Prima lună de activitate şi primul bilanţ

La 1 decembrie 1880, au început operaţiunile propriu-zise ale Băncii Naţionale. În condiţiile temerilor inspirate de starea pieţei comerciale, BNR trebuia să pună în funcţiune mecanismul şi operaţiunile sensibile ale unei bănci privilegiate. Funcţionarii ei, puţini la număr şi lipsiţi de experienţa dată de practica într-o asemenea instituţie, s-au aflat în faţa unei mari provocări. Conform Regulamentului interior, BNR era organizată în 7 servicii: Secretariat general; Scont; Acţiuni, fonduri publice, depozite şi împrumuturi; Fabricarea şi contabilitatea biletelor; Contabilitate generală; Casierie; Control general. La 5 decembrie 1880, Consiliul de administraţie a aprobat primele cereri de cont curent cu facultatea de scont pentru 13 case de comerţ. În aceeaşi zi, Consiliul general a fost informat despre numirea lui Eugeniu Carada, ca director, în locul lui G. C. Cantacuzino, demisionat, şi s-a stabilit primul curs al efectelor garantate de stat admise la bancă.

De asemenea, s-a admis scontarea cupoanelor efectelor admise la avansuri pe maxim o sută de zile, cu o taxă de 6% pe an, dobânda fiind stabilită în funcţie de natura titlului, pentru 10 zile după scadenţă, acest ultim aspect provocând dezacordul cenzorului Al. Băicoianu. La o săptămână, inspectorul Victor d'Anfreville, trimis din partea Băncii Franţei pentru a sprijini începuturile instituţiei similare de la Bucureşti, şi-a încheiat misiunea şi a primit, prin intermediul guvernatorului I. I. Câmpineanu, mulţumirile Consiliului general. Urmărind încurajarea scontului, care înregistrase un număr redus de operaţiuni, în timp ce fondurile disponibile pentru acordarea avansurilor erau aproape epuizate, Consiliul general a decis ridicarea taxei lombardului de la 6% la 7%. În ultima săptămână a anului, Banca a încheiat cu guvernul o convenţie referitoare la transformarea rublelor ruseşti în monedă naţională divizionară. De asemenea, statul a fost împrumutat cu patru milioane de lei pe bonuri de tezaur, profitul fiind de 85.000 lei, ceea ce a acoperit cheltuielile băncii, în valoare de 79.567 lei. Operaţiune cvasineoficială, pentru că se depăşeau prevederile potrivit cărora nu se puteau sconta bonuri de tezaur pentru mai mult de 20% din capital (2.400.000 lei), acest împrumut a asigurat nu numai un beneficiu important, dar a ferit banca de a păstra suma în numerar într-un local impropriu. În Bilanţul încheiat după o lună de funcţionare, la 31 decembrie 1880, s-a consemnat subscrierea aproape integrală a capitalului de 12.000.000 lei.

Încă din primele zile de activitate regulată, conducerea Băncii a avut în vedere organizarea arhivei instituţiei. La 24 octombrie 1880, devenea funcţionar al Băncii Napoleon Karabulea, cel care va îndeplini atribuţiile arhivarului general în cadrul Serviciului secretariat, având a doua poziţie, după şeful serviciului, şi o retribuţie al cărei cuantum a urcat de la 200 lei (1880) la 450 lei (1885). În anul următor, s-a constituit arhiva băncii, reglementându-se accesul la documentele predate.

Preocuparea generaţiei de întemeietori pentru conservarea tezaurului documentar al băncii era nu numai consecinţa unei viziuni pragmatice, ci şi expresia concepţiei lor despre importanţa instituţiei tocmai înfiinţate. Mobilizaţi de ideea unei opere durabile, ei au avut în vedere că prezentul lor va deveni trecutul urmaşilor şi nu au neglijat organizarea suportului a ceea ce urma să devină memoria instituţiei, fundament al situării acesteia în timp şi al raportării la destinul naţional.

Banca Naţională în istoria mare şi mică

Din acest moment, BNR a intrat în istoria mare a naţiunii, ca ax al sistemului bancar şi de credit modern, şi, în acelaşi timp, în istoria mică, în vieţile individuale ale celor care veneau şi se adresau funcţionarilor de la ghişeele băncii. Dacă la început, scena cea mai frecventă era aceea în care de la un ghişeu se cumpăra un bilet de bancă, pentru ca la cel alăturat să se preschimbe, astfel încât moneda sunătoare să dea siguranţă deţinătorului, într-un timp relativ scurt, graţie devalorizării accelerate a argintului, care era aruncat masiv pe piaţă, biletul a început să fie apreciat şi căutat. Însemnul de valoare a obţinut încrederea publicului şi rolul benefic al BNR a început să se contureze tot mai clar.

Treptat, au devenit din ce în ce mai vizibile consecinţele pozitive ale activităţii BNR: s-a introdus un climat de ordine în circulaţia bănească, piaţa fiind alimentată ritmic cu monedă naţională; a fost ieftinit creditul şi s-a stabilizat, constituindu-se piaţa capitalurilor, care a cunoscut o creştere neîntreruptă până în 1914; au fost sprijinite crearea sistemului bancar modern şi dezvoltarea capitalului autohton; s-au stabilit contacte instituţionale cu băncile din Europa; s-au limitat practicile cămătăreşti, care au fost obligate să se retragă în zona afacerilor mici şi mijlocii; s-a asigurat un climat de încredere pe piaţa banilor, ceea ce reprezintă un factor important într-o economie de piaţă; a fost impulsionată dezvoltarea burgheziei, în special, straturile superioare ale acesteia, având în vedere că cercurile financiare liberale au dobândit o poziţie importantă în economie, iar numărul bancherilor a fost în creştere. Până la Primul Război Mondial, BNR a fost principala sursă autohtonă de credit românesc şi a contribuit la mobilizarea capitalului financiar inactiv şi la canalizarea sa spre întreprinderile industriale şi comerciale productive. Valoarea împrumuturilor acordate s-a ridicat la 66 milioane lei în 1891, ajungând la 1073 de milioane lei în 1914, cifre ce reflectă extinderea creditelor şi a activităţii economice în general. Dacă, în martie 1881, începeau să funcţioneze cele patru sucursale stabilite prin legea de înfiinţare (Iaşi, Galaţi, Brăila, Craiova), în pragul primei conflagraţii mondiale, BNR suplimentase sucursalele cu 29 de agenţii, ce acopereau întreg teritoriul Vechiului Regat. Tot atâtea sedii au fost închiriate, sau achiziţionate, sau construite, ceea mărturiseşte, la propriu, amplul efort de ctitorire.

Astfel, Banca Naţională a intrat în viaţa cotidiană a multor oraşe şi târguri din România, schimbându-le geometria şi trezindu-le la viaţă, valorificând potenţialul economic al zonei, contribuind la dizolvarea patriarhalismului local, cultivând mentalităţi noi, educând publicul în tehnicile financiar-bancare, dând un consistent impuls unei vieţi urbane autentice.

De fapt, BNR se încadra astfel în curentul general al progresului, care asedia nerăbdător societăţile central şi est-europene şi pe care a doua jumătate a secolului naţional şi burghez, care a fost veacul al XIX-lea, îl aducea şi în România. O Românie pe care elita politică şi culturală o orientase hotărât către Europa, astfel încât spiritul european a ajuns să fie o prezenţă zilnică, în primul rând, în Bucureşti şi oraşele mari, coabitând cu realităţile şi mentalităţile mai dificil de schimbat.

Primele trei decenii de istorie

Cele aproape trei decenii din istoria BNR, situate între înfiinţare şi sfârşitul Primului Război Mondial, au stat sub semnul multor elemente de continuitate, dar instituţia a traversat şi câteva momente de provocări majore, precum: trecerea de la bimetalism la monometalism (1890), retragerea statului dintre acţionari (1900), izbucnirea primului război mondial (1914). Prin impactul pe care l-au avut în activitatea BNR, aceşti ani nu reprezintă doar simple repere cronologice, ci permit decuparea unor secvenţe de timp relativ autonome, prin conservarea fizionomiei tipurilor de activităţi ale Băncii şi, totodată, prin expansiunea plajei de rezultate obţinute de instituţie.

Deceniul bimetalist (1880-1890)

Între normalitate şi crize

În acest deceniu, s-au pus bazele normalităţii în activitatea Băncii Naţionale, chiar dacă mediul economic instabil, sistemul monetar aflat în organizare, greutăţile legate de formarea personalului de specialitate şi de înzestrarea tehnică au afectat în proporţii diferite cursivitatea funcţionării institutului român de emisiune. Conduita BNR a fost influenţată atât de criza anilor 1883-1884, cât şi de recolta abundentă din 1888. Recoltele slabe ale anului 1883 au determinat deficitul balanţei comerciale, excedentul importului atingând cote maxime, în condiţiile unui export redus. Situaţia generală a economiei a fost agravată de obligaţia plăţii anuităţilor datoriei publice, precum şi de recolta slabă a anului 1884, pe fondul producţiilor bune din exterior, care au determinat scăderea preţurilor cerealelor româneşti, a închiderii porturilor franceze, datorită epidemiei de holeră, şi a încetării plăţilor de către mai multe case de bancă din Londra. Toate acestea au instalat o adevărată ruină a comerţului românesc. În aceste momente critice, BNR a venit în sprijinul pieţei, susţinând scontul caselor solide, punând o însemnată cantitate de aur în circulaţie, procurând din exterior resursele necesare pentru plăţile ce urmau să fie făcute în contul guvernului, astfel încât, în ultimele luni ale anului 1884, portofoliul său extern mai conţinea doar 2000 de franci. Pe de altă parte, anul 1888 a înregistrat o recoltă foarte bună, care a asigurat un comerţ relativ prosper, ceea ce a provocat o cerere mare de bilete pe piaţă.

Emisiunea

Potrivit Legii de înfiinţare, principala operaţiune a BNR era emisiunea, al cărei privilegiu îl deţinea pentru 20 de ani. Conform art. 12 din Legea de înfiinţare, acoperirea legală a emisiunii era ?o treime din suma biletelor emise?. Caracteristic pentru această perioadă a fost faptul că la baza bancnotei se găsea mult argint, puţin aur şi biletele ipotecare garantate cu domeniile statului. Art. 36 din Statute legifera că biletele BNR vor fi de 20, 100 şi 1000 lei şi că se vor putea realiza şi tipuri intermediare de 50 şi 500 lei. Pentru prima emisiune erau stabilite proporţiile fiecărei categorii de bilete: 25% bilete de 20 sau 50 lei împreună, 45% bilete de 100 lei, 30% bilete de 500 sau 1000 lei împreună. Pentru emisiunile ulterioare, Consiliul general urma să ţină cont de necesităţile circulaţiei băneşti. De pildă, în 1882, s-a constatat că cifra pentru care s-a autorizat emisiunea biletelor este cu mult superioară acoperirii legale. Această situaţie s-a datorat faptului că, după ce au fost emise bilete de valoare mare, s-a manifestat cererea pentru bilete de valoare mică, prin tipărirea cărora s-a ajuns la depăşirea acoperirii legale. În această situaţie, Consiliul general a decis ca toate biletele de bancă pentru care s-a autorizat emisiunea, dar care sunt peste raportul cu rezerva metalică prevăzută legal să fie aşezate într-o casă de rezervă, anume realizată pentru acest scop.

Între 1881-1890, emisiunea totală a BNR a înregistrat o dublare, ca şi circulaţia reală. Mai ales în primii cinci ani, rapiditatea sporirii emisiunii indică uşurinţa cu care biletul de bancă a trecut în circulaţia zilnică, servind ca mijloc de plată al tuturor tranzacţiilor economice. După 1885, emisiunea s-a stabilizat în jurul cifrei de 100.000.000 lei în medie, constatându-se o tendinţă de creştere, cu excepţia anului 1889, când a avut loc o uşoară scădere faţă de anul precedent.

În acelaşi an, BNR deţinea deja aproape în totalitate biletele ipotecare emise în 1877 şi a încheiat cu statul o convenţie în care se prevedea: prelungirea termenului de retragere a acestor bilete până la 30 iunie 1912; rambursarea contravalorii acestora de către stat în favoarea băncii urma să se facă, prin rate anuale, cu vânzarea bunurilor imobile ce formau garanţia ipotecară, în valoare de cel puţin un milion lei; statul acorda băncii o indemnizaţie anuală de 1% din valoarea biletelor ipotecare aflate în casele băncii; durata de funcţionare a Băncii Naţionale era prelungită până la 31 decembrie 1912. Angajamentul statului de a retrage anual bilete în valoare de un milion lei nu a fost îndeplinit. De aceea, la 22 decembrie 1888, a fost votată o nouă lege în Parlament, prin care statul a contractat un împrumut intern, în Rentă amortizabilă de 4%, de o valoare nominală de 32.500.000 lei, cu un curs de emisiune de 80%, pe un termen de 44 ani. Subscrierea a avut loc în februarie 1889 şi a fost acoperită de 8 ori. Din acest împrumut, Banca Naţională a primit 25.898.347 lei, valoarea biletelor ipotecare, şi 64.657 lei, comisionul de 1%. În 1889, conform angajamentelor, BNR a retras şi a rambursat din circulaţie toate biletele ipotecare emise în 1877.

Scontul

Pe lângă menirea de a asigura o circulaţie fiduciară corespunzătoare nevoilor economice şi de a da monedei naţionale stabilitatea necesară, asigurându-i funcţionarea ca valută, o bancă de emisiune este, implicit, şi un regulator al creditului. În consecinţă, contactul BNR cu diferitele segmente şi procese ale mediului economic s-a realizat prin operaţiunile de scont şi lombard, prin plasamentele în trate şi remize asupra străinătăţii, prin acordarea de mici credite (sub forma scontului de cupoane ale titlurilor de stat sau garantate de stat şi a avansurilor pe metale preţioase), prin constituirea plasamentelor speciale în efecte publice de stat şi prin achiziţionarea de imobile pentru necesităţile proprii.

Din motive de tehnică bancară, pentru că un portofoliu solid cu o cauză reală comercială la bază putea reprezenta, într-o anumită măsură, acoperirea emisiunii fiduciare, scontul a reprezentat o operaţie predilectă chiar şi la o bancă de emisiune. Banca de emisiune a asigurat scontului garanţii ce i-au înlesnit ascensiunea, promovând şi o nouă concepţie cu privire la taxa scontului. Lumea afacerilor a dobândit mai multă linişte şi siguranţă, prin stabilirea unei taxe oficiale de scont. Prezentarea la scont a cambiilor şi a efectelor de comerţ trebuia să asigure îndeplinirea următoarelor condiţii: să poarte trei semnături; să fie plătibile în Bucureşti sau într-un oraş în care Banca avea un sediu; semnăturile efectelor să fie scrise citeţ şi însoţite de adresa semnatarului; scadenţa nu putea fi mai mică de 15 zile şi mai mare de 100 zile.

Prin intermediul politicii de scont, BNR a putut influenţa starea economică a ţării, căci prin ridicarea taxei de scont putea determina atât temperarea exceselor producţiei şi ale comerţului, cât şi atragerea capitalurilor străine în anumite împrejurări. Totuşi, o taxă ridicată pe o perioadă mai mare putea determina retragerea capitalului din producţie, pentru a se replia către plasamente, sub forma depunerilor sau a cumpărărilor de efecte publice. În situaţia unui numerar abundent pe piaţă şi a stagnării producţiei şi a iniţiativelor, se impunea scăderea acestei taxe. Această variaţie a taxei scontului era determinată şi de alţi factori, precum cei monetari sau de psihologie colectivă. De aceea, conducerea Băncii trebuia să intuiască pulsul conjuncturilor pentru a stabili valorile optime ale acestei taxe.

Analiza acestor factori, prin prisma experienţei conducerii instituţiei, a determinat variaţii între 4% şi 6% ale taxei scontului oficial, prin care Banca de emisiune intervenea pentru regularizarea dobânzilor pe piaţa de capitaluri a economiei naţionale, în scopul menţinerii unui echilibru stabil între cererea şi oferta de pe piaţa financiară. Concret, valoarea acesteia a fost de: 5% în 1880, 4% în 1881-1884, 6% în 1884, 5% în 1885 - 1887, 6% în intervalul 1887-1890, singura excepţie fiind la începutul anului 1890, când a atins 5%.

Deşi scontul reprezenta baza operaţiunilor BNR, în primii ani, evoluţia sa a fost relativ lentă, din mai multe motive: ramurile economice care ar fi trebuit să uzeze în primul rând de scontul BNR, industria şi comerţul, erau puţin dezvoltate; cei care se prezentau la scont erau puţin obişnuiţi cu tehnica întocmirii corecte a efectelor comerciale, conform Codului de comerţ, aşa cum cereau Statutele BNR, aşa încât cele redactate defectuos nu erau acceptate; fiind o operaţiune care reclama cunoaşterea pieţei, a oamenilor şi a afacerilor, prudenţa a caracterizat atitudinea Consiliului de administraţie în acordarea dreptului de deschidere a conturilor curente cu facultatea de scont, încercând să accepte numai clienţii a căror bonitate era unanim recunoscută.

În acelaşi timp, necesităţile practice ale vieţii economice reale au impus amendamente mobilităţii portofoliului, BNR implicându-se în sprijinirea agriculturii. Nu întâmplător, exemplul formulat de cunoscutul istoric al BNR, C. I. Băicoianu, pentru a explica operaţiunea de scont, avea ca personaje un producător şi un negustor de vin. Astfel, cultivatorul de viţă-de-vie primea un bilet la ordin sau trăgea un efect comercial asupra cumpărătorului, care, acceptându-l, îşi lua obligaţia să plătească suma la o epocă determinată, numită scadenţă. Deseori, nevoia de bani îl obliga pe producătorul de vin să nu aştepte scadenţa, ci să se adreseze unei bănci, căreia îi oferea efectul spre vânzare. Dacă îndeplinea anumite condiţii de solvabilitate, Banca cumpăra efectul şi plătea vânzătorului banii cu anticipaţie, reţinându-i dobânda. Avantajele acestei operaţiuni erau considerabile atât pentru producător, cât şi pentru comerciant, căci, altfel, amândoi ar fi fost în situaţia de a avea capitalul imobilizat până la scadenţa efectului.

Deoarece tranzacţiile comerciale prin cambie erau reduse şi creditul agricol reclama termene lungi, ceea ce presupunea o derogare de la cel scurt, de maxim o sută de zile, banca a introdus procedura preschimbărilor: respectându-se forma cambială, poliţa expirată era înlocuită cu una de valoare egală, pentru o nouă perioadă de timp, purtând aceleaşi semnături, atât pentru portofoliul comercial, cât şi pentru cel agricol. De altfel, în iunie 1881, prin lege, s-au înfiinţat Casele de Credit Agricol în capitala fiecărui judeţ, cu un capital de 150.000-450.000, divizat în acţiuni nominative. Casele puteau acorda credite de 1000-5000 lei pe gajuri de produse şi unelte agricole, seminţe şi vite. Aceste efecte, cu semnătura agricultorilor împrumutaţi, erau considerate efecte comerciale, transmise prin gir, fiind primite la BNR, în baza creditelor de scont stabilite.

Până în 1887, portofoliul de scont, adică cel comercial şi cel agricol împreună, a înregistrat o creştere de aproape 300%, cifră pe care nu a mai atins-o în anii următori. În primii ani, raportul dintre scontul comercial şi cel agricol a fost favorabil celui dintâi, deşi el nu reflecta fidel starea şi structura economiei româneşti. În anii 1884-1890, scontul agricol a fost superior celui comercial, cu excepţia anului 1888, când portofoliul scontului comercial a reprezentat 50,8%. Ponderea superioară a scontului agricol reflecta o situaţie normală pentru o ţară agricolă, dar una specială pentru o bancă de emisiune.

Caracterul agricol al economiei româneşti explică şi scontarea warantelor de către BNR. Titlu de proprietate asupra mărfurilor, eliberat de antrepozitul în care acestea erau păstrate, warantul stătea la baza obţinerii şi garantării creditului, oferind băncii garanţia asupra mărfurilor şi, implicit, posibilitatea recuperării împrumutului. Scontul de warante asupra cerealelor depuse în docuri a început să se facă ca urmare a punerii în aplicare a Legii magazinelor generale, promulgată în 1882. Scontul unor asemenea efecte nu s-a dezvoltat foarte mult, având în vedere starea precară a instalaţiilor portuare, care nu puteau asigura depozitarea mărfurilor. În plus, din cauza numeroaselor formalităţi la docuri, proprietarul de cereale, în loc să recurgă la crearea de warante, spre a le sconta la bancă, prefera să încredinţeze marfa comisionarilor care le puneau la dispoziţie o parte din preţul mărfii pe simpla constatare a Căilor Ferate că marfa a fost expediată pe adresa sa.

Lombardul, tratele, remizele şi efectele publice

O altă operaţiune importantă a băncii a fost acordarea creditelor de lombard (împrumuturi sau avansuri în bani având drept garanţie efecte publice, aşadar, nu se baza pe cambii, ci pe obligaţiunile statului). Dacă scontul era garantat cu întreaga avere a semnatarilor, lombardul se baza numai pe garanţia girului, iar acesta, în împrejurări economice nefavorabile, era foarte greu de vândut. În cadrul operaţiunilor băncii, în primii ani, cifra scontului comercial a fost mai mică decât cifra lombardului, situaţie datorată utilizării reduse a cambiei în practicile comerciale autohtone şi apreciată de economişti drept o abatere de la atitudinea clasică a unei bănci de emisiune, fiind o denaturare a scopului utilizării banilor în economie. Acest raport între valoarea scontului comercial şi a lombardului s-a conservat până în 1886, când valoarea scontului (16.926.035 lei) a depăşit-o pe aceea a lombardului (13.182.418 lei). Scăderea ponderii portofoliului lombardului exprima, de asemenea, paşii parcurşi de BNR pe drumul normalităţii.

Taxa lombardului a fost, de regulă, cu un procent mai mare decât aceea a scontului, deşi pentru perioade scurte de timp au existat şi excepţii. La 16 decembrie 1880, Consiliul general a decis ridicarea taxei lombardului de la 6 la 7%, menţinând neschimbată taxa scontului şi a avansurilor pe lingouri. Având în vedere valoarea scăzută a scontului şi a lombardului, la 4 februarie 1881, Consiliul de administraţie a decis scăderea taxei lombardului de la 6% (stabilită la 16 ianuarie 1881) la 5%. La 15 iunie 1883, ea a atins cea mai mică valoare - 4%. În condiţiile crizei monetare şi a creşterii agioului, în anul 1884, operaţiunile de lombard au început să scadă. Această tendinţă a fost potenţată şi de modificarea taxei percepute de Bancă pentru această operaţiune. La 7 noiembrie 1884, taxa lombardului a ajuns la 5%, la 28 noiembrie 1884, a crescut la 6%, iar de la 29 septembrie 1887 a devenit 7%, valoare la care s-a păstrat până la 31 martie 1890, când a revenit la 6%.

În acelaşi timp, BNR a început să cumpere şi să vândă trate şi remize în străinătate, ceea ce reprezenta un important plasament, utilizat pentru nevoile pieţei şi ale statului, precum şi pentru menţinerea cursului monedei naţionale faţă de cursul monedelor străine, prefigurând "politica valutară" din deceniile următoare. Instrument de plată, frecvent folosit pe plan internaţional, trata era un ordin scris, emis de un trăgător (un creditor, care putea fi un comerciant român ce vindea cereale în Germania) asupra unui tras (un debitor, adică cumpărătorul german de cereale), de a plăti la vedere (la prezentare) sau la un anumit termen o sumă de bani unei terţe persoane (beneficiarului) sau la ordinul acesteia, ori la purtător.

Remiza era o operaţiune financiară internaţională, prin intermediul căreia se stingea o datorie faţă de un creditor din străinătate, pe calea transmiterii către acesta a unui instrument de plată (cec, cambie, trată), exprimat în valută. Altfel spus, un comerciant român care importa mărfuri din Germania îşi putea achita datoria în următoarea manieră: cumpăra trate trase de comercianţii români creditori asupra pieţei Germaniei pentru o valoare egală cu datoria sa şi le trimitea creditorului, care, încasându-le, îşi realiza suma datorată de debitorul român. În această situaţie, tratele asupra pieţei germane cu care era plătită datoria comerciantului român deveneau remize.

Servind la regularizarea raporturilor de schimb dintre două sau mai multe pieţe, tratele şi remizele erau direct legate de export şi import. Orice bancă de emisiune cumpăra masiv trate atunci când exportul era abundent, pentru a le pune în vânzare în momentele de criză, ferind schimbul şi moneda de perturbaţii. Mai ales după 1888, când BNR nu s-a mai implicat în plata anuităţilor, aceste operaţii s-au extins.

În timp ce scontul cupoanelor de stat şi avansurile pe metale preţioase au avut o însemnătate redusă, numărul efectelor publice cumpărate de bancă a sporit continuu, pe fondul politicii statului de conversiune a împrumuturilor grele contractate pentru marile deficite bugetare, ca şi pentru construirea şi răscumpărarea căilor ferate. Banca a participat, direct sau indirect, la primele acţiuni de consolidare a rentelor şi a obligaţiilor de stat, contribuind la răspândirea acestor valori mobiliare pe piaţă, mai ales că, prin creditul de lombard, ea putea acţiona pentru mobilizarea lor, în caz de necesitate.

Iniţial, potrivit prevederilor legale (art. 16), Banca putea cumpăra fonduri publice române sau alte valori garantate de stat pentru o sumă egală cu jumătate din capitalul vărsat. În cursul anului 1881, această limită a fost depăşită pentru câteva luni, în contextul nevoii de a steriliza piaţa de rublele ruseşti, dar în 1882 au fost modificate textele Legii şi al Statutelor, astfel încât întregul capital social putea fi plasat în efecte publice de stat sau garantate de stat.

Fenomenul agio şi trecerea la monometalism

Primul deceniu din activitatea Băncii a fost şi ultimul al bimetalismului în România. Legea pentru înfiinţarea noului sistem monetar şi fabricarea monetelor naţionale din 1867, prin art. 12, consacra aderarea României la sistemul bimetalist al Uniunii Latine (alcătuită din Franţa, Elveţia, Belgia şi Italia şi creată prin Convenţia din 23 octombrie 1865), ceea ce însemna că funcţia de măsură a valorii putea fi îndeplinită atât de aur, cât şi de argint.

Foarte curând, după creşterea neobişnuită a producţiei de aur, piaţa internaţională a înregistrat noi evoluţii, ca urmare a descoperirii marilor zăcăminte de argint din California, Nevada, Arizona şi Colorado. Această producţie curentă, dar şi rezervele acelor ţări care renunţau la acest metal, ca etalon monetar, au produs un aflux de argint pe pieţele internaţionale, astfel încât raportul de valoare între aur şi argint s-a modificat în dezavantajul celui de-al doilea şi s-a agravat după criza economică europeană din 1873.

În România, raportul aur-argint rămânea imuabil, iar metalul supraapreciat prin lege, argintul, avea tendinţa să rămână singur în circulaţie, în timp ce aurul era exportat şi tezaurizat, ca o marfă al cărei preţ era exprimat în argint. Această tendinţă a fost stimulată şi de condiţiile specifice de evoluţie a României. Astfel, emisiunile monetare anterioare anilor 1872-1873 au fost sporadice, iar, după această dată, structura circulaţiei monetare în România a început să se modifice, în sensul creşterii numărului monedelor de argint faţă de cele de aur, pentru că statul român a emis, cu o singură excepţie, monedă confecţionată exclusiv din argint. În acelaşi timp, exportul de produse agricole, prin care se obţinea aur, a înregistrat momente de cădere (1883-1884). Aproape în fiecare an, statul român a contractat împrumuturi în străinătate, ceea ce a dus la creşterea corespunzătoare a anuităţilor plătite de stat în aur, reducând disponibilităţile existente în ţară din acest metal. Războiul din 1877-1878 a accelerat înlăturarea aurului din circulaţie şi a contribuit la generalizarea argintului, determinând o criză acută de numerar.

La toate acestea se adaugă prelungirea peste termenul legal, stabilit iniţial, a circulaţiei biletelor ipotecare, situaţie care i-a determinat pe creditorii din străinătate ai ţării să pretindă nu numai plata mai departe a anuităţilor datoriei externe, dar şi rambursarea creditelor comerciale, adică un nou export masiv de aur.

Pe cale de consecinţă, raportul aur/argint ce decurgea din Legea pentru înfiinţarea noului sistem monetar (1867) a fost infirmat de piaţa metalelor preţioase şi a apărut fenomenul agio, adică suma plătită în plus, peste raportul de valoare stabilit de lege, de cel care îşi procura aur pe piaţă în schimbul argintului. Operaţiunea de lombard a contribuit indirect la agioul aurului prin faptul că bancherii din România care, înainte de 1880, erau obligaţi să se împrumute în străinătate şi astfel introduceau aur în ţară, după înfiinţarea băncii şi apariţia posibilităţii de lombardare a titlurilor de împrumut ale statului în condiţii atât de avantajoase, şi-au procurat numerarul de care aveau nevoie prin această operaţiune. Comportamentul populaţiei a fost acela de a tezauriza aurul. În 1882, banca solicita Ministerului de Finanţe un agio de 3,2% pentru a-i putea procura un împrumut de 2,6 milioane lei. În anul următor, banca a plătit 947.000 lei cheltuieli de agio şi comision şi, în acelaşi timp, a pus pe piaţă 15.000.000 lei monede aur pentru a combate lipsa metalului preţios şi a micşora agioul monedei. Pentru a înlesni plăţile guvernului în străinătate, BNR a intervenit pe piaţă prin vânzarea de aur şi cumpărarea de remize. După 1888, urmare a creşterii exportului şi a extinderii operaţiilor cu trate şi remize asupra străinătăţii, BNR a folosit rezervele de devize pentru a interveni pe piaţa comercială cu scopul combaterii fenomenului agio şi a acoperi nevoile de plăţi externe ale comercianţilor. Cu toate acestea, agio a fluctuat între 2% şi 15%, dar a atins şi valori mai mari, chiar de 17% (1885, 1888), 18% (1887) şi 19% (1887). Aceste fluctuaţii au agravat deprecierea monedei naţionale.

Datorită acestei situaţii, în fapt, până în 1873, în România a funcţionat monometalismul aur, iar, după această dată, monometalismul argint. De altfel, chiar statele membre ale Uniunii Latine au semnat, în 1874, o convenţie suplimentară, prin care se angajau să restrângă provizoriu libera batere a monedei de 5 franci de argint, ceea ce a provocat dereglarea mecanismului bimetalismului. În Legea de înfiinţare a BNR, nu se prevedea ce anume metal preţios intra în rezerva metalică a institutului de emisiune şi servea la convertirea bancnotelor: aurul, argintul sau amândouă. Dar, pentru că sistemul bănesc al României avea o bază bimetalistă, era indicat ca Banca Naţională să-şi constituie rezerva din aur şi argint.

Totuşi, structura rezervei metalice a băncii nu a corespuns bazei sistemului bănesc. Iniţial, garanţia metalică a băncii a avut o cantitate redusă de aur, ponderea deţinând-o argintul. În primii doi ani de funcţionare, tot aurul s-a pierdut, prin canalul operaţiilor de convertire, dat fiind subaprecierea lui. Începând din 1883, întregul stoc de acoperire al BNR n-a mai fost constituit decât din argint, un metal cu valoare scăzută de piaţă şi cu un disagio important faţă de aur.

Consecinţele agioului au afectat şi raportul de forţe al scenei politice, contribuind la căderea guvernului I. C. Brătianu în 1888 şi formarea celui junimist, condus de Theodor Rosetti (fostul preşedinte al Curţii de Casaţie) la 23 martie 1888, cu Menelas Ghermani, ministru de Finanţe. Potrivit programului junimist "Era nouă", ceea ce se impunea era "organizarea temeinică a ţării înlăuntrul cadrului constituţional", în spiritul principiului doctrinar care recunoştea dreptul de intervenţie al statului în raporturile sociale. Printre obiectivele economice anunţate de junimişti se aflau: înlăturarea agioului şi echilibrarea valutei, prin introducerea monometalismului; aşezarea pe baze temeinice a politicii vamale şi încurajarea industriei naţionale. După instalarea celui de-al doilea guvern Th. Rosetti (noiembrie 1888), imediat după rezolvarea problemei biletelor ipotecare, au fost depuse în Parlament trei proiecte de legi: primul introducea monometalismul aur; al doilea prevedea autorizarea transformării stocului metalic al Băncii din argint în aur; al treilea modifica Legea de înfiinţare a BNR.

În Proiectul de lege pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar, se înlocuia definiţia cuprinsă în art. 1 din Legea monetară din 1867, respectiv "cinci grame de argint cu titlul 835/1000 compun unitatea monetară a României sub denumirea de leu" cu o nouă definiţie, care arată că "unitatea monetară a României este leul aur". Dezbătută şi aprobată de Camera Deputaţilor şi Senat, în martie 1889, prima variantă a acestei legi nu a fost promulgată din cauza lipsei de pregătire a mijloacelor necesare transformării monedelor de argint aflate în circulaţie în monede de aur, precum şi a faptului că nu se ajunsese, în prealabil, la o înţelegere cu BNR asupra posibilităţilor tehnice de punere în aplicare.

În noiembrie 1889, a fost instalat guvernul condus de generalul George Manu, titularii de la Finanţe şi Justiţie fiind Menelas Ghermani şi Theodor Rosetti. În martie 1890, în "Monitorul oficial", erau publicate Legea pentru modificarea legii din 14 aprilie 1867 relativă la înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monetelor naţionale (cu modificări faţă de prima variantă) şi Legea pentru demonetizarea pieselor de argint şi schimbarea lor cu monede de aur, semnate din partea guvernului de Menelas Ghermani şi Th. Rosetti, iar din partea Parlamentului de N. Kreţulescu, preşedintele Senatului, şi de G. Gr. Cantacuzino, preşedintele Adunării Deputaţilor.

Introducerea monometalismului aur implica şi modificarea Legii organice a BNR, în special a prevederilor referitoare la acoperirea biletelor de bancă şi la obligaţia BNR de a plăti, la prezentare, biletele în aur sau în monedă naţională de argint. În acelaşi sens, se impunea şi modificarea Statutelor BNR. De aceea, la 19 mai 1890, Menelas Ghermani a depus în Parlament un proiect de lege cu un articol unic, în care se propunea modificarea articolelor 8, 12, 13 şi 14 din Legea Băncii Naţionale. În dezbaterile parlamentare, s-a ridicat problema raporturilor dintre stat şi BNR, având în vedere privilegiul regalian deţinut de Bancă şi statutul de autonomie ce decurgea de aici. Votată la 15 iunie 1890, această lege a fost publicată în "Monitorul oficial" din 21 iunie 1890, după ce, cu două zile mai devreme, fusese comunicată băncii. Încercarea de a modifica legea sa organică şi Statutele, fără o înţelegere prealabilă cu Consiliul general şi cu acţionarii a determinat protestul înaintat de Bancă ministrului de Finanţe, Menelas Ghermani, în care se precizează că "nimeni nu contestă dreptul statului de a face legi generale, cu caracter obligatoriu pentru toţi", dar Consiliul Băncii Naţionale consideră "că dreptul ce avea banca de a se elibera (biletele) fie în aur, fie în argint, nu-i putea fi nici ridicat, nici împuţinat fără consimţământul ei şi fără a i se da în schimb o garanţie, care să o asigure în contra riscurilor, ce ar rezulta pentru dânsa, din întrebuinţarea exclusivă a aurului". Timp de aproape doi ani, conţinutul acestui act normativ nu s-a aplicat, dar au avut loc mai multe negocieri între BNR şi guvern, care s-au finalizat, în cele din urmă, cu adoptarea Legii din mai 1892.

Bilanţul primului deceniu

Aşadar, traversând ani de criză, dar şi ani benefici, rezultatele operaţiunilor au fost profitabile pentru acţionarii băncii şi au demonstrat sprijinul consistent pe care Banca Naţională îl putea oferi afacerilor comerciale, în special, şi economiei naţionale, în general. După ce, în martie 1881, au început să funcţioneze cele patru sucursale prevăzute în Legea de înfiinţare, în toamna lui 1886, serviciile sucursalelor Iaşi, Brăila şi Galaţi s-au mutat în noile sedii. Construirea sediului Sucursalei din Craiova s-a definitivat în 1888.

Pentru deceniul situat între 1880 şi 1890, 1887 a fost anul în care s-a înregistrat cel mai mare beneficiu, dar, prin cifrele globale care dau măsura dimensiunilor şi a eficienţei operaţiunilor desfăşurate, anul 1890 a fost considerat anul etalon al primului deceniu din istoria BNR.

Beneficiul băncii a fost alimentat de veniturile provenite din operaţiunile desfăşurate. În expresia lor brută, beneficiile fiecărei operaţiuni au înregistrat variaţiuni, după cum urmează: din efecte publice, de la 594.198 lei (1882) la 830.457 lei (1890); din scont şi lombard, de la 1.039.249 lei (1881) la 2.340.832 lei (1888); din trate şi remize, de la 1.069.036 lei (1883) la 299.743 (1888). Dimensiunea şi variaţia acestor valori sunt expresia prudenţei manifestată de conducerea băncii, atunci când s-a pus problema extinderii operaţiunilor. Această atitudine explică şi pierderile mici înregistrate, chiar dacă pentru anul 1881 au existat 3 efecte protestate, iar în 1882 şi 1885 au avut loc falimentele firmelor Martin Salter şi H. Rosenzweig et fils, precum şi al firmei I. D. Nicolapolu din Brăila. De altfel, spiritul de economie al institutului de emisiune a devenit proverbial în epocă.

Potrivit prevederilor art. 44 din Statute, beneficiile erau împărţite, după următorul algoritm: 6% din valoarea capitalului subscris, ca prim dividend; dacă rămânea un excedent de beneficiu, se reţinea 20% pentru fondul de rezervă; restul se atribuia astfel: 20% statului, pentru concedarea dreptului de emisiune; 15% membrilor Consiliului general (8% Consiliului de administraţie şi 7% Consiliului de cenzori), 65% acţionarilor (inclusiv statul, pentru calitatea sa de acţionar). De asemenea, în cazul în care beneficiul împărţit acţionarilor ar fi fost inferior procentului de 5%, Statutele prevedeau completarea până la această sumă din fondul de rezervă.

Greutatea simbolică a anului 1890, când se împlinea un deceniu din viaţa BNR, a fost completată de mutarea celor şapte servicii în Palatul de pe Strada Lipscani, ca şi de înfiinţarea primelor patru agenţii (Botoşani, Bârlad, Focşani, Ploieşti), care au ajutat la dezvoltarea operaţiunilor instituţiei în teritoriu. Realizările BNR veneau să completeze peisajul înnoirilor cu care anul 1890 a rămas în memoria Bucureştiului şi a Vechiului Regat, căci, în acest an, a fost instalat telefonul şi s-a introdus iluminatul electric, s-a inaugurat Şcoala Comercială, s-a deschis la Turnu Severin Serviciul Fluvial Român pe Dunăre şi s-au pus pietrele de temelie la Podul de la Cernavodă şi la Palatul de Justiţie.

Paralel cu străduinţa de construire a unei reţele naţionale, BNR a pus bazele credibilităţii sale internaţionale, continuând relaţiile cu Banca Franţei şi intrând în relaţii cu instituţii de credit din Europa, printre care Disconto Gesellschaft şi S. Bleishröder (Berlin), dar şi M.A. Rotschild din Frankfurt. Aceste case de bancă germane au alcătuit, de regulă, consorţiile pentru acordarea de credite statului român. Prin conducerea ei, care reprezenta guvernul român la încheierea convenţiilor, ca şi prin punctualitatea plăţii anuităţilor, BNR a fost un auxiliar preţios al statului în aceste operaţiuni.

Generaţia întemeietorilor

În aceşti ani de început, credibilitatea BNR s-a întemeiat şi pe profesionalismul, moralitatea şi buna credinţă a celor care s-au implicat hotărâtor în edificarea acestei instituţii. Opera acestei generaţii, deopotrivă, idealistă şi pragmatică s-a conturat ca urmare a activităţii mai multor guvernatori, directori şi cenzori convinşi de rosturile pozitive ale existenţei unei bănci naţionale, dar şi prin conştiincioasa muncă de execuţie a funcţionarilor de diferite clase din serviciile băncii sau aceea cvasianonimă a controlorilor şi verificatorilor (primele posturi la care au avut acces femeile), lucrătorilor Imprimeriei şi servitorilor în livrea.

De-a lungul a zece ani, fotoliul de guvernator a fost deţinut de I. I. Câmpineanu (iulie 1880-decembrie 1882), Anton Carp, în calitate de locţiitor de guvernator, şi, de la 19 noiembrie 1890, de Theodor Rosetti. Printre directorii cu o lungă activitate în Consiliul de administraţie s-au aflat: Eugeniu Carada, Emil Costinescu, Dumitru Bilcescu, I. Procopie Dumitrescu, Th. Ştefănescu. În calitate de cenzori, au participat la stabilirea conduitei băncii personalităţi importante ale vieţii politice sau ale gândirii economico-financiare româneşti, precum: I. C. Brătianu, Menelas Ghermani, Al. Băicoianu, P. Stoicescu, C. Angelescu, C. Deroussi, Eugen Stătescu. Aceşti oameni erau prezenţi în bancă, căutând soluţii şi dezbătând chestiunile aflate pe agenda Consiliului general. Acestea erau dintre cele mai variate: discutarea condiţiilor pentru a intra în relaţii bancare cu Banca London et Westminster din Londra; deschiderea unui cont curent cu facultatea de scont lui Costache Zamfirescu, fabricant de săpunuri şi lumânări de seu, din strada Şepcari nr. 5; numirea lui E. Albu în funcţia de casier central al băncii; analiza bilanţului semestrial sau anual şi stabilirea capitolelor bugetare pentru anul următor; fixarea cursului efectelor cumpărate de bancă; efectuarea plăţilor în străinătate pentru Regia Tutunurilor şi Sării sau pentru Direcţiunea Poştelor şi Telegrafelor; analiza cererii Caselor de Credit Agricol de a sconta contractele încheiate pentru recolte; transferul subcontabilului Gr. Coandă de la Craiova la Bucureşti; delegarea lui Al. N. Ştefănescu pentru a îndeplini provizoriu funcţia de secretar-şef în absenţa lui F. Kohler, bolnav; inspectarea sucursalelor. Procesele-verbale ale şedinţelor Consiliilor general şi de administraţie sunt mărturie că, pentru ei, totul era important şi trebuia discutat cu responsabilitate. În acelaşi timp, multe mai erau încă de făcut.

Deceniul consolidării (1890-1900)

Moştenirea lui I. C. Brătianu: o instituţie naţională şi autonomă

A doua decadă din istoria BNR a fost una a crizelor, care s-au constituit în tot atâtea teste ce au probat soliditatea instituţiei şi rolul ei în susţinerea economiei naţionale. Racordarea din ce în ce mai amplă a lumii româneşti la fluxurile economice internaţionale a generat şi resimţirea mai gravă a episoadelor de criză, acutizate de caracterul agrar al economiei noastre. Chiar dacă acest caracter s-a conservat, expansiunea creditului a continuat, dovada fiind şi faptul că, între 1890-1900, s-au înfiinţat 24 de bănci, numărul lor total ajungând la 32.

În acelaşi timp, la nivelul elitelor, schimbul de generaţii este vizibil, câtă vreme ultimii reprezentanţi ai generaţiei paşoptist-romantice ies din scenă: după dispariţia lui Mihai Eminescu (1889), în anul următor, murea Vasile Alecsandri, iar în 1891 le urmau I. C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu şi George Bariţiu. Într-o combinaţie unică de realism şi idealism, această generaţie a pregătit viitorul urmaşilor săi, stabilind jaloanele secolului următor. Dintre cei tocmai dispăruţi, figura cea mai apropiată de Banca Naţională, în fapt, "părintele ei" a fost I. C. Brătianu. Perenitatea operei sale, considerată drept prematură de către mulţi dintre contemporanii săi, avea să fie recunoscută tocmai de cei care au crezut mai puţin în ea. Nu pentru că nu-i vedea necesitatea, ci pentru că se temea de insuficienţa resurselor existente, anterior anului 1880, Th. Rosetti se exprima în felul următor: "Nu cred ca timpul să fie oportun pentru introducerea la noi a acestei instituţiuni, atât de delicate, atât de provocantă, cum este banca". Devenit guvernator al BNR, fostul prim-ministru conservator declara la catafalcul liberalului I.C. Brătianu: "Îmbrăţişând ca toţi adevăraţii oameni de stat, totalitatea vieţii naţionale, Ion Brătianu îşi dăduse de timpuriu seama că ridicarea politică a ţării nu era cu putinţă fără ridicarea ei economică. Fundarea creditelor funciare, a Băncii Naţionale, a multor şcoli tehnice şi institute economice s-a făcut cu concursul său şi uneori numai graţie iniţiativei sale luminate. Dacă prezentul, adeseori ingrat, nu a scutit totdeauna pe marele patriot de unele decepţii,...generaţiilor viitoare, a căror vedere nu va fi întunecată de pasiunile luptelor zilnice, le va fi dat a privi această nobilă figură în toată puritatea ei şi numele lui venerat va fi rostit cu iubire şi respect ori unde şi oricât va răsuna graiul românesc".

Expresie a vizionarismului său, opera lui I.C. Brătianu era dusă mai departe chiar de către adversari. În acest moment, numele de "bancă naţională" nu mai era doar o intenţie, ci devenise realitate. Gândind în termenii naţiunii, I. C. Brătianu a promovat protecţionismul, pe care-l considera esenţial pentru crearea unei industrii naţionale, şi s-a opus fluxului liber de capital străin în ţară pentru a preîntimpina subordonarea intereselor ei economice şi politice. Preşedinte al Comisiei de cenzori a BNR, în perioada 1889-1891, el a reprezentat una din vocile ce au definit atitudinea instituţiei în raporturile cu guvernul în ceea ce priveşte adoptarea şi aplicarea actului normativ de modificare a Statutului Băncii.

Prin Legea din iunie 1890, baza de funcţionare a Băncii s-a schimbat în mod radical, căci înlocuirea stocului de argint cu aur răsturna fundamentul acţiunii monetare. Mai multe motive explică rezistenţa BNR: obţinerea garanţiilor că trecerea la monometalism nu afecta stabilitatea biletului de bancă; prevederea supapelor de siguranţă pentru a face faţă vremurilor de criză, astfel încât să se acorde timpul şi mijloacele necesare organizării tehnice a noului sistem, în vederea reconstituirii rezervei metalice fără grabă, evitând consecinţele negative asupra întregii economii; asigurarea, după modelul Băncii Belgiei, a elasticităţii puterii de emisiune (susţinută, în special, de A. Carp, E. Carada şi E. Costinescu); impunerea principiului non-intervenţiei statului în administraţia internă a băncii, astfel încât autonomia reclamată de un institut de emisiune să asigure buna funcţionare a acestuia, având în vedere că acceptarea procedurii abuzive a guvernului, care a trimis legea în Parlament, fără acordul prealabil al acţionarilor, putea dobândi valoarea unui precedent periculos.

Prin urmare, guvernul nu a putut impune cu forţa Legea din 1890, căci Consiliul general s-a prevalat de conţinutul art. 29 din Legea de înfiinţare, care prevedea că Statutele Băncii "nu vor putea fi modificate decât după propunerea Adunării generale şi încuviinţarea guvernelor", şi nu a aplicat Legea privind modificarea Statutelor. Ocupând fotoliul de guvernator, Th. Rosetti a depus serioase eforturi pentru a restabili normalitatea raporturilor dintre BNR şi stat, mediind negocierea unei noi convenţii între Consiliul general şi Ministerul de Finanţe. Conţinutul acesteia se va regăsi în Legea şi Decretul din mai 1892, care introduceau prevederi noi: stocul metalic de aur era de cel puţin 40% din valoarea bancnotelor emise, 30% putând fi constituit din trate asupra pieţelor din Londra şi Berlin; emisiunea bancnotei de 20 lei nu putea depăşi 20% din întreaga emisiune, excedentul urmând să fie retras în 6 luni; biletele prezentate la Bancă urmau să fie preschimbate în monedă naţională liberatorie sau în monede străine, care aveau curs legal. Astfel, se încheia primul episod de conflict deschis din istoria relaţiei BNR cu guvernul, restabilindu-se buna armonie dintre bancă şi stat.

Sfârşit de secol între abundenţă şi crize

În ansamblu, din punct de vedere economic, ultimul deceniu al secolului al XIX-lea a înregistrat ani de abundenţă, dar şi intervale de reflux. În anii 1890-1892, exportul a fost ridicat şi a adus cantităţi mari de aur în ţară, ceea ce a contribuit la atenuarea şocului trecerii la monometalism. Efectele nu au fost însă în totalitate pozitive: excedentul importului a continuat să fie mare, datorită nevoii de utilaje moderne; abundenţa grâului a determinat scăderea la jumătate a preţurilor, situaţie ce nu a provocat revigorarea cererii care a rămas scăzută; multe case de cereale au fost direct afectate şi, în condiţiile creşterii tensiunii monetare, BNR a fost asaltată de cererea de credite.

Seceta anului 1894 a afectat direct producţia de cereale, care, în ciuda reducerii sale, nu a antrenat aşteptata creştere a preţurilor. Consecinţa suportată de BNR s-a concretizat în stagnarea operaţiunilor şi a beneficiilor sale.

Din 1897 s-a manifestat tendinţa de refugiere a aurului din Europa către America. Chiar dacă, pentru moment, fenomenul de criză nu a luat amploare, tensiunea a fost resimţită de casele de bancă, care au reacţionat din nou prin cereri mai mari de credite la BNR.

Acţiunea conexă a mai multor factori interni şi externi (cele 10 luni de secetă de la sfârşitul anului 1898 şi prima jumătate a celui următor, care au compromis aproape total producţia agricolă; competiţia marilor puteri pentru împărţirea coloniilor concretizată prin războiul din Transvaal) au dus la manifestarea marii crizei a anului 1899, prelungită şi în 1900, datorită unei recolte mediocre ce a contribuit la menţinerea tensiunii monetare. Nu numai afacerile au fost afectate. Dificultăţile financiare au agravat deficitul bugetului statului, care a atins valori ridicate în ambii ani (35 şi, respectiv, 27 milioane lei).

Exportul românesc s-a situat la jumătate din valoarea anului precedent, iar casele de bancă au suportat nu numai reducerea, ci chiar şi suprimarea creditelor pe care, în mod obişnuit, le obţineau din străinătate. În această situaţie, cele care au reuşit să evite lichidarea au apelat, mai ales pentru efectuarea plăţilor în străinătate, la rezerva metalică a BNR. Conduita prudentă a acesteia a fost completată cu decizia conducerii BNR de a susţine industria şi comerţul pentru a se evita dezastrul economic naţional.

Emisiunea

Una din priorităţile conducerii unei bănci de emisiune trebuie să fie aceea ca biletele în circulaţie să nu depăşească şi, în acelaşi timp, nici să se situeze sub nevoile vieţii economice a ţării. O circulaţie mai mare sau mai mică decât este nevoie ar atrage perturbaţii regretabile. De aceea, nevoile economiei trebuie evaluate la dimensiunea lor reală astfel încât, pe de o parte, să se promoveze o sănătoasă politică monetară, iar pe de alta, să se păstreze echilibrul permanent între stoc şi circulaţie, pentru a se asigura convertibilitatea.

Fabricarea biletului în sine nu creează nici o valoare, căci acesta nu este decât înlocuitorul metalului preţios care, în loc să circule, stă în tezaurul băncii. Pentru a deveni o valoare, biletul emis de BNR trebuia să aibă asigurată la prezentare convertirea lui în aur, căci nu întâmplător exista prevederea ca băncile de emisiune să aibă un stoc metalic permanent. De altfel, dimensiunea stocului metalic a fost unul din cele mai disputate puncte aflate pe agenda negocierilor dintre BNR şi Ministerul de Finanţe, având în vedere că rezerva metalică, fixată de guvern la 40%, crea mari dificultăţi băncii în timp de criză, câtă vreme ea trebuia să păstreze neatinsă o rezervă metalică mai mare, ceea ce în timpuri anormale îi micşora mijloacele de a face faţă cererilor de schimb de bilete contra aur. Politica de asigurare a acoperirii cu metal nobil a inclus din 1892 şi devizele, care reprezentau intrinsec aurul şi au ocupat un loc mai important.

Un alt punct controversat în discuţiile dintre BNR şi guvern a fost retragerea din circulaţie a biletului de 20 de lei. În opinia conducerii BNR, această cerere a guvernului era o lovitură adusă consolidării etalonului aur, căci prin suprimarea biletului de 20 lei urma să se pună în circulaţie aur, ceea ce evident nu putea decât să pericliteze opera reformei monetare sau să priveze comerţul de o bancnotă strict necesară. În cele din urmă, s-a convenit asupra proporţiei de 20% din totalul emisiunii.

În ciuda faptului că dimensiunea rezervei metalice nu a fost împărtăşită de conducerea băncii, circulaţia n-a depăşit mai mult de 60-80% din totalul sumei pe care BNR era îndreptăţită să o emită. Valoarea totală a biletelor emise a atins 154.919.410 lei (în 1891), 127.735.330 lei (în 1894) şi 203.128.700 lei (în 1898). Sub efectele marii crize a anului 1899, valoarea biletelor emise a scăzut la 157.471.440 lei în 1900. Pe cap de locuitor, circulaţia a fost de 25,39 lei în1890 şi puţin peste această cifră, 25,97 lei, la sfârşitul intervalului, în 1900. În interiorului acestui decupaj cronologic, valoarea minimă a fost de 22, 90 lei în 1894, iar cea maximă de 34,62 în 1898.

Şi în această secvenţă cronologică, conducerea băncii a fost prudentă: până în 1898, acoperirea a fost între 50% şi 59%, păstrându-se totdeauna o rezervă între 25% şi 30% între dreptul de emisiune şi emisiunea reală. Doar în 1899-1900, situaţia s-a schimbat: stocul de acoperire s-a redus, acoperirea legală ajungând la 42,19%, oricum mai mare decât prevederea legală.

Consecventa respectare a prevederilor legale nu a împiedicat BNR să intervină în ajutorul economiei naţionale şi a statului. În condiţiile exportului redus din anii 1894 şi 1899, pentru satisfacerea nevoilor pieţei interne, banca a sacrificat o parte din devizele deţinute deja sau s-a împrumutat pe piaţa externă. Pentru a preveni influenţele nefaste ale crizei din 1899-1900, în primul an, BNR a pus la dispoziţia pieţei 105 milioane lei, în aur şi remize, iar în anul următor 113 milioane lei.

Astfel, BNR a asigurat politicii monetare interne şi externe o temelie sănătoasă, graţie căreia leul n-a suportat deprecieri faţă de paritatea sa teoretică, ci doar deprecieri imperceptibile faţă de monedele de cont ale ţărilor cu o organizaţie economică şi financiară mai puternică. De asemenea, BNR a reuşit să răspundă satisfăcător cerinţelor pieţei comerciale interne.

În vremurile de criză, eforturile BNR au vizat evitarea deprecierii grave a monedei naţionale: în 1899, leul a suportat o devalorizare de 5,7%, care a ajuns până la 8%, dar până la sfârşitul anului deprecierea a fost redusă la 1 1/3%. Greutăţile leului au continuat şi în 1900, când a pierdut 3%, dar, în cele din urmă, s-a produs o redresare până la 1 1/2%.

Nu numai vremurile de criză erau o ameninţare pentru biletele băncii, ci şi tentaţia falsificării sau, pur şi simplu, deteriorarea acestora, ca urmare a circulaţiei. Urmare a descoperirii falsificatorilor din Catania, de la Varna şi Turnu Severin, precum şi din comuna Leu, Consiliul general l-a autorizat pe E. Costinescu să intre în negocieri cu fabricile de hârtie pentru a obţine hârtie de ramie, mai scumpă, dar mai rezistentă şi mult mai greu de falsificat. De asemenea, E. Costinescu urma să se ocupe şi de pregătirea condiţiilor pentru tipărirea cu două culori a biletelor.

Dar, biletul fiduciar nu era garantat numai prin stocul metalic, ci şi printr-o întreagă serie de operaţiuni active, îndeosebi prin scont.

Scontul

Garantarea unei părţi din circulaţie cu portofoliul de scont a avut drept corolar prevederi severe cu privire la condiţiile a căror îndeplinire asigura scontarea efectului comercial respectiv.

Conform prevederilor statutare, BNR putea deschide conturi curente cu facultatea de scont ai căror titulari erau comercianţi, industriaşi şi societăţi comerciale şi industriale, constituite potrivit Codului de comerţ. Cu respectarea acestor condiţii, la 12 ianuarie 1899, Banca Agricolă era admisă la cont curent cu facultatea de scont.

Deschiderea contului curent cu facultatea de scont era acordată de către Consiliul de administraţie. Pentru că pregătirea personalului în vederea deschiderii agenţiilor în fiecare reşedinţă de judeţ necesita timp, Consiliul de administraţie a decis, în 1897, să permită comercianţilor aflaţi în oraşe unde banca nu avea reprezentanţe să deschidă conturi curente cu facultatea de scont la cele mai apropiate sucursale şi agenţii.

Potrivit Regulamentului privind admiterea la scont a efectelor, aprobat de Consiliul general, după o îndelungată dezbatere, la 20 februarie 1881, excepţia era acordată numai caselor de comerţ care plăteau patenta clasa I şi a II-a şi respectau neîntrerupt angajamentele. Un efect cu numai două semnături putea fi scontat, dacă a treia semnătură era înlocuită cu un gaj de efecte publice, din cele admise de bancă, garanţia valorând a treia parte din valoarea efectului cu două semnături. O firmă de comerţ era admisă la scont cu două semnături, dacă se afla pe lista întocmită de Consiliul de administraţie şi, în urma dezbaterilor din Consiliul general, două treimi din membrii acestuia erau de acord. Totuşi, dacă o firmă avea trei voturi împotrivă era exclusă de pe listă. Administraţia centrală era însărcinată să ţină, cu absolută discreţie, un registru pentru toate casele admise la scont cu două semnături. Oricând, banca avea dreptul să ceară copii după bilanţurile comercianţilor care se prezentau la scont. De asemenea, registrele acestora, întocmite conform Codului comercial, puteau fi consultate de către reprezentanţii BNR.

În urma dezbaterilor din Consiliul general, dreptul de a sconta poliţe cu două semnături era acordat lui Eulogiu Georgief, N. Chrissoveloni, Marmorosch Blank & fiii, Băncii României Brăila la 15 februarie 1890, precum şi caselor M. De Waldberg şi Leon Manoach & C. la 11 mai 1890, lui Elias Jos. Cohen la 7 martie 1891, Băncii Generale Române la 14 ianuarie 1898.

Dacă semnăturile unui efect nu prezentau suficiente garanţii, numele nefiind destul de cunoscute, prezentatorul oferea în scris lămuriri suplimentare, fiind răspunzător pentru toate cele declarate. Nu erau admise efectele greşit completate, ca şi poliţele de complezenţă, care nu aveau o cauză reală, fiind doar o înţelegere între comercianţi. Au existat şi cazuri, precum comercianţii Florea Stănescu şi Dumitrescu din Craiova, care, la 12 iunie 1892, au pierdut contul curent cu facultatea de scont.

Pentru asigurarea solidităţii portofoliului scontat, Consiliul general a îmbrăţişat punctul de vedere susţinut de Eugeniu Carada referitor la consecinţele Legii de înregistrare a firmelor comerciale, votată de Parlament în 1884. Conform hotărârii din 30 martie 1890, BNR nu accepta la scont decât firmele înregistrate potrivit legii menţionate, ceea ce a provocat nemulţumirea comercianţilor, astfel încât a avut loc reluarea discuţiei în Consiliul general, la 23 mai 1891, când a fost votat punctul de vedere al lui Al. Vericeanu. Potrivit acestuia, formalitatea înregistrării nu era cerută de operaţiunile băncii şi reducea numărul comercianţilor ce se prezentau la scont. De aceea, BNR nu trebuia să devină "jandarmul" Ministerului de Finanţe şi cerea înregistrarea numai pentru prezentatori şi societăţi comerciale, pentru celelalte două semnături nefiind obligatorie demonstrarea conformării cu legea din 1884.

Portofoliul scontului a înregistrat schimbări majore mai ales după 1892. În 1891, Administraţia băncii a sesizat practica unor Credite Agricole (Botoşani, Olt, Neamţ, Râmnicu Sărat, Argeş), care desfăşurau operaţiuni dezavantajoase, primind în depozit sume pentru care plăteau o dobândă de 8%, în condiţiile în care puteau obţine de la BNR împrumuturi cu 5%. În consecinţă, Consiliul general a decis suspendarea scontului pentru acele case care primeau depozite spre fructificare cu o dobândă mai mare decât aceea a Băncii, acordând un termen de 30 de zile pentru corectarea situaţiei.

În 1892, Casele de Credit Agricol au fost desfiinţate. Până în ianuarie 1893, Ministerul de Finanţe a retras treptat de la BNR efectele agricole scontate. Totuşi, Banca Naţională a menţinut legătura cu creditul ţărănesc, având în vedere înfiinţarea, cu capital integral vărsat de stat, a Creditului Agricol, care îşi putea deschide un cont curent, de preferinţă la BNR, până la 6 milioane lei, 3 milioane lei pentru operaţiuni de împrumuturi şi alte 3 milioane lei pentru împrumuturi la săteni, gajate cu efecte agricole pe care legea le considera garantate de stat.

Caracterul agricol al economiei româneşti a impus adoptarea de către Consiliul general a două regulamente referitoare la scontul warantelor şi, respectiv, împrumutul pe warante. Prevederile acestora au determinat reacţia Ministerului Lucrărilor Publice, în legătură cu dificultăţile întâmpinate de Administraţia docurilor pentru a consemna pe warante un număr mare de menţiuni cu privire la starea cerealelor depozitate, dintre care unele nu se aflau în Regulamentul docurilor. Consiliul general a admis în august 1893 modificările solicitate, dar după 1894 warantele nu au mai fost menţionate în bilanţuri, ci au fost înglobate în împrumuturile pe efecte publice.

În ansamblu, evoluţia numărului de efecte scontate admise a fost următoarea: 34.567, în valoare de 65.817.386 lei (1891), 131.760, în valoare de 215.958.241 lei (1898), şi 86.121, în valoare de 170.918.378 lei (1900). Numărul efectelor respinse la scont a continuat să fie semnificativ: 5.697 (1891), 12.292 (1898) şi 7.253 (1900).

Instrumentul cel mai important pentru influenţarea pieţei şi a producţiei naţionale, taxa scontului, s-a situat în jurul valorii de 5%. Doar în momentele de criză, această valoare a fost depăşită, după cum urmează: în timpul crizei din 1894, a ajuns la 6% şi apoi la 7%, pentru ca la sfârşitul anului să revină la 6%, iar din aprilie 1895 să se stabilizeze la 5%; marea criză din 1899 a provocat creşteri succesive de la 5% la 6%, apoi la 8% şi chiar la 9%.

Lombardul, tratele, remizele şi efectele publice

În condiţiile unei politici prudente, operaţiunile de lombard aveau un rol important în susţinerea pieţei de valori, prin întărirea creditului statului şi posibilitatea accesului la numerar a deţinătorilor de efecte publice. După aprecierea de care s-a bucurat acest tip de operaţiuni în prima jumătate a deceniului precedent, în anii '90, raportul scont lombard a basculat decisiv în favoarea celui dintâi, cu excepţia anilor de criză, în care creditele se găseau mai greu, motiv pentru care lombardarea valorilor mobiliare devenea o cale de procurare a lichidităţilor.

Astfel, dacă în anii calmi taxa lombardului a fost de 6%, în 1894 valoarea ei a crescut la 7% şi 8%, pentru ca la sfârşitul anului să ajungă la 7%, iar din aprilie 1895 la 6%. În 1899-1900, taxa lombardului a mers de la 8% la 9% şi a atins chiar 10%. Anul 1894 a fost şi singurul în care partajul dintre scont şi lombard a înregistrat valorile de 41,9% şi, respectiv, 58,1%. În schimb, în cel mai bun an al intervalului din punct de vedere economic, 1898, scontul a înregistrat 67,1%, iar lombardul doar 32,9%, astfel încât ultima operaţiune nu mai deţinea decât 13,19% din circulaţie.

În 1891, valoarea efectelor lombardate a fost de 51.786.500 lei, iar soldul de 15.271.800 lei, pentru ca, în anul marii crize economice (1899), lombardul să înregistreze cel mai mare salt, în valoare totală de 8 milioane lei, având în vedere că efectele intrate au fost de 76.750.700 lei şi soldul de 29.476.700 lei. Opţiunea pentru lombard se datora faptului că această operaţiune prezenta mai multă siguranţă prin garanţia efectelor publice, în timp ce scontul prezenta mari riscuri. În acelaşi timp, în concepţia BNR, lombardul avea şi avantajul de a menţine cursul valorilor de stat pe piaţa internă, atunci când statul trecea prin greutăţi financiare şi urmărea contractarea de împrumuturi pe pieţele străine.

Printre efectele care au înregistrat cursuri ridicate (peste 90%) şi au fost lombardate la BNR se aflau: Renta amortizabilă din 1881 5%, Obligaţiuni de stat (rurale) 6% (în iunie 1898, cursul lor a fost stabilit la 100%), Obligaţiuni municipale 1890 5%. Astfel, nu întâmplător, prelevările de 20% din beneficiul net al băncii erau plasate în efecte publice de stat.

Prin operaţiile de trate şi remize, BNR se afla în legătură cu nevoile pieţei comerciale, deservind tranzacţiile cu străinătatea atât în epocile de creştere economică, cât şi în cele de descreştere. În şedinţa din 23 noiembrie 1891, Consiliul general a dezbătut problema utilizării portofoliului străin şi a acceptat opinia reprezentată de E. Carada, în defavoarea punctului de vedere susţinut de A. Carp. În urma discuţiilor, s-a decis ca portofoliului străin să i se asigure o dublă întrebuinţare, în funcţie de contextul economico-financiar, atât pentru apărarea stocului metalic, cât şi pentru menţinerea schimbului.

Astfel, în anii calmi din punct de vedere economic, când exportul era mare, achiziţiile se realizau deopotrivă de pe piaţa internă şi cea externă şi erau puse la dispoziţia pieţei pentru lichidarea angajamentelor comercianţilor şi ale industriaşilor. În momentele de tensiune, când exportul era scăzut, banca scotea pe piaţă aproape întregul ei stoc de devize, sprijinind şi statul pentru plata cupoanelor datoriei externe. În 1900, de pildă, din 119 milioane lei aur şi devize aduse din străinătate, peste 46 milioane au fost puse la dispoziţia statului. Prin această politică de trate şi remize, BNR a conservat echilibrul pe piaţa românească între cererea şi oferta de devize, astfel încât nu s-a permis deprecierea monedei naţionale în raport cu alte monede străine.

Valoarea tratelor şi a remizelor intrate a cunoscut multiple variaţii, atingând sume mari în 1891 (106.687.581 lei), în 1893 (128.366.705 lei), în 1896 (123.239.106 lei) şi în 1898 (149.411.786 lei). Achiziţiile de trate şi remize ale băncii au fost mai modeste, sub 100.000.000 lei, în anii 1892 (66.979.106 lei) şi 1899 (74.490.604 lei).

Scontarea cupoanelor şi avansurile pe metale preţioase au continuat să deţină o pondere redusă şi în această etapă.

În acelaşi timp, BNR a iniţiat şi alte două grupe de operaţiuni şi anume: depozitele în cont curent sau recipisele la vedere şi depozitele libere de efecte. Potrivit Statutului, BNR avea şi atribuţia de a depozita valori şi numerar, de aceea a dezvoltat aceste operaţiuni. Depozitele de titluri s-au dezvoltat pe măsură ce valorile imobiliare s-au răspândit în masa publicului. Conturile curente au crescut, mai ales după 1894, în 1900 fiind de 21,2 milioane. BNR nu bonifica nici o dobândă acestor depozite, dar siguranţa oferită în vremurile de criză îi determina pe deponenţi să se adreseze ei. Mai târziu, instituţiile bancare din ţară care au intrat cu BNR în operaţiuni zilnice păstrau aici rezervele lor de numerar şi de casă.

Bilanţ la 1900

Gestiunea financiară responsabilă din ultima decadă a secolului al XIX-lea a făcut ca beneficiile anuale ale BNR, în valoarea lor brută, să se situeze între 4 şi 7 milioane, iar în expresia lor netă să înregistreze cea mai redusă valoare în 1893 (3.054.260 lei), iar din 1898 să depăşească 4 milioane, ajungând la 4.606.938 lei în 1900.

Structura beneficiului pune în evidenţă eficienţa şi extinderea operaţiunilor băncii, în strânsă legătură cu mediul economico-financiar: beneficiul din scont a evoluat între 915.278 lei în 1895 şi 2.906.450 lei în 1900; cel din lombard a cunoscut cea mai mică valoare în 1891 - 659.507 lei, iar cea mai mare în 1900 - 1.468.344 lei; cel din trate şi remize a înregistrat un minim în timpul crizei din 1894 (748.586 lei) şi un maxim în 1895 (1.433.587 lei). Cele mai importante operaţiuni desfăşurate de Bancă au contribuit cu cele mai mari procente la constituirea beneficiului brut, după cum urmează: scontul cu 42,6% (1899), lombardul cu 31,7% (1894), tratele şi remizele cu 32,8% (1895), iar alte operaţiuni cu 31,2% (1897). Aceste repere pun în lumină faptul că operaţiunea scontului a fost în expansiune pe termen lung, ca urmare a experienţei acumulate prin cunoaşterea mai profundă de către BNR a pieţei/pieţelor şi a mecanismelor aferente.

În anii 1891-1892 şi 1896-1898, nu au existat efecte în suferinţă, dar, în intervalul 1893-1895, valoarea lor a crescut de la 3.397 lei la 30.486 lei, atingând 130.846,96 lei (1899) şi un maxim de 329.760,50 lei (1900). În anii următori, conform previziunilor Consiliului de administraţie, efectele în suferinţă au fost recuperate şi pierderile au fost minime. Acelaşi obiectiv al reducerii consecinţelor negative a fost urmărit şi în cazul răsunătorului faliment al Casei de bancă Zerlendi (1893), când Banca a crezut că nu poate să privească cu nepăsare la căderea unei vechi şi puternice case, cădere care ar fi tras după dânsa altele, ar fi zdruncinat creditul pieţei în străinătate şi ar fi produs o criză serioasă, ci a chibzuit o serie de măsuri, care să înlesnească o lichidare liniştită, astfel încât asigurându-şi interesele ei, să-şi îndeplinească şi menirea să apere creditul public de orice zdruncinare.

Prin adoptarea Statutelor din 1890, s-au introdus modificări în normele de repartizare a beneficiilor, în sensul că, din excedentul de beneficiu, Consiliului de administraţie îi reveneau 4%, Consiliului de cenzori 3%, 1% a fost atribuit Casei de pensii şi ajutor a funcţionarilor, a cărei înfiinţare fusese hotărâtă în 1889, şi 72% acţionarilor pentru al doilea dividend. Valoarea primului şi celui de-al doilea dividend a însumat următoarele cifre: 2.122.800 lei (1891), 2.884.000 lei (1900) şi 2.958.000 (1901). Valoarea unui dividend a urcat de la 88,45 lei la 123,25 lei, în timp ce cotarea acţiunilor BNR la Bursă a înregistrat o creştere de la 1.493 lei la 2.379 lei.

În ceea ce priveşte beneficiile statului, numai cele 20%, reprezentând concedarea dreptului de emisiune, în afara participării la dividende, au reprezentat sume importante: 353.341 lei (1891), 397.172 lei (1896), 400.855 lei (1897) şi 621.910 lei (1901).

Dincolo de beneficiile operaţiunilor propriu-zise, consemnate în bilanţurile anuale, supuse aprobării Adunării generale a acţionarilor, în acest deceniu, BNR a depus un efort extraordinar de înfiinţare a agenţiilor sale la nivelul întregii ţări. Astfel, la 1900, pe lângă cele patru sucursale, începuseră deja să funcţioneze şi 17 agenţii: 7 în Moldova, 8 în Muntenia şi 2 în Dobrogea. Această expansiune a Băncii s-a reflectat în nivelul ridicat al cheltuielilor. Ponderea lor, raportată la veniturile brute, a reprezentat 24,40% pentru 1890-1895 şi 28,35% pentru a doua jumătate a acestui deceniu.

Pentru a asigura funcţionarea eficientă a structurilor BNR în teritoriu, Consiliul general a reglementat funcţionarea agenţiilor prin Regulamentul adoptat la 14 iunie 1890, în care se prevedea că: agenţiile sunt însărcinate să efectueze operaţiunile autorizate de Administraţia centrală; agenţia este deservită de un agent, un casier şi un contabil, toţi trei responsabili pentru valorile aflate în păstrarea agenţiei; agentul, obligat să aibă domiciliul în localitatea unde se află agenţia, era răspunzător de toate actele administraţiei sale şi nu putea avea alte funcţii; el trimitea situaţia zilnică şi rapoartele lunare Administraţiei centrale; numiţi din personalul Administraţiei centrale şi al sucursalelor, funcţionarii agenţiilor erau supuşi mai multor interdicţii: nu puteau face comerţ, nu puteau avea întreprinderi, nu puteau primi o altă însărcinare în afara orelor de lucru decât cu autorizarea Administraţiei centrale; pe lângă fiecare agenţie, funcţiona un Comitet de scont, care se întrunea lunar pentru a analiza corectitudinea operaţiunilor şi situaţia valorilor agenţiei.

De asemenea, în noiembrie 1892, au fost dezbătute şi aprobate alte două regulamente: Regulamentul de ordine interioară şi Regulamentul Casei de pensii şi ajutor. Potrivit primului document, cele şapte servicii erau: Secretariatul; Scontul; Serviciul acţiunilor, fondurilor publice ale Băncii, depozitelor şi împrumuturilor; Fabricarea şi contabilitatea biletelor; Contabilitatea generală; Casieria; Controlul general.

Ideea unei case de ajutor pentru funcţionarii băncii a apărut încă din 1889, când 20 de acţionari au solicitat înfiinţarea unei case de economii şi ajutor a funcţionarilor. La 13 noiembrie 1892, Consiliul general aproba Regulamentul Casei de pensiuni şi ajutoare a funcţionarilor băncii. Regulamentul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1893. Dreptul de pensie era acordat angajaţilor care aveau vârsta de 55 de ani şi cel puţin 15 ani de activitate în Bancă, pensia maximă fiind de 9.000 lei. Pentru că drepturile de pensie începeau să curgă de la 1 ianuarie 1893, s-a convenit ca funcţionarilor să li se recunoască aceste drepturi din ziua angajării lor, sub condiţia unor reţineri pentru trecut. O parte a salariaţilor nu putea achita aceste reţineri. De aceea, la propunerea guvernatorului Th. Rosetti, susţinut de E. Costinescu, Consiliul general a acceptat ca banca să achite contribuţia pentru controloare, lucrătorii imprimeriei, uşieri şi servitori din cheltuielile extraordinare, având în vedere că cea mai mare parte a lor servea instituţia încă de la înfiinţare.

Investite în efecte publice, fondurile Casei de pensii au prosperat, astfel că, în 1900, au atins valoarea de 780.156 lei. Ajutoarele acordate în acest an au fost de 8.750 lei.

Oamenii din spatele cifrelor

În umbra acestor cifre au stat figuri emblematice atât pentru istoria BNR, cât şi pentru întreaga viaţă publică românească de la finalul secolului romantic. Începându-şi mandatul de guvernator în ultimul an al deceniului precedent, Th. Rosetti a continuat tradiţia de afirmare a autonomiei BNR, în acord cu interesele naţionale. În acelaşi timp, membru de onoare al Academiei Române, el a urmat îndeaproape calea echilibrului şi a prudenţei, indiferent dacă se căutau soluţii pentru rezolvarea conflictului dintre guvern şi bancă sau Consiliul general lua în discuţie diferite probleme: participarea BNR împreună cu Disconto Gesellschaft şi S. Bleihröder la emisiunea unui împrumut cerut de Ministerul de Finanţe (11 mai 1892); stabilirea cursului efectelor publice pentru trecerea acestora în bilanţ; fixarea taxelor pentru mandate, scrisori şi telegrame (13 august 1892); înfiinţarea Agenţiei din Bacău (8 aprilie 1893); numirea membrilor Comitetului de scont; schimbarea titlurilor mici din tezaurul Băncii cu titluri mari (21 decembrie 1893); angajarea agenţilor de noapte la agenţiile Focşani şi Bârlad (14 aprilie 1894); admiterea la cont curent a lui Ionel Brătianu, domiciliat în Strada Colţei nr. 64 (6 octombrie 1894); publicarea listei persoanelor ce deţineau acţiuni la BNR (3 februarie 1895).

La 18 noiembrie 1895, Th. Rosetti informa Ministerul de Finanţe despre încetarea mandatului său. Consiliul de administraţie aprecia că a îndeplinit funcţiunile sale cu tact şi competenţă, fiind stăruitor la lucru, cordial în relaţiunile cu colegii săi, motiv pentru care a lăsat printre noi cele mai bune aduceri aminte.

Numit viceguvernator, prin decret regal, Anton Carp a exercitat atribuţiile funcţiei de guvernator până la 17 noiembrie 1899. Fiind unul din cei mai longevivi conducători ai băncii, vocea lui Anton Carp s-a auzit în acest deceniu în permanenţă în Consiliul de administraţie şi în Consiliul general, având în vedere că a deţinut şi postul de director şi, pentru mai mulţi ani, şi pe cel de secretar general. În cadrul dezbaterilor din Consiliul general, punctul lui de vedere a fost ferm exprimat, astfel încât, nu de puţine ori, acesta era însuşit şi exprima atitudinea oficială, aşa cum s-a întâmplat în cazul împărţirii operaţiunilor pe warante în operaţiuni de scont şi operaţiuni de împrumuturi.

De asemenea, Anton Carp a fost cel care a elaborat Regulamentul de operaţiuni al BNR şi Regulamentele operaţiunilor pe warante, fiind desemnat de Consiliul general cu îndeplinirea a numeroase însărcinări, printre care: examinarea portofoliului Agenţiei Buzău şi întocmirea unui raport (1894); deplasarea la Berlin, pentru a negocia achiziţionarea de aur în vederea sporirii stocului de metal preţios al ţării (1888); preluarea atribuţiilor de guvernator pe timpul absenţei lui M.C. Sutzu, plecat în străinătate pentru tratament (mai 1900).

Identificarea biografiei lui Anton Carp cu destinul BNR este evident şi prin faptul că a locuit mai mult timp în apartamentul din Bancă, care, potrivit Statutelor revenea guvernatorului. Th. Rosetti, guvernator în momentul amenajării acestui apartament, nu a locuit în el şi cu aprobarea Consiliului general, acesta a devenit locuinţa lui Anton Carp. Aici a întâmpinat el şi familia lui secolul al XX-lea.

Anul 1900 a găsit în fotoliul de guvernator al BNR pe Mihail C. Sutzu, fost ministru, fost director general al Direcţiei Poştei şi Telegrafului, consilier la Înalta Curte de Conturi, director în BNR din 1892, celebru în epocă pentru pasiunea de a colecţiona antichităţi, în special monede.

În diferitele secvenţe ale acestui deceniu, alături de cei care au ocupat demnitatea de guvernator, s-au aflat directorii şi cenzorii. Printre directorii cu stagiile cele mai îndelungate s-au aflat: Eugeniu Carada, Theodor Nica şi Theodor Ştefănescu (10 ani); Mihail Sutzu (9 ani); Emil Costinescu şi I. G. Bibicescu (6 ani). Membrii Consiliului de cenzori cu o activitate mai mare de 5 ani au fost: Al. Vericeanu (10 ani); B. Arvenesso, I. Procopie Dumitrescu şi C. Nacu (8 ani); E. Stătescu (7 ani).

Îndeplinirea unei funcţii la BNR era deja o prestigioasă carte de vizită care îi recomanda pe deţinători pentru a se implica în organizarea unor noi instituţii de credit sau pentru a ocupa alte însărcinări publice. Astfel, după terminarea mandatului de guvernator, Th. Rosetti a trecut la conducerea Băncii Agricole, înfiinţate cu un an mai devreme şi cu sprijinul financiar al BNR. De asemenea, în 1897, Emil Costinescu, cel care, prin "caracterul său conciliant" şi prin "spiritul său judicios", era "ascultat în toate discuţiunile cu atenţiune şi simpatie", s-a retras din BNR, pentru a prelua conducerea Băncii Generale Române. În acelaşi an, cenzorul Mihai Pherekyde a plecat la Ministerul de Finanţe.

Prin urmare, nu numai prin operaţiunile financiare, dar şi prin experienţa profesională a celor care activaseră în interiorul ei, Banca Naţională contribuia indirect la extinderea sistemului românesc de credit, ca şi la îmbunătăţirea administraţiei centrale a statului român.

Alături de funcţionarii Administraţiei centrale, cei ai sucursalelor şi ai agenţiilor au promovat spiritul de seriozitate al BNR în oraşele din regat. De altfel, exista o preocupare specială a conducerii pentru cultivarea unui profil moral aparte al angajaţilor săi, aşa cum se vede din prevederea introdusă în Regulamentul pensiilor, ca urmare a insistenţelor cenzorului B. Arvenesso: "funcţionarul destituit pentru abuz de încredere, înşelăciune sau sustragere de bani constatate de Consiliul de administraţiune pierde dreptul la pensiune". Pe de altă parte, Consiliul de administraţie consemna în Raportul pe anul 1900 că: "se aduc din nou mulţumirile noastre personalului băncii, pentru activitatea şi zelul cu care îşi îndeplineşte datoria. Precum am zis şi anul trecut, exemplele date de funcţionarii vechi au un bun efect asupra celor noi. Aceştia, exceptând pe doi sau trei, care au fost înlăturaţi din bancă, ne-au dat asemenea deplină satisfacţie".

***

Secolul oamenilor de acţiune era pe punctul să se încheie. Trăsurile continuau să circule pe străzile Bucureştiului şi bacşişul nu era obligatoriu. Bărbaţi preocupaţi de evoluţia taxei scontului sau de zvonurile despre ultimul faliment, bancheri, acţionari, comercianţi, proprietari funciari, deţinători ai unei mici afaceri, le opreau pe strada Lipscani, în dreptul Palatului BNR. Pentru părinţii lor, acest palat cu lumea din interiorul său nu existase, dar fiii reuşiseră să dea viaţă dorinţei manifeste de a schimba şi lumea românească.