă a riscului de piaţă pentru indicii bursieri listaţi la Bursa de Valori Bucureşti. În lunile mai şi iunie ale anului 2010, valoarea zilnică a VaR ce cuantifică pierderea maximă posibilă pe un orizont de zece zile a urcat până la nivelul de 55,9 la sută pentru indicele BET-FI care, în data de 25 mai, s-a depreciat cu 15 la sută faţă de şedinţa precedentă de tranzacţionare.

Creşterea riscului de piaţă în perioada mai-iunie 2010 a fost reflectată şi de evoluţia negativă a primelor de risc pentru indicii bursieri, care în primul trimestru au avut un trend ascendent corelat şi cu aprecierea semnificativă a indicilor bursieri din pieţele internaţionale.

Distribuţia cumulată a randamentelor indicilor regionali arată un grad de rezistenţă mediu al indicelui BET la turbulenţele internaţionale, în condiţiile în care randamentele negative nu au fost foarte ridicate.

Continuarea procesului de consolidare fiscală, încheierea acordului de finanţare cu organisme financiare internaţionale şi încetinirea semnificativă a declinului activităţii economice au determinat diminuarea, pe parcursul primului trimestru din 2011, a randamentelor oferite de titlurile de stat cu maturitatea reziduală de un an, până la un nivel apropiat de rata dobânzii de politică monetară. Turbulenţele financiare generate de criza datoriilor suverane ale unor state europene au avut un impact limitat şi doar pe termen scurt asupra randamentelor oferite de titlurile de stat din România.

Sectorul companiilor

Stabilitatea financiară este afectată prin două canale de către acest sector:

• capacitatea de onorare a serviciului datoriei către creditorii financiari;
• disciplina de plată între parteneri.

Calitatea portofoliului de credite acordate companiilor nefinanciare a continuat să se deterioreze în 2010, dar într-un ritm mai lent faţă de perioada anterioară.

Numărul lunar al companiilor care generează pentru prima dată o restanţă sau au credite care sunt clasificate pentru prima dată într-o categorie inferioară sau egală cu "substandard" s-a situat în 2010 pe un trend descendent, dar rămâne la un nivel ridicat. Numărul companiilor care obţin pentru prima dată un credit, precum şi volumele aferente acestuia sunt inferioare valorilor aferente companiilor noi care generează credite neperformante.

Firmele din sectoarele economice care sunt cele mai importante pentru bănci (în ceea ce priveşte numărul companiilor care au luat credite bancare, cât şi volumul creditului contractat), respectiv industria prelucrătoare, comerţul şi serviciile, înregistrează o medie a probabilităţii de nerambursare cuprinsă între 14 şi 15,5% (pentru iunie 2011).

Disciplina de plată a avut evoluţii mixte în 2010: s-a deteriorat în cazul relaţiei inter-companii, dar s-a îmbunătăţit pe relaţia companii – buget central. Disciplina laxă de plăţi nu este o caracteristică generalizată la nivelul economiei româneşti, ci este concentrată la nivelul unui număr relativ redus de entităţi.

Perioada de transformare în lichidităţi a creanţelor comerciale s-a majorat, ceea ce a pus presiune suplimentară asupra procesului identificării de resurse financiare pentru onorarea obligaţiilor scadente (comerciale şi financiare). Durata medie de încasare a creanţelor IMM a crescut de la 89 de zile la 132 de zile, decembrie 2008 – iunie 2010. Microîntreprinderile au resimţit cel mai puternic presiunea contrapartidelor pentru a prelungi această perioadă perioada de la 123 de zile la 186 de zile în decembrie 2008 – iunie 2010).

Sectorul populaţiei

Sectorul populaţiei afectează stabilitatea financiară prin două canale:

• gradul mare de îndatorare;
• poziţia valutară scurtă de amploare semnificativă.

Pe parcursul anului 2010 îndatorarea populaţiei s-a mai temperat din cauza factorilor de:

• ofertă - standardele şi termenii creditării practicate de bănci s-au menţinut în anul 2010 la un nivel ridicat de restrictivitate;
• cerere.

Decizia de îndatorare a fost amplă la nivelul societăţii româneşti. Numărul persoanelor cu credite la bănci sau IFN este de circa 4,3 milioane persoane (respectiv 43 la sută din populaţia activă a României, în martie 2011), în scădere faţă de anul 2009 (cu 4,7 la sută).

Îndatorarea populaţiei nu este concentrată la nivelul anumitor bănci - indicele Herfindahl-Hirschman se află sub pragul critic, iar evoluţia pe tipuri de credite (imobiliare sau de consum) este asemănătoare. În consecinţă, eventuale măsuri suplimentare de temperare a gradului de îndatorare au eficienţă mai mare prin aplicarea la nivel macroprudenţial (şi nu la nivel microprudenţial).

Gradul mare de îndatorare a populaţiei ar putea indica şi faptul că modelul actual de desfăşurare a activităţii bancare trebuie să se modifice pe termen mediu, prin canalizarea într-o mai mare măsură a activităţii spre sectorul companiilor nefinanciare.

Deteriorarea poziţiei valutare este efectul exclusiv al creşterii datoriei în valută (cu 1 miliard lei, în perioada decembrie 2009 - martie 2011), volumul depozitelor nou constituite în monedă străină crescând în acelaşi interval cu 0,7 miliarde lei. Riscurile unei poziţii valutare scurte au început să se manifeste, capacitatea populaţiei de a-şi onora serviciul datoriei pentru creditele în valută fiind mai redusă decât cea pentru creditele în monedă naţională.

Infrastructura sistemului financiar

Menţinerea stabilităţii financiare depinde de următorii doi factori:

• funcţionarea în condiţii de siguranţă şi eficienţă a sistemelor de plăţi şi sistemelor de decontare a operaţiunilor cu instrumente financiare;
• funcţionarea optimă a instituţiilor şi pieţelor financiare.

Una dintre atribuţiile statutare ale Băncii Naţionale a României vizează promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi şi sistemelor de decontare a operaţiunilor cu instrumente financiare (ReGIS, SENT, SaFIR, RoClear, DSClear), pentru identificarea, evaluarea şi implementarea măsurilor care să conducă la diminuarea riscurilor asociate, în baza celor mai relevante standarde şi recomandări la nivel internaţional.

Sistemul de plăţi ReGIS îndeplineşte criteriile pentru a fi considerat sistem de importanţă sistemică deoarece este singurul sistem de plăţi de mare valoare din ţară, procesează preponderent plăţi de mare valoare şi este utilizat pentru decontarea tranzacţiilor încheiate în cadrul altor sisteme de plăţi şi sisteme de decontare a operaţiunilor cu instrumente financiare, fiind totodată şi canalul de transmitere a politicii monetare.

Pentru menţinerea încrederii publice în sistemele de plăţi şi sistemele de decontare şi, implicit, în moneda naţională, BNR a promovat, atât în etapa anterioară punerii în funcţiune a sistemelor cât şi ulterior, măsuri pentru diminuarea principalelor riscuri care pot produce perturbări în funcţionarea acestor sisteme, respectiv riscul:

• de lichiditate,
• de credit,
• legal,
• de decontare,
• operaţional,
• sistemic.

Arhitectura europeană a sistemului financiar

Ideea creării unei noi arhitecturi de supraveghere a sistemului financiar a fost motivată de recenta criză financiară, care a evidenţiat imperfecţiunile supravegherii acestui sistem în ansamblul său, precum şi imposibilitatea identificării riscurilor sistemice şi a interconexiunilor dintre instituţii şi pieţe, care îi ameninţă stabilitatea.

Necesitatea abordării supravegherii financiare din cele două perspective – microprudenţială şi macroprudenţială – a determinat şi regândirea cadrului instituţional al supravegherii sistemului financiar.

Astfel, începutul anului 2011 a fost marcat de intrarea în funcţiune a noului Sistem European de Supraveghere Financiară (SESF) format din cele două paliere:

• macroprudenţial - Consiliul European pentru Risc Sistemic (CERS);
• microprudenţial - Autorităţile Europene de Supraveghere (AES), reprezentate de cele trei autorităţi europene de supraveghere a pieţelor financiare - Autoritatea Bancară Europeană (ABE), Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare şi Pieţe (AEVMP) şi Autoritatea Europeană pentru Asigurări şi Pensii Ocupaţionale (AEAPO) - şi autorităţile de supraveghere naţionale.

Supravegherea macroprudenţială a sistemului financiar este asigurată de CERS, în timp ce supravegherea microprudenţială a acestuia revine, în principal, AES. Totodată, prin intermediul schimbului de informaţii între cele două structuri (CERS şi AES) se poate realiza o supraveghere mai eficientă a serviciilor financiare la nivelul Uniunii Europene.BNR are responsabilităţi explicite privind stabilitatea financiară, echivalente mandatului macroprudenţial.

BNR are responsabilităţi în domeniul stabilităţii financiare iar competenţele sale instituţionale, precum şi structura sistemului financiar românesc (instituţiile de credit deţin aproximativ 84 la sută din activele nete ale sistemului financiar), indică rolul important al BNR în menţinerea stabilităţii financiare. Banca centrală nu dispune însă de un mandat exclusiv în domeniul stabilităţii sistemului financiar, celelalte autorităţi de reglementare şi supraveghere având competenţe sectoriale.

Având în vedere structura sistemului bancar de la noi unde predomină capitalul străin trebuie sa menţionez unul din domeniile încă nereglementate suficient la nivelul UE şi anume reglementările cu privire la relaţia organelor de supraveghere din ţara mamă şi cele din ţara gazdă (home/host), şi responsabilităţile care revin celor doua zone. Criza a scos în evidenţă gap-urile în reglementări şi care se cer rezolvate în perioada scurtă şi anume:

• nu este clar care autoritate este responsabilă în final în procesul complex de realizare a stabilităţii financiare
• autorităţile naţionale nu au nici o constrângere (alţii spun incentive) ca să schimbe informaţii la nivelul host/home authorities, aceasta în lipsa unor aranjamente bilaterale de împărţire a responsabilităţilor/sarcinilor (burden sharing)
• autorităţile din host country au puteri limitate (şi informaţii limitate) pentru a menţine şi realiza stabilitatea financiară datorită unor practici dezvoltate de sucursalele băncilor străine (DEOSEBIREA SUBSIDIARĂ/SUCURSALĂ, BANCĂ ROMÂNEASCĂ/BRANCH)
• nu există mandat la nivelul UE pentru autorităţile de supraveghere naţionale pentru monitorizarea stabilităţii financiare din perspectiva UE în întregime (de aceea nu se pun la dispoziţie pe linia bilaterală informaţii necesare).

Nici măcar Memorandum of understanding semnat în 2008 de toate băncile centrale din UE, organele de supraveghere şi ministerele de finanţe nu a fost destul de puternic în aplicarea lui pentru a realiza dezideratul pentru monitorizarea şi realizarea stabilităţii financiare la nivel UE şi prin aplicarea unor regulamente ce acoperă zona cross-border.

Concluzii

Principalele vulnerabilităţi externe ale României la momentul declanşării crizei s-au temperat considerabil. În primul rând, deficitul de cont curent s-a situat şi în anul 2010 la un nivel moderat (4,1 la sută din PIB), iar exporturile au performat peste media regiunii.

Pe fondul nevoilor mari de finanţare ale statului, băncile şi-au majorat expunerea faţă de sectorul guvernamental, ponderea creditului de acest tip (inclusiv titlurile de valoare negociabile) în creditul intern ajungând la 23,1% în aprilie 2011. La nivelul sectorului privat, procesul de dezintermediere început în anul 2009 a continuat, în linie cu evoluţiile observate în cele mai multe ţări din regiune. Îndatorarea totală a companiilor şi a populaţiei de la bănci şi IFN (rezidente şi din străinătate) a scăzut în anul 2010 cu 5% (în termeni reali), ajungând la 60,7% din PIB (în decembrie 2010).

Creditarea în valută a rămas o problemă atât din punct de vedere al stocului, cât şi al fluxului. Stocul creditelor în valută (atât din surse interne, cât şi externe) a crescut în perioada decembrie 2009-martie 2011, pe fondul înregistrării unei poziţii valutare scurte semnificative în cazul populaţiei.

Calitatea portofoliului de credite a continuat să se deterioreze, dar într-un ritm mai lent. Raportul de solvabilitate s-a situat la un nivel confortabil (14,9%, în martie 2011). Arbitrajarea măsurilor prudenţiale adoptate de BNR sau relaxarea prociclică a standardelor de prudenţă se dovedesc a afecta pe termen mediu calitatea portofoliilor entităţilor care au folosit asemenea practici. Administrarea riscului de lichiditate a fost îmbunătăţită prin completarea cadrului de reglementare, în sensul detalierii cerinţelor existente cu privire la rezerva de lichiditate.

O problemă acută a sistemului bancar românesc este alimentată de insuficienţa economisirii pe termen lung. (realitatea arată că noi nu dispunem încă de un sistem de economisire pe termen lung). Plasamentele bancare sunt în majoritate pe termene medii şi lungi. Această nesincronizare a maturităţilor creează băncilor dificultăţi majore, expunându-le la un risc semnificativ. Este dificil să cerem băncilor să–şi schimbe atitudinea, strategia şi deciziile care sunt în marea majoritate prociclice. Pe de altă parte, Banca Naţională, prin politicile sale prudenţiale şi instrumentele de care dispune, poate şi trebuie să fie anticiclică.

În încheiere exprim câteva opinii cu privire la viitorul activităţii de supraveghere bancară ca activitate esenţială în realizarea stabilităţii financiare:

• focusarea acestei activităţi va avea la baza aşa-zisul model „twin peaks", şi anume alocarea responsabilităţilor de supraveghere către unul din următoarele obiective: supravegherea prudenţială şi derularea afacerilor împreună cu protejarea consumatorilor (clienţilor);
• întărirea rolului băncii centrale în supravegherea financiară (vezi modelul Twin Peaks şi necesitatea evitării riscului sistemic şi afectarea economiei reale);
• responsabilitatea publică a autorităţilor şi funcţiilor de reglementare şi supraveghere.

Politicile macroprudenţiale trebuie să realizeze două deziderate principale: stabilitatea şi sustenabilitatea sistemului financiar; precum şi urmărirea îndeaproape a ciclului financiar pentru prevenirea din timp a apariţiei şi dezvoltării vulnerabilităţilor în sistemul financiar. Este necesară o conlucrare şi aplicarea unei guvernanţe adecvate la nivel macroprudenţial care să cuprindă cele trei zone ale autorităţilor financiare şi anume banca centrală, reglementatorii şi supraveghetorii financiari, precum şi ministerul de finanţe.